Cutuma personală face să ofer, din când în când, spaţiul blogului, altor autori. Ale căror postări sunt cel puţin înrudite cu linia mea. Uneori congruente. De data asta mă pregăteam să duc mai departe propagarea, de către un distins om de ştiinţă rezident în Belgia, a unui impresionant text aparţinând preşedintelui Academiei Române. Când îmi apare, pe turnantă, o postare a lui Horia Gârbea (pe care nu-l voi ofensa înşirându-i elementele de statut public, considerându-le quasiunanim cunoscute). Dsa difuzează un reportaj sui generis semnat de Varujan Vosganian, din perspectiva de prim vicepreşeinte al Uniunii Scriitorior. Iată textul:

Astăzi, în sediul Academiei Române, am fost martorul consternat al unei scene de felul celor pe care le credeam trecute definitiv în zona cea mai rușinoasă și întunecată a istoriei românilor. Se discutau propunerile pentru indemnizații de merit, ce se acordă artiștilor, oamenilor de știință și sportivilor cu realizări remarcabile. Propunerea Uniunii Scriitorilor, pentru locul vacant ce-i revenea, era poeta Daniela Crăsnaru, deținătoarea a două premii naționale, a premiului Academiei și a unui foarte important premiu în SUA. Dintre decidenți, pe lângă președintele Academiei Române și reprezentanții Uniunilor de creatori, erau și reprezentanții comisiilor de cultură și muncă din Parlament, Oana-Silvia Țoiu și Iulian Bulai, ambii de la USR. Acceptarea fiecărui candidat trebuia votată în unanimitate.

A luat cuvântul Iulian Bulai, prezentând o poezie care, spunea el, a apărut sub semnătura Danielei Crăsnaru în anul 1972 și care proslăvea comunismul. În consecință, nu putem acorda indemnizație de merit cuiva care a susținut dictatura și comunismul, a adăugat deputatul USR votând, împreună cu doamna Țoiu, împotrivă și, astfel, ducând la respingerea candidaturii. Daniela Crăsnaru ne-a declarat ulterior că n-a scris niciodată o asemenea poezie și, de altfel, Iulian Bulai nu a produs nicio dovadă privind locul unde ar fi apărut respectiva poezie.

Dar chiar și dacă ar fi fost așa. Daniela Crăsnaru are o carieră literară de aproape cinci decenii, a reprezentat cultura română în cele mai prestigioase instituții ale diplomației culturale, cum poți să disprețuiești totul pornind de la o poezie scrisă, ipotetic, la 21 de ani? Dacă ar fi să judecăm valoarea literară în funcție de astfel de criterii și am fi discutat candidatura unor Mircea Eliade, Emil Cioran, Tudor Arghezi, Mihai Sadoveanu, Panait Istrati, Octavian Goga, Camil Petrescu, Alexandru Paleologu, Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae Labiș, Nicolae Breban, Geo Bogza, George Bălăiță, D.R. Popescu sau Nichita Stănescu, ca să dăm doar câteva nume, ne-am fi lovit de „intransigența” fanatică a lui Bulai. Nici pe Pablo Neruda, Jean-Paul Sartre sau Gabriel Garcia Marquez nu-i văd prea bine dacă ar fi avut neșansa ca Bulai, în loc să pozeze prin Scandinavia ca o statuie nemișcată prin piețele publice, ar fi fost președintele Comitetului Nobel.

Spintecarea artei cu iataganul corectitudinii politice și al dogmatismului de tip Savonarola este un mare pericol pentru sănătatea unei societăți, amintindu-ne de epurările ideologice ale anilor ’50. Ideea că, de aici încolo, recunoștința arătată elitelor societății românești va fi la cheremul unuia ca Iulian Bulai ne dă fiori și mă întreb dacă nu cumva Comisia de Cultură ar trebui, înainte ca domnul Bulai să vină la Academie, să-i dea un mandat precis, prin vot, temperându-i astfel pornirile zănatice.

Până una-alta, Uniunea Scriitorilor nu renunță la candidatura doamnei Crăsnaru. Criteriul invocat de dl Bulai și, de altfel, nedovedit, nu se încadrează între criteriile pentru acordarea indemnizației de merit, și dacă nu se va putea altminteri, îi vom oferi doamnei Crăsnaru susținerea de a-i cere prin justiție lui Iulian Bulai temeiul legal pentru care a obstrucționat o justă recunoaștere pentru o operă remarcabilă de-o viață.

…

Socot că citarea textului Dlui Vosganian, oricât de limpede în sine, merită completat cu câteva comentarii ale altor deţinători de cont. cum HG difuzează direct textul lui VV, comentariul separate al Dsale plasează relatarea în context. În primul rând procedural:

Horia Gârbea: Nu există niciun precedent la asemenea „întîmplare” și în orice caz intervenția relatată de scriitorul Varujan Vosganian, prin-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, este în afara legii întrucît comisia instituită prin OUG 69/14.08.2003 pentru aplicarea legii 118/2002 nu are în atribuții „verificarea” operei celor propuși sub raport stilistic, estetic, politic, ideologic etc. ci îndeplinirea criteriilor legii 118/2002.

Şi iată alte câteva:

Drăgănescu Mircea: Doamna Daniela Crasnaru este una dintre cele mai valoroase poete din literatura română alături de Ana Blandiana și Constanța Buzea.. Nu a făcut nici un rabat ideologiei comuniste și nici poeziei adevărate….!

Carmen Focşa: Numele ăluia spune totul!Ce anume-nu pot exprima aici !

…

Dincolo de linia de comentarii la postarea explicativă a lui HG, îmi permit o reflecţie personală. Care inchide subiectul spaţiului oferit: responsabilitatea prezentei Dlui preşedinte al comisiei de cultură, deci a fptelor dsale de arme, aparţine, în esenţă, factorului care a forţat alegerile parlamentare şi, apoi, le-a răstălmăcit rezultatele. Nu discut distorsiunea politică introdusă de un antipartid neomarxist. Ci cooptarea la putere a unui actor electoral de 15%, când unul de cel puţin 30%, scorul maxim de pe teren (după redistribuire) e reckluzionat cinic intr-o opoziţie tratată ostenativ – de majoritatea de conjunctură, al cărei singur element comun: fetişul plăcuţelor suedze. Sunt acestea prea departe de subiectul gestului dlui Bulai? Nu!

Cu numărul pe aprilie, mensualul Magazin istoric intră în al 54-lea an. Începând din 2018, s-au înregistrat mai multe centenare. Pe români îi privesc 3 în 2018: 27 martie, 28 noiembrie şi, cel mai important, 1 decembrie. Centenarul din 4 iunie 2020, al tratatului de la Trianon, care a consfinţit legalizarea unirii Transilvaniei, a fost în mod straniu sufocată. Că Ungaria adopta o poziţie revizionistă e una. Ca UE acoperă si susţine această pozitie e alta.

Sigur, prima data centenară e 11 noiembrie 2018. Armistiţiul care a pus capăt primului război Mondial. N-ar trebui neglijat centenarul eliberării, de către armata română, a Ungariei de regimul bolşevic al lui Kun Bela.

Aceste date centenare şi altele constituie contextul subiectului unui important articol din Magazin istoric pe aprilie 2021. Anume colaborarea dintre România şi Polonia în 1921. Cele 2 ţări aveau statut şi istorii diferite. România, cu tot dramatismul, avea o continuitate. Polonia abia îşi recuperase statalitatea după 133 de ani de la desfiinţare, după a treia împărţire între imperiul rus, în format ţarist, cel austriac şi Prusia. Dar aveau în comun un pericol din est, atitudinea agresivă a armatei roşii. Colaborarea fu întemeiată pe necesitatea comuna de a se opune acestei ofensive. Interesant, în noianul de lucrări destinate centenarului evenimentelor postbelice, această colaborare a fost în mare măsură neglijată. Articolul present e probabil unicul în istoriografia românească. Salvarea tezaurului polonez de către România la începutul celui de-al doilea război Mondial e altă poveste.

Al doilea articol e inedit în mai mare măsură. Tudor Arghezi fusese încarcerat în lagărul de la Târgu Jiu, în 1943, sub regimul ion Antonescu, în urma vitriolntului pamflet Baroane, adresat lui Manfred Killinger, ambasadorul celui de-al treilea Reich la Bucureşti. Acolo a scris poetul şi polemistul o piesă de teatru, intitulată Siringa. Singurul său text dramatic nu face din Arghezi un dramaturg, dar biografia publică a piesei a stârnit un scandal sonor în epocă.

Piesa, de valoare literară discutabilă, se bazează pe o experienţă medicală dureroasă (la propriu) a autorului. Piesa fu trimisă directorului Teatrului Naţional, cu avizul (raport  scris şi ştampilă) comandantului lagărului. Aviz data 1 septembrie 1943. Dar peste câteva luni, pe 4 aprilie 1944, Edificiul TN va fi aproape distrus în bombardamentul aliat asupra Bucureştiului. Clădirea n-a mai fost niciodată refăcută. Premiera piesei avu loc, prin coincidenţă, pe 4 aprilie 1947, în sala Studio (aflată în Piaţa Amzei) a TN. Caietul de sală fiind redactat de autor. În urma scandalului, protestelor publicului, care au determinat retragerea de pe afiş după câteva reprezentaţii.

Experienţa medicală trăită de poet avu loc în 1939 – 40. O serie de dureri atroce, bănuite de presiunea asupra nervului sciatic. Analgezicele uzuale nu aveau efect. Se ajunse la morfină. După aproximativ un an, la patul bolnaului epuizat se adunară, succesiv, mai bine de 40 de smităţi medicale. Devenite personaje ale piesei. Cu nume schimbate. Atacarea lor prin satirizare excesiva era în firea poetului. În ciuda devotamentului ci care dr Bagdasar il îngrijise pro bono, practice zi şi noapte, renumitul neurochirurg  n-a scăpat de pana vitriolantă a suferindului.   

Episodul a fost relatat după 40 de ani de memorialişti, fiind publicate inclusive scrisorile adresate poetului de dr Florica Bagdasar şi de soţul ei, neurochirugul. Inclusiv academicianul George Emil Palade, laureat al premiului Nobel, i-a împărtăşit spre finele biografiei, lui C. D. Zeletin, amănunte publicate de acesta din urmă. De menţionat că viitorul laureate Nobel a fost implicat în colaborarea medicală şi satirizat de maestrul Arghezi, era ginerele lui Nicolae Malaxa, sponsor pe termen lung al poetului.

Mai sunt destule amănunte interesante. Dar scopul articolului e de a atrage atenti şi a sugera cititorilor lectura directă a acestui număr de revistă.

Articolul de faţă e al patrulea pe tema centenarului. Două sunt publicate în cele 2 reviste la care colaborez. Al text, literar, e contribuţa mea la antologia de proză Neuma 2018, care trebuie să apară înainte de finele anului. În fine, tema merită tratată şi pe blogul personal. Din perspectivă diferită faţă de celelalte 2. Acum – o oglindă faţă în faţă. Ce s-a obţinut la finele lui 1918 faţă de ce se pierde acum, la un secol distanţă.

Din nenumăratele referiri publicate, de-a lungul anului centanar, la tema Marii Uniri, socot ca sinteza de maximă concentrare concluzia scriitorului Radu Sergiu Ruba. Pasajul e extras din serialul Faţa mai puţin vizibilă a Unirii din 1918, publicat de-a lungul mai multor numere ale revistei bimestriale Neuma. din care serial o parte e republicată în Antologia 1918. Ce-ar fi fost dacă…? – istorii contrafactuale (Editura Neuma, 2018):

Spre marea surpriză a lui Ionel Brătianu, la discutiile de pace de la Paris, România s-a confruntat cu ostilitatea aliaţilor săi… el a sesizat, însă, că esenţială pentru comunicarea între parteneri, mari sau mici, era apartenenta la francmasonerie… Alexandru Vaida Voievod a fost primit repede în loja Ernest Renan… a izbutit să determine semnarea unor tratate favorabile României.

…

Este interesant de observat că unirea nu a fost atât rezultatul tratatelor şi nici măcar rezultatul direct al participării României la război… Ea a reprezentat un act extraordinar de voinţă şi de conştiintă a opiniei publice din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, un curent pe care politicienii inteligenţi au ştiut să-l canalizeze spre ţintă… Au rămas ulterior multe de înfăptuit… 

Prea multe! S-au înfăptuit prea puţine.

Dar să raportam prezentul la acest moment maxim al istoriei naţionale. Scopul strategic al francmasoneriei, urmare logica a activităţii acesteia în secolul XIX (daca acesta e considerat secolul naţiunilor, se datorează în esenţă francmasoneriei), a fost desfiinţarea imperiilor europene. Scop atins formal în 3 cazuri din 4. A supravieţuit ce britanic (Canada, India, Australia, Noua Zeelandă au luptat alături de aliaţi în cel de-al doilea război mondal), apoi s-a convertit în Commonwealt. Reichul german a fost la un pas de a eşua în bolşevism, convertit în republica de la Weimar, apoi al treilea Reich a incendat Europa. Cel Otoman, multisecular, s-a convertit, graţie geniului lui Mustafa Kemal, zis Atatürk, în Turcia modernă, după ce s-a redus la teritoriul locuit majoritar de turci. Misiunea asumată de francmasonerie a eşuat, însă, în cel mai întins imperiu, care, în format bolşevic, a dominat Eurasia şi întreaga lume, pentru ca după năpârlirea din anii 90 să redevină cel mai puternic imperiu. Singurul imperiu desfiinţat a fost cel mitteleuropean. Deşi Austria a trecut prin Anschluss (1938), apoi prin ocuparea parţială de către armata roşie, iată că acum, fără un strop de petrol în subsolul propriu, controlează petrolul românesc, cât mai e. îşi conservă averea verde, pe seama chelirii, cât legale, cât paralegale, cât ilegale, a pădurilor României. Căreia îi dă lecţii insolente. Ungaria declară nepedepsită că nu recunoaşte tratatul de la Trianon, alianţa Kun – Lenin reînvie prin alianţa Orban Viktor – Putin, iar prin restituiri ilegale deţine, prin intermediul unor aşa zişi moştenitori, o bună parte din pământul transilvan, iar în scaunele foste secuieşti (foste deoarece secuii, după secole, se consideră acum maghiari) se joacă de-a pregătirea paramilitară.

Pot fi acuzaţi aceşti urmaşi ai imperiului mitteleuropean (Habsburgic, austro-ungar în ultima sa jumătate de secol) de succesul, prin strategii diferite, al revanşei lor pentru Marea Unire? Nu. Ci trebuie acuzaţi draconic factorii naţionali care permit aceste mişcări. În plan politico-economic pe de o parte, în plan subteran pe de alta.

Mai mult, iată cea mai recentă mişcare în fond antiromânească. Alianţa a 4 oraşe din vestul României: Timişoara, Arad, Cluj, Oradea. Sub o retorică lozincardă, de tendinţă separatist-nou europeană.

Unio Trium nationum (1437) e o formulă caducă. Şcoala Ardeleană, cu tot ce a însemnat aceasta ca trezirea conştiinţei naţionle în zona intracarpatină a românismului, a făcut-o, treptat dar consecvent, obsolete (ca să preluăm un termen neromânesc, dar perfect ca sens). De la Avram Iancu la adunarea de la Alba Iulia, drumul istorie a fost drept. În secolul trecut de la aceasta din urmă, cu precădere în ultimul său sfert, mişcarea nu de recul, ci de destructurare, dezgoleşte de substanţă, în măsură critică, sărbătorirea.

Dar se poate şi mai rău. În 732, între Tours şi Poitiers, Carol Martel (Ciocanul), bastardul majordomului Pepin Herstal, a oprit decisiv valul arabo-islamic. Pentru totdeauna? Vai, nu. Pentru doar 13 secole… Europa creştină şi-a urmat calea. Acum nu mai e creştină şi liderii ei globalişti întind singuri covorul în faţa noii năvăliri islamice…

Atrăgeam atenţia unui interlocutor de pe singura reţea de socializare la care particip, că e prematură orice polemică despre proaspătul şi regretatul deces al regelui Mihai. Tocmai după ce decisesem să abordez, azi, exact dilema propusă de respectivul interlocutor. Mă contrazic? Da şi nu. E limpede, a cita butada altui regretat, fostul meu coleg de promoţie, pe care-l socotesc cea mai strălucită minte din această confrerie, ar fi facil. Am o părere şi nu sunt de acord cu ea, spunea fostul meu coleg.
Regele a fost de două ori subiect de referinţă pe blog. În articolul Semnificaţii corelate ale zilei de 25 octombrieîncercam să analizez posibilitatea coincidenţei atingerii, în toamna lui 44, la 2 luni după lovitura de palat a regelui, care a determinat întoarcerea armelor, a teritoriului naţional, ocupând oraşul Carei, deci lichidând de facto efectele dktatului de la Viena şi ocuparea Transilvaniei de nord de către regimul amiralului maghiar Horthy cu ziua aniversară a regelui. Concluzia era că o coincidenţă întâmplătoare era improbabilă. Iar ca factori determinanţi ai reglării ofensivei militare îi identificam pe Stalin, pregătit să valorifice, prin teoria tovarăşilor de drum, posibilitatea de a impune României guvernul nereprezentativ Petru Groza drept condiţie a recunoaşterii reîntregirii ţării în această zonă. Cu cooperarea tactică a armatei române. Eventuala iniţiativă a acesteia ar fi fost improbabil de impus, fără calculele lui Stalin. Dar ceeea ce istoriceşte, rămâne ca un fapt, valorificabil acum şi de acum încolo de istoriografi şi biografi, coincdenţa calendaristică. De altfel şefii de atunci ai armatei noastre urma să fie epuraţi în primul an de după forţarea abdicării regelui..
Ca un amănunt minor, rămâne alt fapt. Deşi modelul clubului sportiv al armatei, structurat în jurul echipei de fotbal, era inevitabil împrumutat de la ocupantul imperial, totuşi la 7 iunie 1947, data înfiinţării echipei de fotbal şi 30 decembrie acelaşi an, armata continua să fie armată regală. Conform teoriei tovarăşilor de drum. Iar ofiţerii cu iniţiativa urmau să fie, la rândul lor, epuraţi.
Au circulat destule păreri diferite asupra forţării demisiei regale. Nu e cazul s-o amintim pe cea revoltătoare a expreşedintelui Băsescu. Totuşi singularizată chiar între aprecierile critice. Regele a fist acuzat de laşitate, deoarece cedase şantajului liderilor comunişti, sustinuti de Moskova. Care amenintau cu asasinarea a circa 1000 de tineri arestati. Realitatea e nu numai diferită, chiar opusă. Participând la căsătoria actualei regine Elisabeta a doua (20 noiembrie 1947), care-i era verişoară de gradul III, fusese sfait să nu se mai întoarcă în ţară, unde deja era aşteptată presiunea conducerii comuniste pentru a-l sili să abdice. A refuzat. Abia derobarea de la datoria de conştiinţă ar fi fost un impardonabil act de laşitate. S-a supus demn destinului său la urma urme tragic. Mai avusese experienţa detronării, de către propriul său tată, în1930, după 3 an de domnie formală, la vârsta copilăriei. A surmotat şi deziluzia abandonării sale de către Occident. Care nu voia să provoace fostul aliat din război. Imperiul roşu. Atunci, în 1948, termenul cortină de fier fusese deja de 2 ani pus în circulaţie de Churchill, într-un discurs la Fulton (5 martie 1946), deşi mai fusese folosit punctual, începând cu Nicolae Iorga, în 1904.
Că regele detronat şi exilat a fost nevoit să-şi întreţină o vreme existanţa şi familia ca pilot de încercare, e universal ştiut. Iar cei care n-au ştiut-o e bine s-o afle măcar acum. Că această meserie nu chiar la îndemâna oricui o putuse practica urmare a pasiunii pentru motoare de tot felul, pentru volan şi pentru manşă, e nu numai o întâmplare fericită. Păstrând toate proporţiile, unul din împăraţii japonezi din actuala dinastie a fost un bun cercetător în biologie. Dar, la capitolul pasiunii regelui pentru mecanică, acum, când, la deces, regele a devenit pentru câteva zile personaj focal, un ziar de sport (sic) povesteşte 2 întâmplări înrudite, din anii deceniul 35-45. Înrudite nu doar dpdv al calităţii de şofer, ci mai ales în ce priveşte simplitatea superioară a personajului. Prima fu relatată de chiar directorul Gazetei sporturilor. Din binecuvântata mea generaţie, de după război. Omul îşi aminteşte cum povestea fratele bunicului său că, făcând pe Valea Prahovei, o pană, şedea bătând din buze pe marginea drumului. Nu oprea nimeni. La un moment dat opreşte uncortegiu din 3 maşini. Din cea aflată la mijloc coboară regele. Îşi suflecă mâinile, deschide capota maşinii staţionate, meştereşte ceva şi… motorul porneşte. Apoi îşi ia simplu rămas bun. Cel ajutat îl invită să treacă pe la el, dacă şi când are timp. Într-un oraş de pe aceeaşi şosea. Regele, desigur, n-a mai avut timp. Dar o asemenea întâmplare, dacăo auzi sau o citeşti, primul reflex e s-o consideri o reclamă. Dar cât e de caracteristică firii regelui!
A doua fu pescuită din amintirile unei anonime, contemporană cu epoca, probabil dispărută. Pusă în pagină la rubrica poveştile lui Cătălin Oprişan. Erau primele bombardamente anglo-americane asupra Bucureştilor şi a zonei petroliere Ploieşti. Persoana locuia şi lucra în Bucureşti. Îşi protejase familia, mama şi copiii, undeva pe şoseaua spre Sinaia. Făcea disperată cu mpe calea Victoriei. Nu oprea nici o maşină. Când una opri şi o luă, fu aşa de mulţumită că nu fu atentă la figura şoferului. La un moment dat îi văzu figura, se intimidă, se bâlbâi. Regele, care şofa singur, o invitase să urce în maşină, spunând cu simplitate că merge la Sinaia, n-are ce să-l deranjeze. Oraşul unde erau mama şi copiii anonimei era în drum. Şi scăpase neatins de bombardamentele din acea zi.
Două întâmplări tipice pentru firea regelui. Dar chiar o parte din cei care-i recunosc calităţile, omit să observe că esenţa acestora ţune nu doar de educaţia regală, ci mai adânc, de principii creştine. De altfel deviza casei regale, de la Carol I citire, asumată şi de Mihai, a fost şi rămâne Nihil sine Deo.
Al doilea articol, Cade şi al doilea catarg anticipa, primit şi eronat, finalul altfel inevitabil din zilele astea. Mai ales prin titlu. Recitindu-l, acum, constat că esenţa lui rămâne valabilă. Ce-i lipsea, e momentul de a sublinia acum. La încheierea postfeţei unui capitol major din istoria naţională. Strict calendaristic, regalitatea a durat 66 ani. Decizia de a înălţa rangul domnitorului Carol I la nivel de rege, deci a principatului independent România la rang de regat a luat-o poporul, la plebiscitul din 26 martie 1881 (independenţa, proclamată de camerele reunite ale parlamentului pe 10 mai 1977 şi statutată la congresul de la Berlin din 1978, fusese recunoscută internaţional abia în 1880). Iar încoronarea a avut loc pe 10 mai acelaşi an. Încărcătura zilei era deja dublă. Pe 10 mai 1866 Carol ajunsese în Bucureşti şi depusese jurământul ca domnitor, iar 11 ani mai târziu fusese votată moţiunea de proclamare a independenţei. Ambele date, a plebiscitului şi a încoronării, pot fi considerate ca începutul regatului. De adăugat că, la dorinţa lui Carol, coroana regală fusese turnată din oţelul unui tun otoman capturat la Plevna. Acum face parte din patrimoniul muzeal naţional.
Data sfârşitului regalităţii e, însă, unică: 30 decembrie 1947. Prin actul de abdicare forţată. Mihai a fost rege între 1927-1930 şi între 1940-1947. Detronat de propriul tată, care şi-a renegt declaraţia de renunţare la tron, în 1925, alungat de regimul comunist colonial. 10 ani din 96 de viaţă. O viaţă de demnitate sobră în exil, timp de 43 de ani. Prelungit de regimul postdecembrist, o reconciliere fluctuantă, discursul exemplar din parlament, la 90 de ani, apoi stingerea treptată. Fie-i memoria binecuvântată.

Îmi pun spatiul blogului la dispoziţia unui articol din gsp.ro de azi, 12 martie, 2015, ora 14:09. Articolul conţine o scrisoare deschisă a unui suporter de fotbal, adresată, în coloanele ziarului, Dnei Laura Georgescu, preşedinte al CNA. Rostul geastului excede larg problema ridicată de respectivul supporter şi merge până la exemplificarea implicării abuzive a instituţiei susnumite în viaţă publică dincolo de statutul e legal. Banalitatea exemplului subliniază un fenomen systematic în ce priveşte tendinţa multor instituţii ale statului de a-şi depăşi arbitrtar statutul definit de legiuitor.

CNA le-a recomandat televiziunilor să folosească numele de “FC Steaua SA”, cu care echipa este înregistrată.

La partida Astra – Steaua, comentatorii s-au conformat. Pe mailul Gazetei, un fan al formaţiei din Ghencea a trimis o scrisoare de protest, în care i se adresează Laurei Georgescu, preşedintele CNA.

Stimată doamnă Georgescu

Am observat aseară că în timpul transmisiei meciului din Cupa Ligi dintre Asociaţia Fotbal Club Astra şi SC Fotbal Club Steaua Bucureşti SA comentatorul a precizat în permanenţă extensia SA din denumirea sociatatii comerciale FC Steaua Bucureşti SA, motivând că este o decizie a CNA entitate pe care dumneavoastră o prezidaţi.

Sunt foarte surprins de acesta decizie şi îmi manifest în scris nedumerirea faţă de această decizie absolut fără logică şi fără nicio bază legală.

Ceea ce se întâmplă este o discriminare grosolană pe care chiar dumneavoastră o promovaţi. Sunt multe alte echipe de fotbal care sunt societăţi comerciale pe acţiuni (SA) (exemplu: Dinamo 1948 SA) şi pentru care nu aţi emis decizii prin care să obligaţi posturile TV să pronunţe acest atribut al unei societăţi comerciale. Ne aşteptam ca de acum să obligaţi posturile TV să pronunţe numele tuturor societăţilor comerciale cu extensia aferenta tipului de societate(SA, SRL).

Cred că menirea CNA este aceea de a veghea la respectarea regulamentelor şi legilor privind funcţionarea posturilor de radio şi TV şi de monitorizare al conţinutului emisiunilor şi nu aceea de a intra într-un război în care nu este parte !!!.

Ce lege din România sau Uniunea Europeană poate interzice unei societăţi comerciale să-şi afişeze numele oficial înregistrat la Registrul Comerţului prin certificatul de înmatriculare ??.
În baza cărui articol de lege aţi emis această decizie de ieri de a nu se mai pronunţa pe post cuvântul STEAUA ????

Dacă există un articol care să prevadă pronunţarea întregului nume al unei societăţi în timpul unei emisiuni TV vă rog să mi-l comunicaţi şi mie!!! Dacă acest articol exista vă rog să obligaţi prin decizii similare toate posturile de radio şi TV să se conformeze acestui articol şi să pronunţe extensia (atributul) societăţilor pentru toate acestea, pentru a nu produce discriminări chiar de către o entitate care printre altele are ca atribuţii să nu permită discriminarea.

Nu cred că dumneavoastră va pronunţa cineva întregul nume într-o emisiune, aşa cum nu cred că poate fi obligatoriu să foloseşti întregul nume al unei societăţi comerciale într-o emisiune TV!!!!

Trebuie să mai ştiţi că Ministerul Apărări Naţionale nu are exclusivitate pe denumirea STEAUA, lucru ce poate fi lesne verificat pe site-ul http://www.mfinante.ro/agentinume.html?pagina=domenii
care este un site oficial al Guvernului României şi unde puteţi verifica, la o simplă căutare, că există zeci de firme care au în denumire cuvântul STEAUA !!!

Din anul 2003 şi până în prezent denumirea Clubului de Fotbal Steaua este: SC Fotbal Club Steaua Bucureşti SĂ. Deci nu s-a schimbat nimic în denumire !!! De ce până acum nu aţi obligat televiziunile să pronunţe extensia SĂ? Ce s-a schimbat în această DENUMIRE în ultima perioadă, care să vă facă să luaţi această decizie aberanta ??? Răspuns : NIMIC.

Vă rugăm să nu mai fiţi parte în manipulările grosolane ale unor oameni cu anumite interese faţă de soarta Clubului de Fotbal STEAUA, prin intermediul presei scrise şi audio-vizuale, cu privire la denumirea SC FCSB SĂ. Aceasta nu s-a schimbat !!! Marca este cu totul altceva!!.

Mai bine preocupaţi-vă de conţinutul emisiunilor radio şi TV, care este submediocru, (şi asta ca să fiu decent !!!) şi unde se încalcă frecvent orice limită de bun-simţ şi conduita jurnalistică şi profesională.

Aştept un răspuns de la dumneavoastră prin care să demonstraţi că aveţi respect măcar faţă de oamenii care mai pricep câte ceva şi care nu pot fi manipulaţi aşa uşor.
Nu sunt de acord întotdeauna cu ce scrie şi mai ales cum scrie singurul cotidian de sport care mai are o ediţie tipărită şi unanume nivel profersional. Dfar, de data asta, felicit ziarul şi-i mulţumesc pentru a se fi făcut portavocea scrisortii deschise a unui cititor către o autoritate a statului. Chiar nepublicarea numelui autoruloui scrisorii e un semn de profesionalitate. Căci conferă textului scrisorii şi imp0licit atitudinii exprimate prin aceasta un aer de generalitate.

156 de ani de la mica unire. Cum se spune mai nou. Cam jumătate din viaţa binecuvântatei generaţii născute după război, din care am şansa şi onoarea de a face parte, ziua de 24 ianuarie era onorata prin referiri mai degrabă discrete în presă (tovarăşul nu participase la ea) si prin reluarea, la TV, a unui spectacol de teatru in care Costel Constantin juca rolul lui Cuza. De curând a devenit sărbătoare naţională. Pe merit, de altfel. Noul preşedinte s-a horit la Iaşi. Dece la Iaşi, când 24 ianuarie e legat de dubla alegere a colonelului cuza la Bucureşti. La Iaşi fusese ales, ca un compromis politic, o soluţie la blicajul candidaţilor cu pondere, pe 5 ianuarie. În fine. Amuzant e că noul preşedinte uită (sau habar n-are) că Hora Unirii fusese, la un moment dat, imnul partidului pe care acum, dovedind că nu se detaşează decât epidermic de precedentul ticălos, vrea să-l doboare de la guvernare. Acum, când România e, numai drakku ştie cât timp, o insulăde stabilitate între dezastrul din Ukraina, unde imperiul roşu îşi începe noua expansiune şi bomba care ar putea zgudui edificiul european explodată în Grecia, unde alegerile au fost castigate de stânga radical, pe slogane bazate pe refuzul de a accepta consecinţele ineluctabile ale furtului economico-financiar mulţi ani de zile.
Dar să dăm cezarului istoriei ce i se cuvine. În 19 zile principatele dunărene, atunci în focarul politicii europene, au trecut de la o soluţie de compromis la un gest de abilitate politică. Sub presiunea sentimentului public, sa n-o neglijăm. Şi cu asta, să treecem la aniversări mai recente.
Pe 24 ianuarie se adună 13 ani de la iniţierea portalului catholica.ro. care difuzează abonaţilor ştiri din lumea catolică. Ştiri pe un spectru destul d elarg, de la cele telegrafice la articole mai ample. Utile pentru noncatolici, chiar pentru noncreştini şi la limită, pentru noncredincioşi. Căci lămuresc, de pildă, contextul răstălmăcirii publice a unor vorbe ale actualului papă, ocazionate de turneul în Filipine. Vorbe citate maimult sau mai puţin aiurea de segmentul telegrafic am mass mediei globale. Dar înţelegerea contextului, prin publicarea interviului dat de papa Francisc în Filipine, recuperarea sensului genuin, evidenţierea rezonabilităţii personajului, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva un pricent mai mare din ştirile telegrafice tout azimut, din varii domenii, nu sunt la fel de distorsionate. Şi atunci, mass media, à quoi ça sert?
Tot pe 24 ianuarie se împlinesc 12 ani de când Gigi Becali a preluat, în urma unei şedinţe furtunoase, pachetul majoritar de acţiuni a entităţii fotbalistice a Clubului Sportiv al Armatei. Care, sub preşedinţia actualului preşedinte de onoare şi sub administrarea actualului deţinut Viorel Hrebenciuc, se restructurase economico-financiar şi avea o autonomie cu doze de ambiguitate din 1998. La acea şedinţă apepe s-au despărţit. Mai târziu decât la celelalte două echipe departamentale de prin plan. Dinamo se desprinsese de clubul sportiv al ministerului de interne, idem Rapidul, preluat de controversatul George Copos, scurtă vreme viceprim ministru, acum condamnat şi el. Ca cei 3 Becali, dar pe speţe diferite. Generălimea din minister n-a digerat îndepărtarea de la decizie, după ce ministerul nu mai finanţa noul club de fotbal. S-au petrecut 2 fenomene paralele. Pe de o parte evoluţia ca atare a echipei. Din toamna lui 2003 n-a lipsit niciodată din grupele cupelor europene. N-a mai luat atâtea titluri ca între 1990 şi 2003, dar şi-a consolidat poziţia de lider naţional la nivelul performanţei. Să nu uităm totuşi că, sub bagheta lui Dumitru Dumitriu AKA Ţiţi, Aka Dumitriu III, echipa era singura din Europa care participase la primele 3 ediţii ale Champions League la nivel de grupe. Ţiţi, fost jucător al echpei, în anii 70, e fratele celebrului Niki. Dumitriu II. Bijuteria Rapidului acelor ani.
Pe de altă parte, relaţiile cu stafful ministerului şi cu clubul de unde se desprinsese au oscilat, în aceşti 12 ani. Între ostilitate belicoasă din partea armatei şi înţelegere contractuală. Iar acum o masă de manevră, alcătuită dintr-un nucleu cam interlop, în care n-ai cum recunoaşte suporterul de altă dată, localizată la una din peluzele stadionului părăginit, ani de zile în război cu patronul, ajunsă la pace sub imperiul performanţelor din ultimii 2 ani, a redeschis războiul. Paradoxal, cam jumătate din suporterii de fotbal declaraţi ca atare din toată ţara, sunt ai echipei.
Ce s-a mai întâmplat, în lume şî istoriei, pe 24 ianuarie? Ne şopteşte auntie Wiki:
În 1458 (la 2 ani după moartea tatălui său, după respingerea asediului otoman asupra Belgradului), Matia Corvin e ales regele Ungariei post angevine. Nu e primul rege cu origini româneşti…
La fix 3 ani după mica unire, Bucureştii devin capitala României, de atunci numele statului. Se deschide noul parlament. În aceşti 3 ani numele noului stat, la început nerecunoscut de toate puterile garante, se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Munteniei.
În 1891 se înfiinţează Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor,
Fix 2 ani mai târziu apare, la bucureşti, Moftul român.
1932: se desfiinţează ordinul iezuiţilor în Spania. Care, har cerului, în lume există şi azi.
1984. am simbolic. E lansat primulo computer Apple Mac Intosh.

După episodul VI mă gândeam că titlul firesc al celui de azi ar fi fost FINALA. Sâmbătă dimineaţa mă răzgândisem. Îl voi intitula REVANŞA şi voi scrie, în loc de concluzie a serialului electoral, despre victoria naţionalei lui Tata Puiu, după 29 de ani, asupra Irlandei de Nord, ca centru de greutate şi doar câteva rânduri despre finală, pe care o speram altfel…
Cu chiar mai mult timp înainte de halucinantul meci în care acea naţională deja revolută, desincronizată de déjà prezentul de atunci al fotbalului românesc, care prezent, ca viitor apropiat, avea să devină peste câteva luni un PREZENT de 4 ani, trecusem printr-o experienţă negativặ, depăşită abia în aceşti ultimo ani senecţi, poate sclerozaţi, sigur sereni. Pregăteam primul şi, până la urmă singurul număr al revistei cenaclului Joc Secund. Vine într-o dimineaţă cel pe care-l numeam Fratele Nostru mai Mare şi-mi cere un text introductiv. Rămâne uimit că mă vede scriindu-l direct la maşină. Uluiala îi creşte când i-l dau în mai puţin de o repriză de fotbal. Până la urmă revista a fost prefaţată de textul lui, ceeace cade în afara textului de faţă.
Realizam amândoi că eram capabil să scriu despre orice, ca la comandă, scriind mereu acelaşi lucru. Oarecum ciudat, atât el, cât şi eu, ocultam problema esenţială de a crede în ce scrii. Ceeace ţinea de partea perenă, adâncă, încăpăţânată, mereu ambalată nu doar stilistic în muşchi şi epidermă versatile.
Nimic nu mi-ar fi acum mai uşor decât s-o cotesc, abil şi flamboyant, găsind conexiuni sofiste, poate sofisticate, cu corpusul primelor şase episoade. Oricât de calcifiat, ar fi o provocare căreia i-aş face faţă. Dar ar fi ca şi cum, dând-mi bună dimineaţa în faţa oglinzii, aş vedea chipul cu plete cărunte din finalul terifiant, de un impecabil humor negru, din Twin Peaks. Chiar dacă mecla mea n-are nimic din cea a actorului preferat al lui David Lynch.
Provocare am spus? Eroare. Tentaţie. Care se ştie de la cine vine…
E posibil ca lunea următoare să completez octetul quantic, de gaz ideal, cu un al optulea episod. Cerut de perspectiva minimală a finalei. Căci e posibil, oricâtă încredere aş avea în luciditatea mea, să întrevăd şi alte unghiuri pe care acum apropierea de masivul moment să le oculteze. N-am cum şti acum dacă voi trece de la magical 7 la quanticul 8. De la ciclul lunar la microcosm. Tot ce ştiu e că azi sunt dator cu mărturia de azi. Căci spunea singurul poet cu adevărat talentat din acelaşi cenaclu Joc Secund, fie el odihnit:
Doar AZI e-o mărgea pe un fir între nopţi,
Peren, licărind, ca un strop de sudoare.
Când porţi se deschid, se închid alte porţi,
Cometa-ntrebării se-nalţă şi doare.
Care e esenţa realităţii de azi? E lesne de decantat. Din 10 finalişti de până acum, în 25 de ani, socotindu-i şi pe cei 3 candidaţi din 20 mai 90, unul singur şi-a felicitat cu fair play adversarul, recunoscându-se învins înainte de primele rezultate parţiale emergente de la BEC. Exclusiv pe baza numărătorii paralele a propriului staff. Restul, în ciuda consecinţelor concrete pe termen lung, cu inerenta lor pondere stratificată, sunt bagatele.
Dincolo de singularitatea gestului, care deja a fost rău interpretată la prima vista, care se va pierde în explozia sentimentelor contrarii şi va fi şi mai rău interpretată, întorsătura cere un spor de luciditate faţă de cea necesarissimă mai ales în aceste ultime două săptămâni. Căci fair play nu e decât ambalaj. Marfa e înlăuntru. Candidatul care cumula speranţele celor 7.4 milioane de votanţi inutili pentru demitere la referendumul din 2012, care câştigase fără drept de apel primul tur, avea tot timpul din lume pentru gestul formal de pecetluire personală a finalei. Dacă scorul anunţat la repezeală al numărătorii paralele e real, el ar fi fost şi foarte probabil deja, va fi confirmat azi de primele rezultate parţiale. Putea s-o facă cel mai devreme azi. Sau mâine. Sau poimâine. Care e diferenţa dintre aseară târziu şi azi? Pe toate planurile. Una singură: dece şi-ar fi împins infanteria dopată la asaltul sediului staffului premierului, dacă ar fi ştiut că sunt învingători? Dece ar fi asaltat guvernul? Mişcări tactice fără obiect, ţinta logică era direct piaţa universităţii (victoria din 96, ultima rezonantă, vai, tot inutil, cu primăvara lui 90, a fost ultima dată când majusculele se mai justificau). Entuziasmul taberei respective nu e suficient pentru a explica mişcările de trupe. Contracadidatul învingător îşi pliase prima declaraţie pe exit polluri, care dădeau un rezultat strâns şi foarte strâns, pentru un finalist sau altul. Se conturau zvonurile despre tentativa de a converti proteste temeinic pregătite în violenţe. La câteva sute de km de un focar al Europei. Planuri dezvăluite, fie imprudent, fie abil, fie superabil, de avocatul Aurelian Pavelescu, cel care confiscase ilegal PNŢCD şi-l oferise pe tavă taberei Băsescu-Udrea-Macovei, sugerând că strategia aparţine ultimei. Ceea ce rimează cu nemernicia declaraţiilor în forurile europene după referendumul înăbuşit.
Şi iată că BEC nu numai confirmă, ci excede numărătoarea paralelă a staffului premierului. Logic. Dacă rezultatele sunt reale, atunci contradicţia flagrantă cu exit pollurile favorabile ambelor tabere e inexplicabilă. Mai ales că una din instituţiile de sondaj confirmase la virgulă rezultatele turului 1. Dacă sunt de conjunctură, cum nu e imposibil, atunci nu se va afla decât peste ani, acum totul se înăbuşă sub avalanşa valului declanşat ultraprofesionist.
Sunt multe zeci de ani de când am părăsit entuziasmele. Dar, nu ele pe mine. În mirabila noapte de la Sevilla, când aleile dintre blocuri erau ninse de un strat de-o palmă din cioburi de borcane eu scriam, la cald, o analiză rece a acelei finale unice. Care l-a uimit pe Cristian Ţopescu îndeajuns pentru a mi-o publica ulterior în programului unui meci european. Cu fiecare an care se adună peste cei 28 de acum, sunt mai dator faţă de mine şi faţă de imaginea căreia îi dau bineţe zilnic în oglindă. Fặrặ falsă modestie.
Alte eventuale abordări logice ale momentului îşi au loc, dacă va fi să existe loc, într-un al optulea eventual şi ultim episod.
Deocamdată cel mai important lucru e o descoperire. Ca un corolar al ceea ce am numit, mai mult sau mai puţin glumeţ, teorema 3, a lui rim (Totul e valorificabil). Corolar pe care l-am tot repetat în etapa colocvială care a fost experimentul Facebook: cele mai multe kestii nasoale au necesarmente şi consecinţe pozitive. Dincolo de limbajul deliberat argotic, de şcoala străzii, e vorba aici de două elemente fundamentale ale universului: diversitatea şi mai puţin cunoscutul concept termodinamic de procese cuplate. Nu insistăm, pentru a evita diluarea prin divagare.
Am sugerat-o, e timpul s-o spun pe şleau: pentru un număr foarte mare de români, receptat pe un larg spectru de accepţiuni, momentul e un dezastru. Coroborat cu axioma rostită de premierul care s-a recunoscut învins, poporul are întotdeauna dreptate, fapt incontestabil, acest dezastru se concentrează intens la exemplare pasive şi reflexive ale acestui foarte mare număr de români. Îndeajuns de intens pentru mine încât poate declanşa una din aceste consecinţe negative.
Mitul prometeic, cu codicilul său populat de fratele Epimeteu şi de a sa Pandora, cu cutia ei cu tot, greşeşte. De, iată, milenii. Căci speranţa nu e doar animalul ciudat care rămâne acolo când toate celelalte se răspândesc. Nici nu moare ultima. Uneori se sfărâmă sub greutatea realităţii. Şi e ucisă. Atunci deţinătorii de cutii cu speranţă la purtător eşuează precum broasca rezemată de şiştarul cu lapte. Precum tânărul ofiţer de commando din Podul de pe râul Kwai, dăruit nouă de aventurierul Pierre Boulle, care încurcase coloneii…dar un număr mic dintre aceşti resemnaţi cu uciderea speranţei lor sunt proşti, orbi şi surzi. Habar n-au că speranţa e moartă. Ei văd cu ochii minţii, în cel mai propriu sens, că sub cadavrul speranţei ucise se ascunde o şi mai plăpândă speranţă de sub speranţă. Care-i poate conduce pe ultimul ţărm. Dincolo de insula Avalon. Dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii. Şi de la care se naşte aburul transparent al viitoarei dialectice adevărate revanşe.
Cele mai multe din reflecţiile personale, publicate sau nu, se bazează, cum altfel, pe realitate. Pe ce altceva? Pe o realitate: că nu sunt buricul pământului.Ceea ce, nu paradoxal ci dialectic, îmi limitează drastic posibilităţile şi simultan mi le eliberează. Nu ad infinitum, ar fi lipsit de sens si de… realism. Dar cel puţin până dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii. N-am devenit conştient chiar de unul singur de dualitatea asta. Meritul aparţine unuia din cele două duhuri transparente, care, într-un moment solar, m-a investit cu titlul de căpitan al Speranţei. Armonic încadrat între cel de hadji şi de cavaler al frunzei de arţar. Prost, aveam o premisă să descopăr această speranţă de sub speranţă. Orb? Nu-s departe. Har cerului, îndeajuns de aproape ca să nu văd pendularea ceasului hipnotic la care inteligenţii sunt vulnerabili. Surd? Doar cât să nu aud ritmul tobelor voodoo. Dar astea erau doar premise. Diferenţa până la privirea pâlpâindă dar sfredelitoare, care nu putea să nu vadă speranţa de sub speranţa ucisă fu determinată de inocenta investire din urmă cu… destui ani. Nu sunt buricul pământului, nu voi suna de unul singur adunarea după mai bine de un an după dezmeticirea inevitabilă. Dar nici o specie nu e constituită dintr-un singur exemplar. Iar dezastrul nu poatre să nu fi declanşat o mutaţie. Viaţa umple orice nişă. Mai ales una invizibilă.
Bun, e timpul să vorbim despre revanşa împotriva Irlandei de Nord. Atunci, în octombrie 85, fusese singura ocazie în care, întâi de toate spre propria surprindere, îl cauţionasem pe Lucescu, într-un articol la o rubrică ultralocală de sport, semnată Moşa Mariancovici. După ce înainte de meci îl înjurasem apăsat că nu alcătuise formaţia pe scheletul ce domina campionatul şi pornise la saltul Cupei Campionilor. După ce mă ofticasem că fie şi o formaţie pe care n-o puteam simpatiza e atinsă de aripa geroasă a ghinionului extrem. După ce tremurasem când mingea expediată de Piţurcă al meu fusese scoasă de pe linia porţii de către Nicholl. Perspectiva timpului, de care vorbeam la un moment dat, mai sus, îmi permite să respect retroactiv ostilitatea acelui selecţioner faţă de echipa pe care 4 ani n-o va putea învinge, ca o probă de înţelegere solidă cu sine însuşi.
Acum după 29 de ani, vârful de atac introdus atunci prea târziu, la şi din disperare (poate cu 17 minute mai devreme şansa a cel puţin unei egalări din gheata lui veninoasă s-ar fi multiplicat) ar fi avut şansa unei mặrunte revanşe personale, ca selecţioner al actualei naţionale. A preferat altă traiectorie incuria impostorului de la vârful federaţiei a oferit, în disperare de cauză, această şansă, celui mai titrat antrenor român la nivel intern, bătrânul general cu părul alb, care a făcut un scurt puseu de tensiune la conferinţa de presă de după victorie. Care n-avea o opţiune mai pragmatică decât să menţină scheletul aceleiaşi echipe refuzate altă dată de Lucescu, decizie automată şi pentru Piţurcă. Dar având inspiraţia şi norocul ca fundaşul titularizat să dea golurile victoriei.
Acum e comod de analizat plusul tactic şi moral volitiv al echipei aşezate în teren de Anghel Iordănescu, AKA Tata Puiu, faţă de jocul la ciupeală al pockeristului Piţurcă. E adevărat că unul din cei 2 comentatori TV riscase a anunţa în direct credinţa lui că golul va cădea. Dar putea să nu cadă, cum refuzase sặ cadă cu 29 de ani în urmă. Golurile fericite ale lui Paul Papp sunt o realitate, precum ceea ce acum e un dezastru pentru un mare număr de români, pentru o echipă care şi-a mizat soarta şi a pierdut şi un moment euforic pentru suporterii de conjunctură ai taberei adverse. Nu e momentul de a căuta un răspuns la întrebarea elementară cum a putut fi deturnat cu 180 de grade curentul ucis în urmă cu abia aproape 3 ani. Care a continuat să curgă până în buza verii, la europarlamentare. Dar ce întrebare am putut să-mi pun!* cu aproximativ 2 milenii în urmă, păstrând absolut toate proporţiile, aceeaşi mulţime care duminică strigase în extaz hossanah, zbiera joia urmatoare răstigniţi-l.

Nota bene: * Frază preluată din prima prefaţă cu care un distins scriitor şi publicist, fost dizident, profesor universitar, îmi onora un volum de proză.

Pe masură ce inflamarea publică urcă, modelul comportamental al publicului devine mai accesibil analizei. Înainte de a reaminti paradoxul stratificării, al polarizării societăţii, considerăm oportun a reaminti altceva. Celebra butadă repetată de regretatul academician Şerban Ţiţeica la primul curs de fizică teoretică din programa de atunci a facultăţii de profil din Universitatea Bucureşti – termodinamica şi fizica statistică: Dacă dumneata vii şi-mi spui că ai dat cu banul, un ban echilibrat, de 10 ori şi ţi-a ieşit de 9 ori marca şi odată stema eu spun că minţi. Pentru că e mai probabil să întâlnesc eu un mincinos decât să se întâmple fenomenul ăsta. Într-adevăr, probabilitatea fenomenului dat ca exemplu e 1/512, aproximativ 0.2%. ori procentul mincinoşilor e sensibil mai mare.
Citând, la rândul nostru, repetat, de-a lungul zecilor de ani, butada academicianului, am reflectat îndelung asupra ei ca sursă de nu puţine raţionamente de plauzibilitate. Bazate pe compararea, fie şi virtuală (stricto sensu!), a probabilităţilor alternativelor puse în joc în diferite contexte. De cele mai multe ori pe marginea unor afirmaţii, particulare sau publice, ştiri media şi altele de gen.
Să revenim, aşadar, în ordinea logică a subiectului, la conturarea paradoxului polarizării sociale. Dacă în anii 90 segmentul cu un plus de instrucţie vota majoritar împotriva regimului Iliescu, acesta bazându-se mai ales pe cel, mai numeros, cu un nivel corespunzător mai redus, în ultimii 10 ani s-a conturat pregresiv, până la a se consolida acum, o inversare. Cu înşelătoarea inerţie formală, speculată inteligent de aparatul profesionist de propagandă al regimului de putere personală model Putin în mic. Bazându-se, ca orice propagandă, de când lumea, pe gradul mediu redus de informare. În ce constă inerţia speculată şi speculativă şi în ce constă inversarea? Cu prima e simplu. S-a indus ideea unei identităţi între actualul partid social-democrat (mebru, totuşi, al internaţionalei socialiste şi având o inerentă aripă scocialistă) şi cel condus de Ion Ilici Iliescu. Nu discutam aici falsitatea ideii induse. Acum segmentul cu un grad de la mediu la superior de instrucţie şi de cultură susţine, conştient sau nu, regimul de putere personală consolidat mai ales în al doilea mandat, în a doua jumătate a acestor ultimi 10 ani. Pe când segmentul majoritar, cu mai puţină instrucţie, excedat, exasperat, nu atât de austeritatea brutală şi mai ales păguboasă economic şi inutilă, cât de dispreţul cinic al liderului de la Cotroceni. Percepţia dispreţului e lesne accesibilă inteligenţei native, necultivate şi mai ales instinctului.
Două sunt elementele principale care ar susţine o natură artefactică, indusă, a reacţiei paradoxale a segmentului mai instruit. Le vom combina. Să plecăm de la schimbarea comportamentală stranie a majorităţii acestui segment. Formată din persoane cultivate, capabile naturaliter de reacţii nuanţate, rezonabile, permeabile la logică, care acum reacţionează otova, primar, cumva înstrăinat de propria natură. Ca într-o stranie transă colectivă. Aplicând acestui fenomen manifest raţionamentul de plauzibilitate conţinut în butada lui Şerban Ţiţeica, citată în primele rânduri, fără a trage conluzii, ne mărginim, mai convingător, a ne întreba cu voce tare, public: ce e mai probabil? Că un foarte mare număr de intelectuali a retrogradat brusc şi straniu de asemănător, de paralel, la o reacţie primară, viscerală, obtuză, ostilă chiar, opacă la raţiune şi cu o paralizie a ratiunii comune (versiunea mot-à-mot a formei britanice common sense, mai potrivită) în mod spontan, sau ca urmare a unei campanii subtile şi lesne explicabile?
Care ar fi, aşadar, o schiţă a mecanismului pe care credem a-l fi intuit? E o extensie a principiului lui Huygens: într-un mediu elastic în care se propagă o oscilaţie, fiecare punct al unui front de undă se comportă ca un centru individual de oscilaţii. Toate aceste oscilaţii fiind în fază.
Liderul de la Cotroceni şi-a fidelizat natural suporterii care l-au ajutat să fie ales. Şi maicu abitir să fie reales. Colaboratorii au influenţat/convins, ca să ne menţinem în domeniul eufemismelor, alţi participanţi la viaţa publică. În diferite moduri. Au dat de înţeles, de pildă, celor numiţi constituţional în funcţii prin decrete semnate procedural, că-şi datoreaza accesul la funcţie numai semnatarului. Deci ar fi util pentru dlor să-i devină fideli. Majoritatea acestora, procurori, judecători… Alţii, mai… imaginativ. Un proprietar al unui post TV foarte popular în zona gustului discutabil, arestat preventiv pentru 30 de zile, e vizitat în arest de un consilier prezidenţial cu greutate. Care-i dă jusrnalistului de înţeles că va fi externat dacă-şi va face un partid… aşa, mai popular, pe care să-l pună la dispoziţia preşedintelui. Zis şi făcut. Precizare necesarissimă: acest episod e luat din mass media sub beneficiu de inventar. Nu posedăm nici o dovadă asupra veracităţii lui. Cititorul poartă singur răspunderea modului cum îl ia. Desigur, cu sau fără el, modelul de aglutinare prin propagare a orgainsmului puterii personale e acelaşi.
Aşa s-a construit, concentric, un sistem mai mult sau mai puţin ierarhizat de fidelizare. Sistemul de propagandă funcţionează la fel. Din aproape în aproape. Cum la fiecare etapă procesul de propagare, ca orice acţiune umană, are o latură emoţională, aceasta se solidifică progresiv, pe măsură ce funcţionează. Dacă centrul de emisie e profesionist. Şi rezultatele dovedesc că este. Ce în înţelegem prin profesionist? Elementar, din nou, dragi doctori watsoni: eficient în planul ingineriei psihologiei aplicate. Simptomatic e că oameni pe care mulţi ani de zile îi cunoşteai ca subtili, rafinaţi, chiar parteneri de polemici cordiale, pe teme culturale sau sportive, brusc repetă papagaliceşte retorica, nu foarte articulată a propagandei mass mediei obediente şi a corifeilor taberei politice aferente. Cât e de probabil ca efectul să fie spontan?
Pe ce ne bazăm când afirmăm că dl Iohannis e speranţa de menţinere în prim-planul politic al celui care mai are, azi 10 noiembrie, 41 zile de mandat din cei 10 ani? Pe presupuneri plauzibile, ca să perseverăm în eufemism. Pentru a nu spune pe evidenţe şi pe logică elementară. Popularitatea acestui personaj e de mai mulţi ani de zile în cădere liberă. Ostilitatea cu care majoritatea populaţiei a reacţionat la dispreţul cu care e privită din spatele steagurilor tribunei de la Cotroceni a rămas surdă, dacă nu chiar nulă, oricum nemanisfestată, timp de cam 2 ani. Populaţia a reacţionat cum e obişnuită la orice cizmă peste grumaz. Măsurile de austeritate brutală şi dovedită inutilă, în cazul ăsta. A explodat, pe neaşteptate, când ţinta atacurilor imunde a devenit un străin. Medicul Raed Arafat, unul dintre foarte puţinii care au făcut o teabă cu cap şi coadă în ţara asta. Şi, de atuci, nu s-a ma oprit. De aici disperarea taberei din jurul personajului, manifestată, progresiv, prin accentuarea ofensivei pe toate planurile şi exacerbată maladiv în ultimele zile. Ofensivă la care segmentul intelectual răspunde elocvent de sincron şi omogen.
Personajul, prin natura lui, un luptător de calibru, având destul de pierdut, nu poate aştepta pasiv ieşirea din prim plan. Susţinera explicită, ostentativă chiar, a favoritei în poziţia de candidat a acesteia e o pistă falsă. Nu că n-ar fi sincer, nu că nu s-ar strădui s-o încorporeze în orice formulă de imunitate post mandat. Dar candidatul dsale e, evident, cel al alianţei cu siglă care-l face pe senior să se răsucească în mormânt. Care alianţă de conjunctură, de care am vorbit în episodul anterior, are mai puţină legătură cu dimensiunea creştină decât are frăţia musulmană. Dar pe care nu-l poate susţine pe faţă fără a risca să-i scadă critic şansele. De aici manevra căria dl Antonescu i-a căzut victimă, de aici trădarea şi sinuciderea efectivă a PNL, de aici mistificarea pe care membrii acestuia, care n-au trecut în gruparea Tăriceanu, mass media obedientă şi ciudat de mulţi intelectuali o afirmă într-un grotesc cor.
On va voir ce qu’on va voir…

Aşadar turul I e lăsat în urmă. Analizele structurale, cu nuanţă istorică, se cer întrerupte pentru a comenta momentul. În cât mai multe cu putinţă din aspectele lui.
Nu vom repeta rezultatele, sunt arhicunoscute. Cel puţin pentru cititorii potenţiali. Şi sunt cele aşteptate la nivelul finalei din turul II şi cu schimbări nu foarte spectaculoase la nivelul urmăritorilor.
Dar înainte de orice, socotim necesar a preciza că situaţia e echilibrată şi orice rezultat e posibil. Înainte de a argumenta, punct cu punct, acest diagnostic, două vorbe despre turul I nu sunt inutile.
Plasarea expremierului din legislatura 2005-2008 pe locul 3 nu e o surpriză pentru observatorul neinflamat. Poate doar scorul mai mic dcât cel aşteptat. În lipsa unor măsurătiri sociometrice, al căror timp n-a sosit, prin simplă intuiţie, considerăm că vor fi votat pentru dsa mai degrabă votaţii potenţiali ai premierului la turul II decât refuznici ai trădării liberale. Căci din ceea ce a fost şi, din păcate, nu mai este, în ciuda permanenţei siglei, PNL, observaţia unui vechi analist că, eventuala pomenire, mâine, a numelui dsale pe masa potenţialilor premieri, la dispoziţia liderilor coaliţiei majoritare, ar putea atrage o parte din electoratul non PSD, dar nemulţumit de autodizolvarea de facto a PNL în masa PDL, pare justă. Proporţiile acestui curent sunt, însă, sub nivelul aşteptărilor suporterilor premierului.
În schimb dna Monica Macovei a obţinut un scor sensibil mai mare decât aşteptările, dovadă pe de o parte a unei campanii aplicate, focalizate pe segmental din primul strat al vârstei a doua, folosind intensiv reţelele de socializare. Abilitatea campaniei a constat într-un aşa zis proiect atrăgător pentru acest tineret, crescut în mediul contestării programatice a antecesorilor, dar îndeajuns de implicat în profesie, pentru a avea o cultură politică cuprinzătoare şi mai ales o informative specifică. Un program plin de elemente care n-au nici o legătuă cu prerogativele constoituţionale ale funcţiei de preşedinte. Majoritatea votanţilor tineri ai fostei ministru al justiţiei care, sub pretextul reformei, a restructurat sistemul judiciar în sensul punerii acestuia la dispoziţia preşedintelui, habar n-are că a fost procurer comunist, habar n-are că, procuror şi după 90, a făcut parte din corpul de anchetatori ai manifestanţilor din Piaţa Universităţii, arestaţi pe 14 iunie 90, habar n-au că a susţinut în faţa structurilor UE absurditatea inimaginabilă că procesul legal şi constitutional de suspendare a preşedintelui în 2012, urmată de referendumul de demitere, ar fi fost nici mai mult, nici mai puţin, decât o lovitură de stat, habar n-au că dna europarlamentar a susţinut, caz unic în scurta istorie a instituţiei, in parlamentul European, sancţionarea României cu pierderea dreptului la vot. Pricinuind prejudicii imense ţării. Iar dacă le spui, nu te cred. Păstrând cu grijă absolut toate proporţiile, cum o generaţie de tineri germani, acum ajunşi la vârsta a treia, nu credeau, în anii 60, crimele sistemului nazi. Contribuţia suporterilor dnei europarlamentar la turul II nu va fi de neglijat.
Ceea ce nu se poate spune despre cealaltă cadidată a sistemului, protejata explicită, asumată, a celui aflat la finele a 10 ani de mandat. Care a luat un procent cu ceva mai mic decât propriul partid la europarlamentare. Desigur, votanţii dsale îl vor susţine în masă pe contracandidatul premierului. Dar acesta are de făcut oarece echilibristică, pentru a menţine în ochii unui important segment de bună credinţă, care nu e neapărat suporter al dlui Băsescu, ficţiunea abil construită a independenţei sale în numele unei pseudodrepte. Nici nu va avea nevoie de tratative, suporterii dnei Udrea sunt cei mai siguri contributori la sporul său de procente.
Aici se impune un raţionament. Pe cine susţine, de fapt, dl Băsescu? Nu poate fi, în nici un caz, creditat cu un sentimentalism (ideologic, evident!) care i-ar afecta pragmatismul. Dsa cunoaşte foarte bine starea de spirit a publicului şi nu ascunde c-o ştie. Îi e limpede că e suficient să afirme public susţinerea cuiva, pentru ca acel cineva să scadă în sondaje, în popularitate şi, important, în intenţia de vot. Aşa că jocul dsale e transparent. Face caz de susţinerea unui candidat perdant şi evită să-i scadă acţiunile celui pe care mizează, de fapt, pentru a-şi permanentiza participarea la nivel de prim plan la viaţa politică, susţinându-l pe faţă. Aşa că-l bombăne, punându-l în acelaşi coş cu premierul. Că la orice manevră există un anume segment care muşcă, e inevitabil. Rostul analizei noastre e de a limita volumul acestui segment manipulat. Nu există nici o problemă ca cineva să susţină, oarecum împotriva curentului popular, menţinerea regimului consolidat în cei 10 ani, e o libertate naturală. Dar corect e s-o facă în cunoştinţă de cauză. Cum e cazul u suporterii dnei Macovei.
Rezumând, votanţii celor 2 candidaţi ai sistemului, îl vor susţine în cea mai mare măsură pe contracandidatul premierului. Pe când cei care l-au votat la primul tur pe dl Tăriceanu, cu o mai mare independenţă de spirit, sunt mai puţin siguri în favoarea premierului. Avantaj contracadidatul.
Comportarea electoratului maghiar, cam 6% din populaţia cu drept de vot, a fost tipică pentru primul tur la prezidenţiale: suma procentelor obţinute de cei 2 candidaţi maghiari e sub acel 6%, deci o bună parte din respectivul electorat a stat acasă la primul tur. Dacă se va menţine maniera de până acuma, e de aşteptat ca la turul 2 să iasă mai toţi şisă-l susţină pe candidatul preferat de dl Băsescu. N-am lua în seamă ambiguităţile dlui preşedinte UDMR Hunor Kelemen la TV, considerându-le joc de gleznă. Abil. Obiectivul dlor e limpede. Şi urmărit cu acribie consecventă de 25 de ani. Iar ce doresc dlor, premierul nu-şi poate permite să le promită. Şi nici n-ar fi de preferat. Un calcul prudent ar adăuga 6 procente în contul contracandidatului la turul 2.
Dacă aceste curente probabile sunt plauzibile, problematică devine gestionarea masei de votanţi ai candidaţilor cu care nu e onorabil să te afişezi: alde Dan Diaconescu şi Vadim Tudor. Har cerului, dl Funar a disparut din peisaj. Dl Diaconescu pare să-şi fi formulat condiţia de cooperare: vrea reînfiinţarea OTV. Condiţie greu de îndeplinit la modul onest. Onestitatea contracandiatului premierului e, din pacate, discutabilă şi l-ar putea capacita. Votanţii fostului bard ar putea fi mai tentaţi să voteze cu un candidat mai apropiat de armată, sunt şi relativ disciplinaţi, dar condiţia elementară e discreţia absolută a oricăror înţelegeri subterane. Căci orice scurgere de informaţii l-ar compromite temeinic pe premier, care ar pierde mai mult la imagine. Procentul dlui Meleşcanu rămâne în ambiguitate.
Una peste alta, avantajul din turul I, puţin peste aşteptări, al premierului va fi foarte probabil contrabalansat de coordonarea votanţilor pentru nedorita continuitate a regimului. Deşi toţi teoreticienii atrag atenţia asupra erorii care se face cu o aritmetică primară a procentelor. E posibil şi ca din blocul antipremier unii votanţi liberali să nu-şi urmeze comandamentul. Dar avantajul contracandidatului rămâne.
Un aspectcel puţin la fel de important e impresia determinată de eventualele confruntări directe. Unde avantajul e net de partea premieului. Mai coherent în discurs, mai capabil de a se exprima pe limba masei mai eficient comunicator. Aici contracandidatul e squeezat între dezavantajul de a refuza confruntarile şi cel d ea le pierde. Ceea c ear compensa avantajul calculate anterior al acestuia.
Dar cel mai important factor e DNA, cel mai ponderal agent electoral. E ca şi exclus să nu se manifeste. Cu rezultate imprevizibile, din care nu putem exclude un anume efect de boomerang, care ar compensa parţial angoasa.
Concluzia premierului ne pare de bun simţ: în turul II se pleacă de la 0-0. Deşi am avut onoarea de a o spune public înaintea dsale.

Numele Băsescu Traian a devenit public în ziua de 28 iunie 90, când Petre Roman, numit prim ministru de preşedintele proaspăt ales, îşi prezenta guvernul rezultat din alegeri. Un prieren dispărut între timp, ai cărui părinţi lucrau în căile ferate, ne-a informat, cu oarece rezervă, că noul ministru al transporturilor era marinar. Peste ani, mulţi, când se discuta, din când în când, de mineriade, la trecut, se decanta ideea că numitul, în al doilea mandat ca preşedinte, era exonoerat de răspunderea mineriadelor, nefiind în funcţie nici în febriarie 90, nici pe 14 iunie. Că fusese ministru în septembrie 91 părea să nu mai conteze. Până s-a aflat că nu fusese promovat chiar din spuma mării. În guvernul provizoriu pare să fi fost secretar de stat la acelaşi minister. Mineriadele n-au făcut niciodată obiectul unei anchete nici măcar jurnalistice, ca fenomen de ansamblu, necum a uneia judiciare. Exonerarea de răspunderea căii libere pentru trenurile cu batalioane de asalt în 14-16 iunie 90 părea un bun contraexemplu la constatarea că numitul a jucat pe termen lung rolul de amorsă a multor conflicte la nivel înalt. În lumina exacerbării comportamentului ultraagresiv din finalul mandatelor, rolul la evenimentele de atunci rămâne în ceaţă. Nu e limpede care îi erau atribuţiile în minister. Se ştie doar cine încercase, fără succes, să oprească trenurile şi cine anihilase încercarea inginerului Mănucu, scurt timp preşedinte al Alianţei Civice. Abandonez pentru un scurt moment pluralul redacţional pentru a preciza că numai întâmplarea face să-l cunosc pe inginerul care avea atunci o funcţie solidă în Regionala CFR Craiova, care dăduse cale deschisă în noaptea dintre 13 şi 14. Nimic mai mult, amănuntul nu face parte din subiect.
Primele ieşiri publice ale personajului au fost pozitive. După alegerile din septembrie 1992 şi-a dat demisia din parlament pentru a se pune la dispoziţia cercetărilor judiciare asupra volatilizării flotei naţionale de pescuit. A făcut impresie bună. Prin prisma mai ales a ultimilor ani, n-ar fi absurd să se întrebe cineva dacă nu cumva ştia că va fi exonerat de răspundere, mulţi ani mai târziu. După ce un procuror care a devenit şeful DNA, vârful de lance al puterii personale de acum a personajului, apoi numit judecător (!) la Curtea Constituţională, altă pârghie a aceluiaşi sistem de putere personală, stabilise un prejudiciu zero (sic) la pierderea flotei.
După retragerea strategică a facţiunii iliesciene, pierzând alegerile din 96, personajul a fost din nou numit ministru al transporturilor. Din nou a început pozitiv, cu managementul unui program european. A suportat liniştea un an. Apoi a demarat scandalul care a aruncat în aer primul guvern al CD + USD, condus de Victor Ciorbea. Ex lider sindical, acum avocet al poporului. Din nimic. Din senin a iniţiat conflicte cu colegi cu care colaborase. Ţara abia evitase la mustaţă încetarea de plăţi, 1997 era un vârf de sarcină al serivicului datoriei externe. Premierul îşi sacrificase o popuaritate atinsă numai de Stolojan, în anul de după debarcarea lui Roman, dăduse mână liberă lui Mugur Isărescu, eternul guvernator al Băncii Naţionale, măsurile acestuia tansferaseră populaţiei costul trecerii hopului, prin dublarea cursului dolarului (euro a apărut mai târziu), inflaţia abia domolită revenea la 2 cifre, dobâbzile bancare explodaseră. Să nu omitem că în aceeaşi perioadă vecinii bulgari trecuseră prin pierderea temporară a controlului propeiei economii.
După demolarea guvernului Ciorbea, personajul s-a retras pentru 3 ani în anonimitate. Cine ştie misiunea căror interese o executase cu brio? Iar privim momentul prin prisma prezentului. Pare plauzibil că nu făcuse propriul joc, dar a atunci a început să devină conştient de forţa lui. Deocamdată cea de şoc.
După tactica dezastruoasă de campanie a fostei majorităţi, spartă în concurenţă internă, candidatul PD la primăria Bucureştilor n-avea nici o şansă să ajungă în turul 2. Greu de stabilit dacă decizia de ultim moment de a-l retrage şi de a-l înlocui cu Băsescu Traian i-a aparţinut lui Roman. Dacă da, e responsabil de a doua lui deobarcare, de data asta în propriul partid. De către cel pe care-l promovase şi, poate, îl folosise ca vârf de lance. Intrat la mustaţă şi suprinzător în turul 2, în dauna ţărănistului Călin Cătălin Chiriţă, l-a bătut pe candidatul iliescian. Peste un an avea să-l doboare în partid pe Roman. La urma urmei, eşecul electoral se plăteşte, nimeni nu s-a deranjat. A urmat episodul salvării PD, încă membru al Internaţionalei Socialiste, de la exctinţie, narată în episoadele precedente, y compris momentul dragă Stolo. Ajungem la finala cu arogantul Năstase, în decembrie 2004. Ne amintim că exit pollurile au dat ore în şir un rezultat cu probabilitate nulă: 50.00% pentru fiecare. Am răsuflat uşuraţi că n-a câştigat arogantul, încât n-am analizat ciudăţenia practic imposibilă. Lozinca electorală să trăiţi bine a prins. Aşteptam ca omul forte să forţeze răsturnarea majorităţii parlamentare, să întoarcă aliaţii PSD (deja cu acest nume), duşi de val, aşteptând aplicarea cotei unice. Nimeni n-a băgat în seamă că noul preşedinte, mai popular decât Iliescu, după ce împinsese practic guvernul în palatul Victoria, declara, în primele zile ale lui 2005, că-i acordă o perioadă de graţie de 6 luni, după care-l va taxa. Iar cine-a auzit a interpretat pozitiv ameninţarea. Iliescu nu-l poreclise pe premierul Năstase arogantul? Se vorbea că premierul ce-l înlocuise conjunctural pe dragă Stolo şi părea o marionetă îşi va da demisia la capătul acestui interval, pentru a forţa alegeri anticipate, pentru a valorifica valul de popularitate al începutului. Tăriceanu a profitat, cu neaşteptată abilitate, de inundaţiile de la finele lui mai, declarând public că situaţia ţării îl obligă să renbunţe, pentru moment, la demisie. Nu i-a păsat de porecla Răzgândeanu, dată de o presă mereu mioapă şi superficială. Dar creşterea bruscă de tensiune la Cotroceni s-a simţit până la laboratoarele de seismologie. Atunci au început primii cetăţeni lucizi, care continuau să fie antiiliescieni, să-şi pună întrebări dacă nu cumva au înlocuit un lider autoritar cu altul mai nărăvaş. Liderul autoritar nefiind Ion Ilici, ci Adrian arogantul. Abia în al doilea mandat, radical diferit de primul la suprafaţă, a transpirat ştirea că, în spatele uşilor închise, preşedintele ameninţase în gura mare PNL că, dacă nu-i vor restitui scaunul de preşeinte lui Stolojan, îl va distruge. N-a reuşit 4 ani şi jumătate, n-a reuşit alţi 4, a reuşit să-l sinucidă, el şi frau Merkel ştiu cum. Cu instinctul de grande fauve intuise că Tăriceanu descoperise, nu singur, că are o poziţie destul de solidă penrtru a rezista. Iar această persoană, căreia funcţia de comandant de navă i se potrivse mănuşă firii, n-a suportat niciodată pe nimeni care să-i reziste. Sistemul de putere personală i l-a iniţiat fosta conducătoare a APADORCH, ieşită din viaţa civilă şi acceptată la pachet de premier. Actuala candidată soi disant independentă. Fost procuror comunist, participant la represiunea împotriva Pieţei Universităţii, Monica Macovei. Plasată în funcţia cheie de ministru al justiţiei. Postul comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu în guvernul instalat în seara de 23 august 1944. Guvernul Tăriceanu şi-a asimilat pe nemestecate modificările legislative care aveau să-i permită preşedintelui să-şi plasese oamenii în poziţii la fel de importante în sistemul celei de-a treia puteri în stat.
Dacă, de pildă, Consiliul Superior al Magistraturii, manifesta o anume independenţă, cu nuanţe punctuale de ostilitate, în primul mandat, abia la începutul lui 2012, deci la puţin peste 2 ani din al doilea, şi-a subordonat complet acest organism esenţial. Prin cuplul Alina Ghica, Oana Schmitt-Hăineală. Fiica, aceasta din urmă, a altui procuror comunist, care-şi schimbase numele din Hajnal. Abia în acest an lumea descoperea brusc câţi oameni obedienţi îşi plasase personajul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la Curtea Constituţională, nu mai vorbim de DNA, de Agenţia Naţională pentru Integritate, ba chiar şi la Consiliul Naţional al Audiovizualului. Metoda a fost simplă. A doua garnitură de consilieri, după ce prima plecase (cei mai importanţi servindu-l şi acum, cu asupră de măsură, din poziţii de prestigiu intelectual) dădea de înţeles celor care urma să fie numiţi în funcţii de procurori şi judecători, iar procedura presupunea semnătura preşedintelui, că-i erau datori moralmente acestuia. Greu de apreciat câţi au înţeles mesajele, poate să fie o simplă întâmplare că cei care le-au înţeles au fost cei din posturi cheie şi care au luat ulterior decizii uimitor de convergente cu declaraţiile publice, cu totul ilegale, ale preşedintelui. Au şi fost ajutaţi să înţeleagă, prin lecţia predată de la Cotroceni: a refuzat să semneze desemnarea de către premier a Noricăi Nicolai în funcţia de ministru al justiţiei, sub pretextul, doar atunci folosit, a aşa zisei mape profesionale a candidatei la funcţie. Alternativa acceptată a fost atunci avocatul Cătălin Predoiu, racolat între timp de PDL, interesat în blocarea privatizării CFR Marfă, violent atacată public de Băsescu Traian. Acum avocatul afacerist e văzut ca premier de către candidatul Klaus Iohannis…
Am numit principalii sprijinitori instituţionali ai numitului Băsescu Traian. Pentru care a-şi asigura permanenţa sistemului de putere prin delegat e acum mai important decât victoriile la cele 2 mandate. Dubioasă, prima, falsă, a doua. Am spus dubioasă? Fie, nuanţez: dubitativă. Stricto sensu. Cel puţin una din gurile rele a explicat improbabilitatea scorului ciudat de egalitate la toate institutele de sondaj ore bune după închiderea urnelor la turul 2 în 2004 printr-o interventie externă. Pe care n-o vom numi, avem totuşi câte ceva de pierdut. Şi nu-i vom da credit, ne vom limita la o cita ca atare. Credibilitatea respectivei guri rele e minată de o imagine publică îndelung forjată în timp. Pe de altă parte sursele de informaţii ale acesteia ar putea fi importante, dată fiind compoziţia propriului partid. Nu-i vom numi pe toţi. Est modus in rebus. Dar 2 nume trebuie adăugate, alături de cel al procurorului Morar, cel care l-a albit şi a ajuns la CCR. Şi care e văzut premier de candidata Monica Macovei, aşa zis independentă: Laura Codruţa Kovesi, fost procurer general, actual şef al DNA. Exambasadorul unchiului Sam la Bucureşti admite, în celebrele telegrame wikileaks, că era sursa lui principală de informaţii. Fără comentariu. Al doilea nume citabil e mai pitoresc: Petre Lăzăroiu, judecător la CCR. Între 79 şi 89 se numea Petre Ceauşescu şi locuia într-un modest bloc din Drumul Taberei. Ascensiunea, treptată dar spectaculară, i-a început cu mutarea de acolo, după ce-şi schimbase legal numele. Care nu mai dădea bine. Iarăşi fără comentarii. Căci faptul de ai fi slujit consecutiv şi cu bune dividende personale, pe Ion Ilici Iliescu şi pe Băsescu Traian nu e un comentariu. Ci un fapt verificabil.
Despre alegerile pentru al doilea mandat am mai vorbit. Ultrarezumativ. Ciudăţeniile interne şi externe au fost detaliate de mass media. Ei, nu toată. Căci, dacă în 2004 candidatul Adrian Măstase avea majoritatea presei împotrivă, pe bună dreptate, de altfel şi încerca să manevreze, cu prea puţin succes, folosind finanţarea prin publicitatea de stat, în 2009 deja era majoritar de partea preşedintelui în funcţie. Iar acum guvernatorul cu acelaşi nume – de la forţarea anulării rezultatului zdrobitor al referendumului de demitere nu-i mai putem spune preşedinte cu conştiinţa împăcată -, controlează practic mass media prin posturile obedient-adulative. Cu prea puţine excepţii, a căror voce s-a străduit, până azi fără succes, s-o închidă. Dar propaganda sa a demonizat în ochii unei triste majorităţi intelectuale nucleul acestui corner opozant.
Addendum: acest episod este, cum spuneam, cel mai dificil. Dece? Deoarece este dificil de a selecta din mii de fapte câteva îndeajuns de relevante pentru a contura un portret. Nu al unui personaj, ci al constituirii evolutive a propriului sistem de putere personală. Dacă aş fi cititor neutru, nu m-ar convinge. Cu atât mai mult dacă aş fi unul inoculat cu virusul propagandei profesioniste a numitului sistem de putere. Mi-am atins limitele ca analist fără patalama şi publicist fără public. Sau cu prea puţin public. Dumnezeu să binecuvânteze şi America, dar mai ales România.

Tehnic, PNL nu era, în decembrie 89, desfiinţat. Ci suspendat. Vom reveni ultrarezumativ la datele esenţiale ale indelungatei sale istorii (ante/pre)comuniste, mai la vale. Radu Câmpeanu, fie odihnit (folosesc adecvat şi punctual, ca nuanţare, termenul regretat, nu şi acum) venise din diaspora. Regretaţii Dan A. Lăzărescu, numit eronat Amedeo şi Săndulescu erau aici. Reactivarea celor 3 partide istorice era consensuală. Convenea liniei gorbacioviste, a unui mare partid de stânga, secondat de exponente ale pluralismului formal. I se oferise celui sosit preşedinţia, după ce Lăzărescu o declinase, preferând poziţia din comisia de redactare a constituţiei. Unde avea un obiectiv personal. Care încă funcţionează. Introducerea funcţiei de ombudsman, inspirată din constituţii anglo-saxone. Sub termenul local avocat al poporului.
După doar câteva luni a apărut prima dizidenţă. Care a luat forma aşa numitei aripi tinere. 4 membri ai actualei generaţii senecte, dintre care regretatul Horia Rusu, viitor teoretician doctrinar, apoi fiul adoptiv al septuagenarului liberal antebelic. Actual candidat la preşedinţie, expremier (2005-2008), expreşedinte după retragerea lui Stolojan, până la alegerea lui Antonescu, în urma previzibilului eşec electoral din 2008. Şi arhitectul Dinu Patriciu printre ei. Nu e locul, aici şi acum, a sublinia gestul pe care bătrânul liberal n-are cum să nu-l fi resimţit ca o trădare. Dar, din perspectiva sfertului de veac, mişcarea a avut logica ei. De adecvare la prezent. Bătrânul a acuzat lovitura morală, dar, cum nu era să pună artileria pe pupilul său politic, şi-a concentrat tirul asupra celui pe care l-a numit, inspirat, Dinu Păturiciu. Joc lexical-onomastic şarmant, dar eronat. Căci, deşi întrucâtva amoral (profil necesar perioadei), urmaşul unor petrolişti a fost un băiat educat, nu un ciocoi. Fost patron paralegal al uneia din cele mai rentabile industrii de meditaţii pentru arhitectură, ceea ce presupune o probabilă imunitate. Despre talentele lui, mai la vale.
Sarabanda mişcărilor liberale a continuat. Dizidenţele s-au autonumit, pe rând, PL93, Noul Partid Liberal, PNLCD. Ani de zile. La înfiinţarea Convenţiei Democrate, gândită ca structurare a unei opoziţii la Frontul Salvării Naţionale, între timp şi acesta divizat, PNL s-a ţinut deoparte, stârnind fireşti resentimente în conglomeratul opus ideii unui mare partid de stânga, derivând oarecum din perestroika gorbaciovistă. Nenumăratele formaţiuni mărunte au orbitat firesc, în cadrul Convenţiei Democrate, în jurul PNŢCD. Ce era acesta? Istoricul partid national ţărănesc, acesta desfiinţat în 47, după provocarea de la Tămădău, spre deosebire de doar suspendatul PNL, fusese reînfiinţat tot în decembrie 89, de regretatul Corneliu Coposu, fost emul al lui Maniu, înainte de război, cu 17 ani de puşcărie. După 2-3 zile, acesta l-a convins pe la fel de regretatul poet creştin Ioan Alexandru, care înfiinţase, în aceeaşi primă promoţie, un minuscul partid Creştin Democrat, să fuzioneze. Ideea era limpede, de asumare a modelului partidelor europene creştine şi de integrare în ceea ce a fost şi nu mai este Internaţionala Creştin Democrată. 5 ani cât a mai trăit, Corneliu Coposu, poreclit Seniorul, n-a acceptat nici o funcţie publică, nici în partid, nici administrative. N-a mai apucat, din păcate, să vadă Convenţia Democrată la guvernare.
Dar înainte de separarea PNL de opoziţia concentrată, aripa dizidentă s-a alăturat unei majorităţi conjuncturale, care a susţinut guvernul de tranziţie Theodor Stolojan, timp de aproximativ un an, după ce Ion Ilici Iliescu s-a debarasat de prea reformistul, de nuanţă vag liberală, Petre Roman, cu ajutorul mineriadei din septembrie 91, până la primele alegeri sub egida noii constituţii, în 27 septembrie 92 (cu turul 2 al prezidenţialelor pe 11 octombrie). Acest grup liberal a dovedit viziune, valorificând libertatea de mişcare creată de falsa poziţie în care se plasase PNL, deşi strict conceptual, în termenii dihotomici ai perioadei, alăturarea de majoritate friza oarecum trădarea. Realismul acestei atitudini avea să se regăsească ulterior, cât timp Patriciu a activat explicit în politică, până la majoritatea informală care l-a suspendat în 2007, din păcate prematur, pe Băsescu Traian, ceea ce a permis premierului Tăriceanu să reziste cu succes economic în funcţie atacurilor preşedintelui timp de 2 ani şi jumătate.
Nu vom urmări, la nivelul compoziţiei umane, diferitele facţiuni liberale. Ne vom limita, în materie, de a cita câte un nume de personalitate care a influenţat mersul lucrurilor. Dacă din toamna lui 92 până în cea a lui 96 PNL a făcut opoziţie separată faţă de Convenţie, din PNL – aripa tânără s-a dezvoltat PL93, apoi, cum spuneam, PNLCD, ultimele 2 iniţiale însemnând Convenţia Democrată. Momentul semnificând integrarea acestei facţiuni, mereu realistă, în structura opoziţiei. Majoritatea, aproape precară, a fost asigurată, în legislatura 92-96, de aşa numitul pentagon, apoi patrulater roşu: căci facţiunea Iliescu a FSN, autodenumită mai întâi FDSN, apoi PDSR şi, după 2000, PSD, nu avea, de unul singur, majoritatea. I se alăturase PSM, id est Partidul Socialist al Muncii, considerat urmaş direct al PCR, PDAR, respectiv Partidul Democrat Agrar, al lui Victor Surdu, fie şi el odihnit şi cele două partide ultranaţionaliste, PRM (partidul-revistă, România Mare al lui Corneliu Vadim Tudor, iată, tot candidat şi acum şi desfiinţatul PUNR, de Unitate Naţională a Românilor, pandant al organizaţiei cu parfum legionar Vatra Românească. Vom vedea care a fost pivotul determinant al evoluţiei modernizatului partid social-democrat din facţiunea conservatoare iliesciană, odată cu schimbarea generaţiilor.
În fond regrupările sunt monedă curentă într-o democraţie fără bază, accentuate faţă de perioada modernă din istoria naţională, ceva mai stabilă, dar cunoscând mişcări similare, la o scară mai redusă. Confirmând astfel teoria maioresciană a formelor fără fond. Mult mai puţin prezente în lumea euroatlantică, dizidenţele şi regrupările nu sunt, totuşi, cu desăvârşire inexistente. Am socotit util de notat contextul general al odiseei liberale, pentru a sugera o tendinţă totuşi organică a politicii dâmboviţene.
Am pomenit şi de Noul Partid Liberal. Cumva o dizidenţă la dizidenţă, s-a reunit la un moment dat cu PNL. Stranie ca poziţionare politică a fost situaţia PNL în legislatura intermediară, 96-2000. Guvernul era susţinut de o majoritate formată din Convenţia Democrată, orbitând în jurul PNŢCD, USD, id est Uniunea Social Democrată, formată din Partidul Democrat, noul nume al Facţiunii Roman al FSN şi Partidul Social Democrat al lui Sergiu Cunescu. Acesta s-a socotit, în decembrie 89, moştenitorul istoricului Partid Social Democrat, desfiinţat de facto în 48, ca urmare a fuziunii cu PCR, continuator al PdCR, secţiune a Kominternului, ca toate partidele comuniste interbelice, în ceea ce avea să se numească, până în 65, PMR. Muncitoresc, adică. După 2000, USD s-a dizolvat, iar PSD Cunescu şi-aoferit capitalul, calitatea de membru al Internaţionalei Socialiste, prin fuziune cu facţiunea iliesciană, în faza PDSR, pentru a forma actualul PSD. Pentru scurt timp 2 partide româneşti au avut astfel calitatea de membru al internaţionalei, implicit al Partidului Socialist European. Scurtă vreme, căci, din perspectiva de azi, devine transparentă intenţia strategică a lui Băsescu Traian, după ce-l înlăturase pe Petre Roman de la conducere şi se salvase de la extincţie prin alianţa cu un PNL reorganizt de… fostul membru FSN Theodor Stolojan, de a trece în barca partidului europan fără noimă şi doctrină. PPE. În premieră, UDMR, formaţiune balama, cu electorat foarte disciplinat, fusese cooptată la guvernare. Iar în opoziţia de atunci, partidul iliescian, reorganizat de Adrian Năstase dar continuînd să graviteze în jurul unui Ion Ilici Iliescu practic neschimbat. Har cerului, cele două partide ultranaţionaliste, care, dincolo de sedimentarea elementelor primitive din nomenklatura de partid, din Securitate şi din mediul militar, trăiau, până la pierderea locurilor în Parlament, prin neatingerea pragului electoral, din contraponderea afişată faţă de reprezentarea politică maghiară, consecventă tenace în urmărirea propriilor scopuri.
În acest context politic definit, perioada intermediară ar fi putut oferi PNL maximul de libertate politică. N-a valorificat-o. Partea activă din mişcarea liberal se concentrase în PNLCD.
Am trecut peste gafa lui Radu Câmpeanu, de care aminteam în precedentele episoade, de a-l propune pe regale Mihai candidat la preşedinţie. Ceea ce a accentuat întrucâtva izolarea PNL în acea perioadă. Dece amintim amănuntul? Fostul lider, care, afară de o voce baritonală, cu o anume morgă, era, fie odihnit, o nulitate, politică y compris, se justificase cu exercitarea, un mandat, de către fostul ţar bulgar, a funcţiei de premier. Ba şi Leka, descendent al familiei regale albaneze, cadidase fără succes, dar tot în legislativ. Ori, un rege care ar candida la preşedinţie, ar pierde unicul său capital moral, recunoscând forma republicană. Mai ales când debarcarea lui fusese legal abuzivă. E, totuşi, greu de stabilit dacă fostul lider liberal era depăşit de această evidenţă logică, sau avea misiunea să mai rupă o pietricică de la soclul regalităţii. Har cerului, regele n-a marşat. Dar gafa rămâne. Şi, în lumina ambiguităţii quasipermanente a mişcării liberale, a infiltrării permanente, din 90 până azi, nu putem exclude nici a doua, mai puţin probabilă, posibilitate.
Unificarea diferitelor facţiuni liberale a avut loc în perioada de opoziţie 2001-2004. Cooptarea finanţistului Stolojan, revenit de la Banca Mondială, unde plecase direct din fotoliul de premier, în toamna lui 92, a părut benefică. Reorganizat, dar mai puţin restructurat, PNL a crescut în sondaje, având posibilitatea, în 2003, la inaugurarea alianţei D.A. cu un PD în cădere liberă, să impună un raport de ponderi de 1.3/1. Puţină lume îşi aminteşte că presa neobedientă preşedintelui de atunci, scăpase informaţia, pe surse, că, după jumătate de an de neutralitate, când premierul Tăriceanu denunţase aranjamentul de a demisiona, pentru a permite anticipate oarecum pe val (6 luni de creştere a majorităţii veniturilor prin cota unică accentuase satisfacţia populaţiei), se infuriase cumplit şi ameninţase partidul, în spatele uşilor închise, că dacă nu-l repun pe dragă Stolo, deja evident omul lui, ca preşedinte de partid, îl va distruge. N-a reuşit. Până anul ăsta, când s-a sinucis. Sau, a fost sinucis, în sfârşit. E de-a dreptul dezesperant că aşa multă lume de bună credinţă nu vede nici acum ce s-a întâmplat. Dar de asta vom vorbi în episodul următor.
Trei valuri de membri ai acestui PNL au trecut în tabăra lui Băsescu. Mona Muscă a fost printre primii. Ca ministru al culturii nu se detaşase în plus sau în minus faţă de omologii ei, cu excepţia lui Pleşu (acel Pleşu din 90!) prea puţin performanţi. Îi datorăm, totuşi, legea informaţiilor publice. Trecută în plan secund după devoalarea presupusului colaboraţionism, de către un CNSAS ambiguu pe termen lung, a schimbat barca. Sau şi-a terminat misiunea de cârtiţă. Nu vom şti şi deja nu mai contează. Valul major a fost al treilea, condus de dragă Stolo, care a şi înfiinţat, ca treaptă intermediară, un efemer PLD, absorbit apoi de PD, redenumit PDL.
Dar PNL a surmontat hemoragiile. A rămas al treilea pol politic. Preşedintele Antonescu a luat locul 3 la ultimele prezidenţiale. Dar instabilitatea funciară a naţiunii liberale n-a votat la turul 2, în ciuda angajamentului luat de candidat, în suficientă măsură cu adversarul duşmanului său biologic, încât să compenseze efectul dezastruos al gafei respectivului candidat, cu prilejul dezbaterii televizate finale. Şi istoria a curs cum a curs.
Ideea refacerii unei alianţe aparent contra naturii, care-i permisese premierului Tăriceanu să reziste instituţional asaltului permanent al preşedintelui de atunci (precizare cronologică ce are în vedere că acum îl socotim guvernator) s-a născut într-un creier care n-a abandonat niciodată lupta, în dimineaţa lugubră de luni 7 decembrie 2009, de care a mai amintit. 2 ani şi mai bine au fost necesari pentru a o construi, apoi încă unul pentru a trece la ofensivă, după reacţia publică pe care statul major al lui Băsescu Traian n-o prevăzuse, în ianuarie 2012 şi care a zguduit edificiul guvernamental, dar n-a afectat continuarea creşterii puterii personale. 3 scrutinuri a câştigat ceea ce a fost USL în acel an: locale, referendumul de demitere şi parlamentarele. Din păcate, referendumul a putut fi ignorant, nu fără contribuţia structurilor euroatlantice, iar valul pe care candidaţii alianţei au ajuns la un inedit procent de peste 60% (70 după redistribuire) a permis accesul unui imens număr de impostori. De la ambele partide mari.
Fără ruperea USL, acum Antonescu, asumat candidat al alianţei, ar fi avut şanse să câştige acum mandatul de preşedinte al ţării din primul tur…
Raţionament fals! Băsescu Traian, de al cărui sistem de putere şi de a cărui sistem de propagandă ne vom ocupa episodul următor, are prea mult de pierdut şi nu putea permite asta. Nici după aşteptata victorie, în tutul 2, a unui candidat nonbăsist, căci unul băsist ar însemna un al treilea mandat de facto, prin delegaţie, nu vom fi siguri. Cine ştie când vom fi…

Va fi a şaptea ediţie de alegeri prezidenţiale postdecembriste. Prima, în duminica orbului, 20 mai 1990, singura decisă din primul tur. Propaganda oficială făcuse din Ion Ilici Iliescu favoritul intangibil. I s-au alăturat 2 contracandidaţi decorativi, reprezentând cele două partide istorice: regretaţii Radu Câmpeanu, atunci preşedinte al PNL şi Ion Raţiu, atunci preşedinte a Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, organizaţie a emigraţiei. Susţinut de PNŢCD. O singură televiziune, cea naţională, acum numită corect publică şi ajunsă nesemnificativă, presă scrisă, nu internet. Opoziţia sprijinită doar de România Liberă, singurul ziar care şi-a păstrat până azi titulatura istorică. Nu şi poziţia, dar asta-i altceva. Lume bulucită la vot, cozi la secţiile de votare. Încât milionul, totuşi, de voturi luat de batrânul ardelean, însemnase cam 6%. Amănunte nu chiar întâmplătoare, de privit prin prisma prezentului. Când cele două tabere sunt mai echilibrate. Când cele două partide istorice nu mai există, de facto, decât cu numele…
În toamna lui 92, a doua ediţie, prima sub egida noii constituţii, ceea ce avea să işte controverse 4 ani mai târziu, la numărarea mandatelor. Structura taberelor se schimbase întrucâtva, după schisma FSN şi alierea opoziţiei în cadrul Convenţiei Democrate. Antinomia la vârful căreia, între doi literaţi, poeta Ana Blandiana şi criticul Nicolae Manolescu, îl promovă pe mineralogul Emil Constantinescu, profesor la Universitatea Bucureşti, drept candidat. Fu nevoie de un al doilea tur ca acelaşi Ion Ilici Iliescu, liderul perioadei, să câştige cu un scor mult mai strâns, cam 60%. De reţiunt descalificanta idee a lui Radu Câmpeanu, care nu se alăturase Convenţiei Democrate, de a-l propune candidat la preşedinţie pe… regele Mihai. Peste 4 ani vine revanşa, aceiaşi doi contracandidaţi se confruntă în turul 2, universitarul câştigând la limită. Între timp apăruseră multe ziare, câteva televiziuni particulare, o mulţime de candidaţi, câţiva care ţin de pitoresc. Primul premier postdecembrist, lider al guvernului provizoriu şi apoi al primului guvern rezultat din alegeri, doborât după ceva mai mult de un an, de una dintre mineriade, cea din septembrie 91, straniu consecutive puciului de la Moskova, despărţit de Ion Ilici Iliescu, Petre Roman pe nume, profesor universitar şi el, la Politehnică, fusese, era şi avea să mai fie învins în turul întâi. Acum a schimbat, straniu, macazul, rotind discursul politic cu 180 de grade după europarlamentare… Fiu al unui lider comunist de import, generalul Valter Roman, născut Neulander, altfel intelectual şi nepot al rabinului de Oradea, Ernst Neulander, care jucase un anume rol în apariţia efemerului guvern bolşevic Kun Bela, de la Budapesta, exliderul facţiunii noniliesciene a FSN, devenită Partid Democrat, se va alătura în ultimii ani mereu reformatului PNL. O figură care nu trebuoe omisă din contextul istoriei prezidenţialelor postdecembriste.
Renunţarea, de către preşedintele în exerciţiu, Emil Constantinescu, de a candida pentrru un al doilea mandat şi atomizarea arcului noniliescian (cel puţin 3 candidaţi cu 10-11% în turul întâi, între care Petre Roman) îi lasă loc lui Corneliu Vadim Tudor, candidat şi acum, să acceadă în turul 2. Ceea ce-i asigură lui Ion Ilici Iliescu un ultim mandat, al treilea de facto, al doilea sub aceeaşi constituţie, cu un scor apropiat de recordul din 90: 80% – 20%.
S-a speculat, nu fără o doză de plauzibilitate, că înfrângerea partidei iliesciene în 96 fusese, de fapt, o retragere strategică, cu multiplu scop. Pasarea unor probleme economico-financiare critice adversarilor, uzura acestora, erodarea lor şi dezamăgirea publicului deja majoritar, dar şi ilustrarea, în ochii occidentului, a atingerii unui prag democratic prin alternanţa la guvernare. Căci doar penultima ediţie avea să fie desincronizată de parlamentare, prin statutarea, de către actuala constituţie, adoptată în toamna lui 2003, a mandatului prezidential la 5 ani.
Ajungem astfel la ediţia a cincea, care marchează schimbarea de regim. Adrian Năstase avea, în 2004, 14 ani şi jumătate în sistem. Debutase ca minisrru de externe în al doilea guvern Roman, primul rezultat din alegeri. Se ilustrase cu o imensă gafă, ce avea să rămână netaxată: tratatul cu fosta URSS, har cerului, nevotat de acel parlament, cu atribuţii de constituantă. După abia 15 luni de exercitare a funcţiei, la debarcarea lui Roman, trece la organizarea ca partid a facţiunii iliesciene a FSN. Unde dovedeşte eficienţă. Peste un an devine al treilea om în stat, ca preşedinte al Camerei Deputaţilor, revine în funcţie de partid pentru alţi 4 pentru a-şi încheia, practic, cariera politică după încă 4 ca premier, pe ultimul mandat al lui Ion Ilici Iliescu.
Între timp, după al treilea eşec în candidatură şi trecerea în opoziţie a partidului numit atunci Democrat, Petre Roman este pentru a doua oară victima unui puci, acesta din urmă statutar, fiind dărâmat de la conducerea partidului de cel pe care-l promovase în guvernul lansat pe 28 iunie 90, ca ministru al transporturilor. Băsescu Traian. Care mai demolase şi primul govern Ciorbea al alianţei între Convenţia Democrată şi aşa numita Uniune Social Democrată (PD + PSD istoric, al lui Sergiu Cunescu, ulterior fuzionat cu facţiunea iliesciană pentru a da actualul PSD). Mai câştigase primăria Bucureştilor în 2000 după turul 2 şi în 2004 din primul tur. După 2 ani, însă, acel PD întrucâtva restructurat ajunsese la 8% în sondaje! Avea să se salveze de lunecarea din mediocritate în afara orbitei politice prin alianţa numită Dreptate şi Adevăr. Prin prisma celor 11 ani trecuţi de la formalizarea acesteia, mai cu abitir a ultimilor, sigla sună… hm… interesant. Cum, un eufemism e prea inexpresiv? Bine. Atunci pidosnic. Mai pe şleau, orwellian. Să ne amintim că în guvernul din (i>1984 ministrul adevărului se ocupa cu propaganda, cel al prosperităţii cu raţionalizarea etc.
În precampanie a urmat episodul dragă Stolo… cu lacrima vărsată, ce adusese dividende electorale. Cinefilii avuseseră atunci un reflex mnemonic: într-un film cu acţiunea în mediul jurnalistic, persoanjul lui William Hurt cere o pauză într-un reportaj emoţional, se concentrează, apoi stoarce, în focarul camerei, o lacrimă… Stolojan, fost ministru demisionar la finanţe, premier după debarcarea lui Roman până la instalarea guvernului Văcăroiu, cam un an, plecat atunci şi revenit ulterior de la Banca Mondială, nu se reînscrisese nici în PSD, nici în PD, ci în PNL. Îl reorganizase şi-l scosese din propria groapă de potential, nu aşa adâncă precum cea a PD. Nimeni nu s-a prins atunci de combinaţie pe termen lung. Iniţial Stolojan candida la preşedinţie, Băsescu era destinat ca premier. Rocada a urmat episodului cu dragă Stolo…, oficial acesta din urmă făcând pasul în spate, chipurile din motive de sănătate. Prima finală decisă la câteva zeci de mii de voturi în turul 2. Să trăiţi bine, era sloganul lansat de cel care avea să câştige. Tactica de joc – anunţul agresiv că PSD pregăteşte megafraude pentru turul 2. Plus ameninţarea sistemului ticăloşit în maniera lui Vadim Tudor. Lumea n-a luat ameninţările în serios, considerându-le lozinci electorale. Ce s-a întâmplat în următorul mandat va fi subiectul altui episod…
Vom trece şi peste forţarea, ca preşedinte ales, a regulilor jocului, pentru o majoritate parlamentară. O bună parte din public privea cu dublă satisfacţie demersurile. Pe de o parte regimul Iliescu adunase o cantitate considerabilă de adversitate, eficienţa guvernului Năstase şi aroganţa sa personală – reflectată şi în porecla adresata lui de bunica Ilici în spatele uşilor închise, pe de alta un mare procent de salariaţi calculase avantajele cotei unice. Preluată în program de un partid atunci nominal social-democrat, membru al Internaţionalei Socialiste, de la cel liberal. Ceea ce nu i-a impiedicat să-şi aroge ulterior măsura.
În sfârşit, cea mai recentă ediţie, cu 5 ani în urmă. Calcul tactic cu nuanţă strategică. Sistemul de putere personală, care va face obiectul altui episod, nu era încă perfect, adversarii nu erau cu toţii scoşi din joc. Parlamentarele din 2008 dăduseră rezultatul aşteptat, PNL plătise decontul rezistenţei premierului la asaltul preşedintelui. Fusese unica entitate nedemolată pe care ameninţăse c-o va distruge. S-a autodistrus acum… Raportul de ponderi cu PD se inversase faţă de momentul constituirii alianţei D.A. – atunci colac de salvare al PD. PSD n-a coborât niciodată sub 30% şi nici sub locul 2. Emil Boc lansează un balon de sondaj către foştii parteneri de alianţă, despărţiţi afortiori în 2007, înaintea primei suspendări a preşedintelui. În numele aşa zisei drepte. Căci în timpul legislaturii precedente PD se culcase într-o seară social democrat, membru al Internaţionalei Socialiste – cum a fost dintotdeauna şi se trezise a doua zi dimineaţă… de dreapta. Fără a şti prea bine ce-i aia, dar integrat în Partidul Popular European. Partid fără noimă şi doctrină. Acronimul reproduce deliberat zicala fără neam şi dumnezeu, atribuită de populaţie cartelului comunist FND la alegerile întoarse pe dos din 1946. Dece socotim aşa? Din mai multe motive. Cităm doar unul: ca să dispară cuvântul creştin din titulatura unui partid european. Arşi odată, liberalii declină oferta implicită, pentru a se retrage în opoziţie. Deschizând calea unei majorităţi parlamentare de 75%, nemaiîntâlnite nici în 90. Se vorbeşte despre refacerea FSN. Nimic mai fals. PSD muşcă momeala, se retrage după câteva luni, sau e eliminat, majoritatea basculează, guvernul Boc cade. Preşedintele refuză nominalizarea lui… cine a uitat? Da. Dl Klaus Johannis. Interpetând personal constituţia. Asta pe fondul propriei precampanii electorale pentru un al doilea mandat. În competiţie sunt 3: Mircea Gioană, atunci preşedinte al PSD (poreclit, atenţie, prostănacul, de bunica Ilici, în spatele acelorasi uşi) şi Crin Antonescu, fost ministru pletos al sportului, înt-unul din cele 3 guverne ale Convenţiei, care-l detronase de justeţe pe perdantul expremier Tăriceanu, la preşedinţia liberalilor, îl secondează pe preşedinte. Acesta pare perdant în turul 2. Sondajele dau 54% pentru Geoană. Era nevoie, dincolo de măsurile pe care preşedintele şi le luase, fidelizâdu-şi majoritatea diasporei, de o mare gafă. Dintre măsuri, moderarea, neluată în seamă atunci, a întâlnirii finale de aşa zisul colonel Turcescu. Gioană livrează senin gafa, e speculată prompt. Oricum Băsescu Traian e un combatant mult mai tare. Exit pollurile din seara turului 2 îl dau pe Gioană cu un scor mult mai strâns. A doua zi, luni 7 decembrie (zi pe care americanii, din cu totul alte motive, o numesc din 41 o zi a infamiei), rezultatul oficial îi dă preşedintelui ce urmărise, un al doilea mandat. Curând se află că voturile din ţară îl dădeau pe Gioană la o foarte mica diferenţă, deci decizia au luat-o, de fapt, românii extrateritoriali. Cu o diferenţă la fel de mică. Despre acest aspect, tot în alt episod. Căci, deloc neinteresant, deloc nesemnificativ, merită detaliat.
Precizare: acest serial se concentrează pe fapte. Altfel s-ar autosabota. Fapte accesibile oricui le-a urmărit. Sigur, selectarea lor şi un minimum minimorum intepretativ degajă, discret, concepţia pe care ne-am format-o în timp. Sub imperiul faptelor.

În speranţa că voi reuşi să păstrez calendarul major al blogului, publicând articolele lunea, începând de azi, prima luni după începerea oficială a campaniei electorale pentru aceste decisive prezidenţiale, 7 articole vor fi rezervate subiectului. Sub titlul generic SPERANŢA SCHIMBRII. Azi – candidaţii.

În ordine alfabetică:
Mirel Mircea Amariţei – susţinut de un partid obscur, face parte din categoria Mudava, Ninel Potârcă etc. Nesemnificativ nici pentru negocierile în vederea turului II. Alături de alţi omologi din listă, vor lua, probabil, mai puţine voturi decât semnături penrtru candidatură. Fenomen inerent la orice alegeri de gen;
William Gabriel Brânză – eiusdem farinae;
Dan Diaconescu – susţinut de partidul autointitulat cu numele său şi înfiinţat de el, ar putea să-şi negocieze cele maximul 2-3 procente pentru turul II;
Gheorghe Funar – candidat recidivist, susţinut de aripa proprie a partidului înfiinţat de C.V. Tudor; nesemnificativ; i-a trecut demult vremea ca figură de prim plan;
Klaus Johannis – candidat al ciudatei alianţe între decedatul PNL şi inerţialul PDL. Sigla electorală ACL e blasfemică (de unde până unde creştină?) şi-l face pe Senior să se răsucească în mormânt. Candidat băsist, sau criptobăsist, mai fraiereşte nepermis de mulţi oameni de bună credinţă. Totuşi pare favorit la prezenţa în turul II. Posibilă, dacă nu chiar probabilă susţinere mai mult sau mai puţin discretă din partea frau Merkel. Dacă, doamne feri, ar şi câştiga, ne-ar aştepta un nou val de austeritate fără motivaţie economică, marota kanzlerului teuton;
Kelemen Hunor – nu se mai bazează, ca până acum, pe cele 6 procente ale maghiarimii, incluzând şi secuii, cărora acum, spre deosebire de întreaga lor istorie, până în urmă cu 50 de ani, le convine să fie consideraţi maghiari. Căci un fragment minor din acest electorat foarte disciplinat va fi rupt de candidatul concurent din partidul episcopului Tokes. Totuşi, la turul II, e foarte probabil că-şi vor da cu toţii voturile candidatului băsist, oricare ar fi;
Monica Luisa Macovei – falsă independentă; creditată subminor în sondaje; totuşi, voturule ei vor merge, probabil, aliniate, tot la candidatul băsist, unde altundeva? Despre dneai, ulterior;
Teodor Viorel Meleşcanu – cadidatură ambiguă; posibil prezent la ordin pentru a rupe din voturile către Kuki Tăriceanu; deloc neglijabil discursul său abil; sau un băţ în roata lui Johannis, dar atunci beneficiarul n-ar putea fi altul decât paraşutista din Pleşcoi;
Victor Viorel Ponta – inamicul focalizat al sistemului băsist, cu tot cu intelectuali de bună credinţă infestaţi de propaganda ce-i drept profesionistă; creditat cu victorie în turul II; singurul candidat care şi-a asumat public declaraţia: dacă voi fi ales şi dacă peste 2 ani s-ar impune o majoritate parlamentară care să-l susţină pe Băsescu Traian ca premier, mi-aş da demisia, să-l numească interimarul;
Constantin Rotaru – încă un nimeni;
Szilagyi Zsolt – şeful de capinet al episcopului Tokes Laszlό;
Călin Cătălin Anton Popescu Tăriceanu AKA Kuki – şeful liberalilor care au refuzat trădarea; deocamdată asigură majoritatea parlamentară; şanse nesemnificative la turul II, dar care vor conta în balanţa acestuia;
Corneliu Vadim Tudor – vechi edec, inventatorul şi destui ani liderul unui partid conjunctural, autointitulat demagogic România Mare; Oarecum paradoxal, cel mai titrat dintre canadidaţi şi nu fără bază; depăşit, anacronic; nesemnificativ şi ca eventuală contribuţie la turul II; va rămâne doar cu participarea în turul II în 2000;
Elena Gabriela Udrea – punctul focal al străduinţelor disperate ale guvernatorului – simbol al decăderii acestuia, în ciuda sistemului de putere personală; insolent găunoasă, exprimă urâţenia celor 10 ani de regim; totuşi nu-i complet exclusă accederea în turul II, în urma posibilei şuntări a sasului.
Evident, imaginea publică a celor 14 candidaţi e diferită. Aşa se văd ei din ghettoul Drumul Taberei.

O bună şi veche prietenă îmi reproşează: aveai, zice, flexibilitate, aveai spirit ludic, aveai humor. Acum ai convingeri. Absurdul falsei contrapuneri e aşa de imens că nici nu l-am observat la prima vedere. Cum nu poţi citi de la 2 paşi literele mai mari decât tine ale unui panou de reclamă rău făcut.

Păi, dragii mei doctori watsoni, abia fără convingeri puternice, de adâncime, flexibilitatea devine poartă de intrare pentru imoralitate, spiritul ludic devine tentaţie criminală şi humorul devine alibi pentru corupţie. Cum spunea şi fiul lui neica Zaharia…

Cum ar fi un om fara convingeri? Ca o frunza-n vânt, ca o barcă pe ocean, fără busolă sub cerul acoperit de nori. Ca un minuscul fragment de licopodium într-o picătură de apă, pe o lamelă de microscop. Cu care se evidenţiază mişcarea browniană. Să nu amestecăm convingerile cu convingerile politice. O convingere e destul de aproape de o credinţă. Şi Lucian Blaga spune: a crede e un talent. Nici cu convingerile spiritual (evit pe cât posibil adjectival religios) nu trebuie confundat. Antonimul convingerii e ezitarea funciară. Nu îndoiala. Îndoiala e carteziană. Antonimul ei nu e convingerea, ci certitudinea stupidă, rigidă. Are sens să crezi în Raţiune, în legile naturii, cele cunoscute, indiferent dacă procentul celor care le cunosc e mic şi în scădere. În cele care abia se vor descoperi. Are sens să crezi în ideea de credinţă. Are sens să crezi în nevoia de moralitate a fiinţei umane. Are sens să crezi în înţelepciunea aforismului poetului transilvan…

Cum poate un om profund onest să facă aşa o confuzie? Lipsa de imunitate la poluarea morală multistrat faţă de care avem prea puţină rezistenţă nu e de ajuns. Cum nu e de ajuns o treaptă de la prispă să urci până la pod. Care-i, atunci, sursa erorii?

Cel mai probabil, acordând toate beneficiile şi creditele bunei credinţe nu prietenei mele, ci principiului solidarităţii umane (exprimată, la rigoare, prin prietenie), e confuzia conceptuală. Se confundă conceptul real de convingere, care nu poate fi decât de esenţă morală (inteligenţa e o calitate mai mult morală decât intelectuală, spune un proverb francez citat, pe vremuri, de D. i. Suchianu) cu adoptarea uni poziţii în marasmul conflictual al realităţii.

Ar mai fi ceva. Dincolo de eroarea conceptuală, fraza citată la început sugerează o conotaţie negative acordată conceptulu de convingere. În alte cuvinte, a avea convingeri ar fi o scădere. Faţăde ce? Faţă de clamata imparţialitate. Faţă de pretinsa neangajare. Dar exista neangajare reală? Câţi oameni de bună credinţă nu se automostifică, pretinzând o pseudoneutralitate, dar manifestându-se efectiv mai puţin sau mai mult, uneori foarte mult, asimetric pe multmai multe planuri decât cel al realităţii unei ţări ca a noastră.

Pentru moment nu vom extinde subiectul în direcţia unei analize al cărei timp socotim că n-a venit încă. Nici nu dorim să diluăm prin verbalizare.

Gestul abdicării lui Juan Carlos I declanşează, cum era de aşteptat, unele manifestări antimonarhice în regatul spaniol. Problema e, pe de o parte, ponderea acestora, în totalul populaţiei, sau în opinia publică, pe de alta rolul şi semnificaţia regalităţii spaniole de la restaurarea acesteia, la modul general şi nuanţarea acestui rol de către personalitatea regelui în particular. E de presupus că instrumentele sociometrice vor fi măsurat ponderea manifestărilor de care vorbeam, iar rezultatele măsurătorilor ar urma să devină disponibile înainte de sfârşitul lunii. Dar e puţin probabil ca mass media românească să le facă cunoscute. Aşa că, în proximitatea încoronării ca rege a principelui Felipe, nu avem la dispoziţie decât stiri fugare, care vorbesc de mii de manifestanţi. Implicit ar rezulta o pondere redusă, marginală chiar, a tendinţei generale antimonarhice în Europa de azi, în regatul spaniol. Regele e iubit chiar aici, în separatista Catalunye, glăsuia, cu 10 ani în urmă, ghidul unei agenţii turistice cu care făceam prima călătorie în Spania. Poate că azi o fi mai puţin iubit, separatismul catalan s-a accentuat, sigur e că relieful sentimentelor populaţiei spaniole ar putea fi măsurat sociometric şi foarte probabil rezultatele n-ar fi date publicităţii. Evităm a divaga asupra contradicţiei inerente între potenţialul ştiinţific de măsură şi diktatura corectitudinii politice, pentru a urmări subiectul propus.
Foarte puţină istorie a regalităţii iberice. Aceasta începe odată cu cucerirea vizigotă. Nu vom plicitisi cititorul cu date, ne vom mărgini să amintim că în parcul de vis-à-vis de Palacio real, într-o rotondă, străjuiesc statuile celor 12 regi creştini vizigoţi. În cele aproape 8 secole de Reconquista au coexistat, pe teritorii variabile ca suprafaţă, regate creştine în nord (Asturias e primul, apoi Navarra şi, ceva mai târziu, Aragon) cu regate musulmane în zona cucerită de berberi (mauri). Urmaşe, acestea din urmă, a califatului de la Córdoba, rivalul celui de la Baghdad. Până în ianuarie 1492. Invingătorii ultimului regat maur, Granada, fură soţii Isabella de Castilia şi Fernando de Aragon. Trecem şi peste coincidenţa primei expediţii a lui Cristobal Colon (aşa-i spun spaniolii) în toamna aceluaşi an. Cum vom trece peste toţi regii Spaniei, din diferite dinastii, reamintind doar că nepotul celor doi învingători băştinaşi, Carlos I a devenit, sub numele Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Regalitatea a fost întreruptă de 2 ori: mai puţin de 1 an, în 1873-1874 (prima republică spaniolă) şi între 1931 şi 1975. După căderea guvernului Primo de Rivera, regale Alfonso al XIII-lea a fugit la Roma, fără să abdice*. Perioada mai sus precizată e marcată de date în general cunoscute: 1931-36 regimul de tendinţă progresiv bolşevizantă, urmat de 3 ani de război civil, ca urmare a rebeliunii militare conduse de generalul naţionalist Francisco Franco. Să notăm, în treacăt, că războiul civil spaniol a jucat întrucâtva rolul de pilot al unei component a WW II – tabăra “republican” fiind susţinută de Stalin, cea nationalist de Mussolini şi, subsiudiar, de Hitler. Cu mulţi voluntari internaţionali de ambele părţi**. După victorie, generalul Franco (numele complet – Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonte Salgado Pardo) a instituit regimul de dictatură personală, considerată fascistă de comunitatea internatională. Cunoscut în epocă după funcţia asumată – El Caudillo. Totuşi a avut luciditatea de a conserva neutralitatea Spaniei în WW II, în ciuda presiunilor lui Hitler. De fapt, prin constituirea filierei spaniole de recuperare a militarilor aliaţi evadaţi (în special piloţi), filieră protejată tacit de instituţiile militare spaniole şi chiar salvarea evreilor refugiaţi în Spania, contribuţia statului a înclinat întrucâtva de partea aliaţilor, stârnind furia neputincioasă a sponsorului său nazi. Element de care ar trebui ţinut seama pentru a nuanţa judecarea regimului, care, în fond, jugulase pericolul bolşevizării extremităţii continentului în preajma războiului mondial.
A doua republică spaniolă, în ambele ei faze (1931-39 şi 1939-75) a fost, până la decesul, în 1941, a lui Alfonso al XIII-lea, care nu abdicase legal, una de facto, nu de jure. Fiul regelui, Juan de Bórbon, conte de Barcelona (sic), urmaş la tron, a fost rejectat de El Caudillo, care-l considera ca opus regimului dictatorial şi determinat, persuasiv, să transmită prerogativele regale nepotului lui Alfonso, Juan Carlos Alfonso, duce de Anjou y Cádiz. Acesta a fost desemnat oficial, în 1969, de către El Caudillo, ca urmaş în funcţie, sub titlul de Prinţ al Spaniei (traditional, urmaşii la tronul regatului spaniol poarta titlul de prinţi de Asturias, cum cei la tronul UK sunt, de la Edward I, prinţi de Wales). Considerat de Franco drept susţinător al regimului său, tânărul print dezvoltă un sistem de contacte cu personalităţi democratice, unele exilate. Se mutase, la cererea tatălui său, în Spania, la 10 ani, urmând succesiv studiile la San Sebastian, le-a terminat la Madrid, absolvind Academia militară la Zaragoza. Pregătit efectiv de Franco pentru meseria de rege, exercită efectiv funcţia acestuia în ultimul an de viaţă a dictatorului, când se afla în incapacitate, în 1974-75. După decesul lui Franco fu proclamat rege de către Cortes Generales (parlamentul spaniol) şi e uns într-o ceremonie numită Liturghia Sfântului Duh, echivalent ecleziastic al încoronării.
Dacă amănuntele de mai sus ţin de formă, trecând la conţinut, tânărul rege a declaşat o politică de deschidere către toate forţele politice. Ca urmare, are loc o spectaculară şi oarecum surprinzătoare reconciliere mutuală cu zona politică stângă. Accentuată după lovitura de stat din 1981, la eşecul căreia a contribuit efectiv. După alegerile democratice din 1977, anul următor Spania a primit o nouă constituţie, valabilă şi azi. Dar aspectul acesta cere o tratare mai amănunţită.
Regele domneşte şi nu guvernează, suna o zicală englezească. Sintetizând experienţa multiseculară, pas cu pas, empiric, nu abstract, de la regii saxoni la cei hanovrieni, din care face parte actuala regină. Franco s-o fi gândit, oare, că tânărul Juan Carlos I va continua regimul său de mână forte, sau o fi prevăzut că va avea destulă forţă pentru a asigura o cale nonviolentă către o democraţie funcţională? Nu vom şti. Ne putem împărţi după răspunsurile virtuale (stricto sensu!)*** la această alternativă. Calea regelui cu care restauraţia începe în Spania a fost lipsită de echivoc. Implicarea sa în politică, la nivel structural, păstrându-şi avantajul neutralităţii, a durat de la încoronare până în pragul admiterii în NATO. Exact 7 ani. După care s-a retras strict în limitele constituţionale, representative. Ilustrând zicala englezească. Dar nu putem a nu ne întreba cum a fost posibil.
Aceşti 7 ani se impart, la rândul lor, în 2 etape: până la adoptarea actualei constituţii, care-i defineşte, între altele, statutul şi după.
44 ani de regim autoritar, întrerupţi de un pustiitor război civil, traumatizaseră temeinic ţara. Însuşi războiul civil n-a însemnat decât schimbarea dictaturii roşii cu cea nationalistă. Din perspectiva asta, tranziţia paşnică spre democraţie, petrecută sub egida tânărului rege apare ca o opera de artă politică. Forţele politice la finele dictaturii lui Franco erau mai ireconciliabile ca oricând. Relativ sigur pe susţinerea forţelor conservatoire, Juan Carlos s-a orientat consecvent spre deschiderea faţă de cele de stânga. Aceste mişcări cereau maxima prudenţă. Paşii regelui pe de o parte, ai forţelor de stânga pe de alta, fură măsuraţi cu abilitate. Privit la început cu un amestec de rezervă şi ostilitate de acestea din urmă, fu acceptat după un an şi jumătate de la încoronare. Gestul simbolic al vizitei lui Felipe Gonzales, liderul proaspăt legalizat Partid Muncitoresc Socialist Spaniol, la palatal Zarzuela, în vara lui 1977, exact această acceptare semnifică. La scurtă vreme avură loc primele alegeri libere după zeci de ani, iar un an mai târziu fu ratificată şi promulgate Constituţia.
Dar, înainte ce acestea, regele reuşi să adune la aceeaşi masă, în palatul Moncloa (sediul de atunci al guvernului), toate forţele politice ale ţării, cu scopul de a defini o arie cât mai largă cu putinţă de acord mutual minimal. Rezultatul e cunoscut ca pactul de la Moncloa. Pare simplu, dar, dacă realizăm că în aproape jumătate din Europa aşa ceva n-a fost posibil după 1989, avem o măsură a performanţei politice. Mai important, însă, decât pactul în sine e faptul, istoriceşte dovedit, că a şi funcţionat. Cum? Documentele publice disponibile spun prea puţine, dar putem recurge la logică. Un pact e un petec de hârtie, nu contează dac-a spus-o Bismarck sau o practică ruşii, de când se ştiu. Un pact are şansa de a funcţiona dacă presupune implementarea unui sistem de garanţii reciproce. Nu e treaba noastră să explicităm presupusele garanţii ale pactului de la Moncloa. Dar iarăşi putem recurge la logică. Între poate altele, însăşi egida neutralităţii politice a factorului monarhic, unul cu personalitate şi forţă trebuie luată în considerare ca atare. Un rege în vârstă de mai puţin de 40 de ani, încoronat de mai puţin de 3, acceptat de şi mai puţin timp, reuşeşte pacificarea (alt termen mai precis nu găsim) politică a unei ţări frământate şi traumatizate. Dacă Felipe Gonzales avea să conducă mulţi ani guvernul regatului, fiind unul din cei mai apropiaţi colaboratori informali ai regelui, spectacular şi profund semnificativă fu reacţia liderului comunist, Santiago Carillo. Ostil la încoronare, acesta avea să exclame public Dumnezeu l-a salvat pe rege, după jugularea tentativei de lovitură de stat militară din 1981. De altfel cei doi au ajuns prieteni…
Tentativa de lovitura de stat era previzibilă. Tocmai necesara şi abila deschidere spre stânga a noului rege va fi dezamăgit pe cei care se aşteptau la o improbabilă şi sortită eşecului continuare a liniei autoritar-naţionaliste. Dacă aparatul de stat n-a prea avut de ales, în armată se concentrase o importantă pondere a mişcării naţionaliste. Desigur, tratativele penrtru admiterea în NATO nu s-ar fi putut derula peste noapte. E posibil ca forţele conservatoare să fi încercat teama de a vedea o ţară membru NATO lunecând periculos spre stânga extremă. Calcul eronat, moment rău ales, apreciere greşită a personalităţii regelui. Care a şi contribuit active la jugularea tentativei. Popularitatea lui a crescut de atunci brusc şi stabil. Scăderea inerentă de la declanşarea crizei nu-i scade statura pe termen lung. Wikipedia citează un sondaj publicat de El Mundo, în 2005: 77,5% dintre spanioli cred că regele Juan Carlos este “bun sau foarte bun”, 15,4% “nu așa bun” și numai 7,1% “rău sau foarte rău”.
Ar mai fi un aspect legat de tentativa de putsch din 81: am citit surse care sugerează implicarea discretă a unor forţe complet opuse celor militaro-naţionaliste, forţe dirijate de centrul major de interes deranjat de admiterea Spaniei în NATO. Dar vom evita să ne referim explicit, fie şi ca linie de analiză logică, la aceste surse. Pentru a ne păstra cionsecvenţa de a ne baza exclusive pe surse publice. Aşa cum am făcut-o în cazul OMG, a gazelor de şist etc.
Să nu omitem un aspect essential al constituţiei. Conform căreia Spania e un regat constitutional. Dar nu numai atât. Însăşi istoria ţării, de la primul recul al ocupaţiei berbero-musulmane şi începutul Reconquistei, este una a mai multor regate. Chiar după alungarea ultimului rege maur, din Granada, deşi Castilia şi Aragonul reprezentau cea mai mare suprafaţă a actualei Spanii, chiar pe timpul lui Carol Quintul mai subzistau unele regate mici. Cel mai la îndemână exemplu e Navarra, al cărei print moştenitor, ulterior rege, Enrique, avea să devină la finele secolului XVI regele Henry IV al Franţei. Această structură a indus, de-a lungul secolelor, unele mişcări centrifuge în regatul centralizat. Cele mai pronunţate au fost şi sunt şovinismul catalan şi cel basc. Mişcările centrifuge au fost îngheţate sub regimul naţionalist al lui Franco. Acesta interzisese folosirea limbii catalane (mai apropiată de latina vulgară decât spaniola, dezvoltată din castiliană) în şcoli şi instituţiile publice, dar, abil, nu şi în familie. Ceea ce, de altfel, nici n-ar fi fost posibil. La rundele de negocieri complexe de la palatul Moncloa, pe lângă echilibrarea divergenţelor politice subzista şi problema naţionalismelor interne, cu dimensiune alor lingivstică cu tot. Soluţia la care s-a ajuns şi care a fost integrată în platforma comună, apoi în Constituţie a fost una elastică: regatul spaniol are, din 1978 până azi o structură quasifederativă. El cuprinde 17 comunităţi autonome, cu guvern şi cortesuri proprii, cu drapel propriu, precum şi unele oraşe cu grad ridicat de autonomie. Feicare reşedinţă de comunitate autonomă arborează legal 3 sau 4 drapele: al UE, al regatului, al comunităţii şi, la rigoare, al oraşului. Această strructură e menită de a frâna separatismul din ce în ce mai accentuat. Mai ales al Euskadi (Ţara bascilor) şi Catalunya. Ideea e ca acestea să beneficieze de exact aceeaşi autonomie precum Galicia ori arhipelagul Canarelor. E posibil ca structura care subzistă de 36 de ani să nu mai protejeze coeziunea conservată a regatului, dar e aproape cert că fără această soluţie acesta ar fi riscat să se destrame premature.
Un ultimi cuvânt despre pactul de la Moncloa. Acesta a fost insistent evocat de Ion Ilici Iliescu la începutul anilor 90, când societatea românească era la fel de skizoidă ca azi, dar pe altă melodie. Poate că omul să fi fost sincer. Ce ne-a mirat foarte mult a fost că absolut nimeni dintre politicienii din aşa numita atunci opoziţie nu i-a atras atenţia că ideea nu e aplicabilă, deparece lipseşte tocmai factorul esential: regale. O autoritate neutră politic, capabilă de a coagula forţele divergente şi a oferi astfel şansa aglutinării unei mase critice care să identifice şi să susţină acel acord minimal comun mult clamat.****
Cum precizam, în treacăt, din 1982 Juan Carlos păstrează un rol pur decorativ în politica explicită. A fost anul admiterii în NATO şi al instalării la guvern a lui Felipe Gonzales. PSMS a dominat politica mulţi ani, abia de la sfârşitul anilor 90 situaţia s-a echilibrat întrucâtva, socialiştii şi conservatorii alternând relativ la putere. Totuşi, la unele foruri international, cum ar fi comunitatea hispanică, regele l-a însoţit uneori pe premier. Dar acesta e cel care reprezintă ţara, precum în toate celelalte monarhii constituţionale şi republicile parlamentare.
Am ales pentru publicarea textului ziua încoronării ca rege a prinţului Felipe. Se întâmplă să fie joi, zi uzuală pentru blog. Ieri 18, cu ultimul său act regal, Juan Carlos I a semnat legea abdicării, votată deja de cortesuri.

Nota bene: * – situaţie legală ce-a netezit, oarecum, în plan formal, încoronarea tânărului nepot al regelui exilat, căci regalitatea nu fusese abolită legal; desigur, pondereaamănuntului rămâne minoră de facto;
** – un amănunt deloc neglijabil e că cele două centre de putere totalitară şi-au trimis aici elemente mai mult sau mai puţin indezirabile pe plan intern. Desigur, au existat foarte mulţi voluntari sinceri de ambele părţi, nu de ei vorbim. Douăe xemple: zelea Codreanu a trimis un mic grup de voluntari sub conducerea fruntaşilor Moţa şi Marin. După ce aceştia au pierit (sau au fost, poate, discret lichidaţi), liderii legiunii le-au făcut, în ţară, funeralii eroice, dar Codreanu a scăpat de concurenţi periculoşi. Pe alt plan, campania de epurări din 51-52 în coloniile satelitare ale imperiului roşu, prin seria de procese staliniste, a eliminate prima garnitură colonial formată mai ales din luptători în brigăzile internationale de partea guvernului “republican”. Vezi filmul L’Aveu (http://www.imdb.com/title/tt0065439/?ref_=nv_sr_3), despre procesul Slansky.
*** – de când se foloseşte, total eronat, falsa dihotomie real-virtual, al doilea termen fiind rezervat comunicării via internet, subliniem sensul strcit cand folosim termenul virtual.
**** – Acest viciu de fond al ideii clamate de politicianul român se constituie, logic, în argument peremptoriu împotriva constituţiilor hibride. Dacă pe bicontinentul American şi nu numai, un preşedinte ales cu vot universal e de drept şeful guvernului, iar la o republică parlamentară premierul, ca şef al unui guvern reprezentativ, bazat pe o majoritate electorală, reprezintă de drept ţara în plan international, iar funcţia de preşedinte e pur decorative, cumva omologă cu cea monarhică, mai puţin prestigiul acesteia din urmă, un preşedinte ales cu vot universal, cu atribuţii ambigui, nu va produce decât instabilitate politică.

Gestul abdicării lui Juan Carlos I declanşează, cum era de aşteptat, unele manifestări antimonarhice în regatul spaniol. Problema e, pe de o parte, ponderea acestora, în totalul populaţiei, sau în opinia publică, pe de alta rolul şi semnificaţia regalităţii spaniole de la restaurarea acesteia, la modul general şi nuanţarea acestui rol de către personalitatea regelui în particular. E de presupus că instrumentele sociometrice vor fi măsurat ponderea manifestărilor de care vorbeam, iar rezultatele măsurătorilor ar urma să devină disponibile înainte de sfârşitul lunii. Dar e puţin probabil ca mass media românească să le facă cunoscute. Aşa că, în proximitatea încoronării ca rege a principelui Felipe, nu avem la dispoziţie decât stiri fugare, care vorbesc de mii de manifestanţi. Implicit ar rezulta o pondere redusă, marginală chiar, a tendinţei generale antimonarhice în Europa de azi, în regatul spaniol. Regele e iubit chiar aici, în separatista Catalunye, glăsuia, cu 10 ani în urmă, ghidul unei agenţii turistice cu care făceam prima călătorie în Spania. Poate că azi o fi mai puţin iubit, separatismul catalan s-a accentuat, sigur e că relieful sentimentelor populaţiei spaniole ar putea fi măsurat sociometric şi foarte probabil rezultatele n-ar fi date publicităţii. Evităm a divaga asupra contradicţiei inerente între potenţialul ştiinţific de măsură şi diktatura corectitudinii politice, pentru a urmări subiectul propus.
Foarte puţină istorie a regalităţii iberice. Aceasta începe odată cu cucerirea vizigotă. Nu vom plicitisi cititorul cu date, ne vom mărgini să amintim că în parcul de vis-à-vis de Palacio real, într-o rotondă, străjuiesc statuile celor 12 regi creştini vizigoţi. În cele aproape 8 secole de Reconquista au coexistat, pe teritorii variabile ca suprafaţă, regate creştine în nord (Asturias e primul, apoi Navarra şi, ceva mai târziu, Aragon) cu regate musulmane în zona cucerită de beriberi (mauri). Urmaşe, acestea din urmă, a califatului de la Córdoba, rivalul celui de la Baghdad. Până în ianuarie 1492. Invingătorii ultimului regat maur, Granada, fură soţii Isabella de Castilia şi Fernando de Aragon. Trecem şi peste coincidenţa primei expediţii a lui Cristobal Colon (aşa-i spun spaniolii) în toamna aceluaşi an. Cum vom trece peste toţi regii Spaniei, din diferite dinastii, reamintind doar că nepotul celor doi învingători băştinaşi, Carlos I a devenit, sub numele Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Regalitatea a fost întreruptă de 2 ori: mai puţin de 1 an, în 1873-1874 (prima republică spaniolă) şi între 1931 şi 1975. După căderea guvernului Primo de Rivera, regale Alfonso al XIII-lea a fugit la Roma, fără să abdice*. Perioada mai sus precizată e marcată de date în general cunoscute: 1931-36 regimul de tendinţă progresiv bolşevizantă, urmat de 3 ani de război civil, ca urmare a rebeliunii militare conduse de generalul naţionalist Francisco Franco. Să notăm, în treacăt, că războiul civil spaniol a jucat întrucâtva rolul de pilot al unei component a WW II – tabăra “republican” fiind susţinută de Stalin, cea nationalist de Mussolini şi, subsiudiar, de Hitler. Cu mulţi voluntari internaţionali de ambele părţi**. După victorie, generalul Franco (numele complet – Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonte Salgado Pardo) a instituit regimul de dictatură personală, considerată fascistă de comunitatea internatională. Cunoscut în epocă după funcţia asumată – El Caudillo. Totuşi a avut luciditatea de a conserva neutralitatea Spaniei în WW II, în ciuda presiunilor lui Hitler. De fapt, prin constituirea filierei spaniole de recuperare a militarilor aliaţi evadaţi (în special piloţi), filieră protejată tacit de instituţiile militare spaniole şi chiar salvarea evreilor refugiaţi în Spania, contribuţia statului a înclinat întrucâtva de partea aliaţilor, stârnind furia neputincioasă a sponsorului său nazi. Element de care ar trebui ţinut seama pentru a nuanţa judecarea regimului, care, în fond, jugulase pericolul bolşevizării extremităţii continentului în preajma războiului mondial.
A doua republică spaniolă, în ambele ei faze (1931-39 şi 1939-75) a fost, până la decesul, în 1941, a lui Alfonso al XIII-lea, care nu abdicase legal, una de facto, nu de jure. Fiul regelui, Juan de Bórbon, conte de Barcelona (sic), urmaş la tron, a fost rejectat de El Caudillo, care-l considera ca opus regimului dictatorial şi determinat, persuasiv, să transmită prerogativele regale nepotului lui Alfonso, Juan Carlos Alfonso, duce de Anjou y Cádiz. Acesta a fost desemnat oficial, în 1969, de către El Caudillo, ca urmaş în funcţie, sub titlul de Prinţ al Spaniei (traditional, urmaşii la tronul regatului spaniol poarta titlul de prinţi de Asturias, cum cei la tronul UK sunt, de la Edward I, prinţi de Wales). Considerat de Franco drept susţinător al regimului său, tânărul print dezvoltă un sistem de contacte cu personalităţi democratice, unele exilate. Se mutase, la cererea tatălui său, în Spania, la 10 ani, urmând succesiv studiile la San Sebastian, le-a terminat la Madrid, absolvind Academia militară la Zaragoza. Pregătit efectiv de Franco pentru meseria de rege, exercită efectiv funcţia acestuia în ultimul an de viaţă a dictatorului, când se afla în incapacitate, în 1974-75. După decesul lui Franco fu proclamat rege de către Cortes Generales (parlamentul spaniol) şi e uns într-o ceremonie numită Liturghia Sfântului Duh, echivalent ecleziastic al încoronării.
Dacă amănuntele de mai sus ţin de formă, trecând la conţinut, tânărul rege a declaşat o politică de deschidere către toate forţele politice. Ca urmare, are loc o spectaculară şi oarecum surprinzătoare reconciliere mutuală cu zona politică stângă. Accentuată după lovitura de stat din 1981, la eşecul căreia a contribuit efectiv. După alegerile democratice din 1977, anul următor Spania a primit o nouă constituţie, valabilă şi azi. Dar aspectul acesta cere o tratare mai amănunţită.
Regele domneşte şi nu guvernează, suna o zicală englezească. Sintetizând experienţa multiseculară, pas cu pas, empiric, nu abstract, de la regii saxoni la cei hanovrieni, din care face parte actuala regină. Franco s-o fi gândit, oare, că tânărul Juan Carlos I va continua regimul său de mână forte, sau o fi prevăzut că va avea destulă forţă pentru a asigura o cale nonviolentă către o democraţie funcţională? Nu vom şti. Ne putem împărţi după răspunsurile virtuale (stricto sensu!)*** la această alternativă. Calea regelui cu care restauraţia începe în Spania a fost lipsită de echivoc. Implicarea sa în politică, la nivel structural, păstrându-şi avantajul neutralităţii, a durat de la încoronare până în pragul admiterii în NATO. Exact 7 ani. După care s-a retras strict în limitele constituţionale, representative. Ilustrând zicala englezească. Dar nu putem a nu ne întreba cum a fost posibil.
Aceşti 7 ani se impart, la rândul lor, în 2 etape: până la adoptarea actualei constituţii, care-i defineşte, între altele, statutul şi după.
44 ani de regim autoritar, întrerupţi de un pustiitor război civil, traumatizaseră temeinic ţara. Însuşi războiul civil n-a însemnat decât schimbarea dictaturii roşii cu cea nationalistă. Din perspectiva asta, tranziţia paşnică spre democraţie, petrecută sub egida tânărului rege apare ca o opera de artă politică. Forţele politice la finele dictaturii lui Franco erau mai ireconciliabile ca oricând. Relativ sigur pe susţinerea forţelor conservatoire, Juan Carlos s-a orientat consecvent spre deschiderea faţă de cele de stânga. Aceste mişcări cereau maxima prudenţă. Paşii regelui pe de o parte, ai forţelor de stânga pe de alta, fură măsuraţi cu abilitate. Privit la început cu un amestec de rezervă şi ostilitate de acestea din urmă, fu acceptat după un an şi jumătate de la încoronare. Gestul simbolic al vizitei lui Felipe Gonzales, liderul proaspăt legalizat Partid Muncitoresc Socialist Spaniol, la palatal Zarzuela, în vara lui 1977, exact această acceptare semnifică. La scurtă vreme avură loc primele alegeri libere după zeci de ani, iar un an mai târziu fu ratificată şi promulgate Constituţia.
Dar, înainte ce acestea, regele reuşi să adune la aceeaşi masă, în palatul Moncloa (sediul de atunci al guvernului), toate forţele politice ale ţării, cu scopul de a defini o arie cât mai largă cu putinţă de acord mutual minimal. Rezultatul e cunoscut ca pactul de la Moncloa. Pare simplu, dar, dacă realizăm că în aproape jumătate din Europa aşa ceva n-a fost posibil după 1989, avem o măsură a performanţei politice. Mai important, însă, decât pactul în sine e faptul, istoriceşte dovedit, că a şi funcţionat. Cum? Documentele publice disponibile spun prea puţine, dar putem recurge la logică. Un pact e un petec de hârtie, nu contează dac-a spus-o Bismarck sau o practică ruşii, de când se ştiu. Un pact are şansa de a func tiona dacă presupune implementarea unui sistem de garanţii reciproce. Nu e treaba noastră să explicităm presupusele garanţii ale pactului de la Moncloa. Dar iarăşi putem recurge la logică. Între poate altele, însăşi egida neutralităţii politice a factorului monarhic, unul cu personalitate şi forţă trebuie luată în considerare ca atare. Un rege în vârstă de mai puţin de 40 de ani, încoronat de mai puţin de 3, acceptat de şi mai puţin timp, reuşeşte pacificarea (alt termen mai precis nu găsim) politică a unei ţări frământate şi traumatizate. Dacă Felipe Gonzales avea să conducă mulţi ani guvernul regatului, fiind unul din cei mai apropiaţi colaboratori informali ai regelui, spectacular şi profund semnificativă fu reacţia liderului comunist, Santiago Carillo. Ostil la încoronare, acesta avea să exclame public Dumnezeu l-a salvat pe rege, după jugularea tentativei de lovitură de stat militară din 1981. De altgel cei doi au ajuns prieteni…
Tentativa de lovitura de stat era previzibilă. Tocmai necesara şi abila deschidere spre stânga a noului rege va fi dezamăgit pe cei care se aşteptau la o improbabilă şi sortită eşecului continuare a liniei autoritar-naţionaliste. Dacă aparatul de stat n-a prea avut de ales, în armată se concentrase o importantă pondere a mişcării naţionaliste. Desigur, tratativele penrtru admiterea în NATO nu s-ar fi putut derula peste noapte. E posibil ca forţele conservatoare să fi încercat teama de a vedea o ţară membru NATO lunecând periculos spre stânga extremă. Calcul eronat, moment rău ales, apreciere greşită a personalităţii regelui. Care a şi contribuit active la jugularea tentativei. Popularitatea lui a crescut de atunci brusc şi stabil. Scăderea inerentă de la declanşarea crizei nu-i scade statura pe termen lung. Wikipedia citează un sondaj publicat de El Mundo, în 2005: 77,5% dintre spanioli cred că regele Juan Carlos este “bun sau foarte bun”, 15,4% “nu așa bun” și numai 7,1% “rău sau foarte rău”.
Ar mai fi un aspect legat de tentativa de putsch din 81: am citit surse care sugerează implicarea discretă a unor forţe complet opuse celor militaro-naţionaliste, forţe dirijate de centrul major de interes deranjat de admiterea Spaniei în NATO. Dar vom evita să ne referim explicit, fie şi ca linie de analiză logică, la aceste surse. Pentru a ne păstra cionsecvenţa de a ne baza exclusive pe surse publice. Aşa cum am făcut-o în cazul OMG, a gazelor de şist etc.
Cum precizam, în treacăt, din 1982 Juan Carlos păstrează un rol pur decorativ în politica explicită. A fost anul admiterii în NATO şi al instalării la guvern a lui Felipe Gonzales. PSMS a dominat politica mulţi ani, abia de la sfârşitul anilor 90 situaţia s-a echilibrat întrucâtva, socialiştii şi conservatorii alternând relativ la putere. Totuşi, la unele foruri international, cum ar fi comunitatea hispanică, regele l-a însoţit uneori pe premier. Dar acesta e cel care reprezintă ţara, precum în toate celelalte monarhii constituţionale şi republicile parlamentare.
Am ales pentru publicarea textului ziua încoronării ca rege a prinţului Felipe. Se întâmplă să fie joi, zi uzuală pentru blog. Ieri 18, cu ultimul său act regal, Juan Carlos I a semnat legea abdicării, votată deja de cortesuri.

Un tânăr prieten, regăsit pe Facebook, după destui ani, inserează, pe un perete, fraza: România şi-a câştigat brusc independent cu ajutorul Rusiei. Evident l-am taxat, cu un minim de argumente istorice. Desigur, majoritatea partenerilor mei de conversaţie pe Facebook cunosc istoria independenţei, încât o eventuală minimă dezvoltare a subiectului ar fi, pentru aceştia, supefluă. În acelaşi timp, însă, generaţiile ulterioare, de la cea intermediară, la cea abia intrată în maturitate, până la cei mai tineri, au o oarece inapetenţă pentru istorie. Iar cunoaşterea istoriei e parte a asumării identităţii naţionale. Încât demersul de faţă nu-l socot inutil. S-o luăm aşadar cătinel.

Politica târzie de îndiguire a expansiunii imperiului rus către Europa, declanşată în 1853, odată cu războiul Crimeii a dus la consecinţa logică de a face din problema principatelor dunărene una europeană. La 1856, înainte de pacea de la Paris, acestea se aflau sub suveranitate pur formală otomană, dar sub protectorat legal şi efectiv ţarist. Pacea a consfinţit trecerea principatelor sub garanţia celor 7 puteri garante: la cele 2 imperii răsăritene adăugându-se cel atunci austriac (intrat după 11 ani în faza cea mai rea, austro-ungară), Prusia preimperială, Anglia, Franţa şi Sardinia.

După 3 ani se făcu primul pas efectiv către independenţă, prin mica unire. Peste care trec, fiind mult mai cunoscută. Alţi 3 ani fură necesari diplomaţiei inteligente şi eficace a principelui Cuza, pentru a obţine recunoaşterea micii uniri şi a numelui de România. Suzeranitatea nominal otomană nu se schimbase în esenţă.

Implicarea Ohranei, ca instrument al politicii imperiale ruse, sub pretextul protejării creştinilor din Balcani, de acces la Mediterana, determinară mişcările natural independentiste din 1875. Când Franţa fusese scoasă din joc, iar regale prusac fusese convins de cancelarul de fier, prinţul Otto von Bismarck, să accepte, la Versailles, coroana Reichului. Id est Imperiului german. În noile condiţii, după pierderea susţinerii împăratului francez Ludovic Napoleon (al IIIlea), România şi-a reorientat politica, obţinând de la prinţul Gorceakov, prim ministrul ţarului Alexandru al IIlea, semnarea, pe 4 aprilie 1877, a tratatului de la Livadia (Crimea). Puţină lume se apleacă asupra semnificaţiei acestui tratat. Încheiat între o mare putere imperială şi un mic şi nou stat, care, legal, nici nu avea dreptul să încheie tratate. Acesta fu alt pas de facto către independenţă. Tratatul prevedea dreptul armatei imperiale ruse de a traversa România pentru a declanşa ultimul dintre nenumăratele războaie cu imperiul Otoman, cu respectarea si protejarea integrităţii teritoriale a României. Ceea ce imperiul rus, victorios în război, dar fără a-si fi atins scopul strategic de a controla strâmtorile, care iar fi dublat căile de acces la Mediterana nu avea să respecte. Cu reaua credinţă istorică a ruşilor. După ce primele eşecuri în război îl determinaseră pe ţar, implicat direct, să-i ceară fratelui său, prinţul Nicolae, să-i telegrafieze disperat princepelui Carol I să intervină militar. Ceea ce tânăra armată română – echipată cu armament german de ultimă oră, superior celui rus! A şi făcut. Scoţând din… rahat armata rusă. Nu multă lume ştie că Mihail Roller, coordonatorul învăţământului stalinist după ocuparea ţării de către armata roşie în toamna lui 44, a sustras din arhivele statului telegrama şi a înmânat-o ocupantului. Pentru a nu rămâne ca dovadă a eşecului rusesc istoric.

Spuneam că imperiul rus nu şi-a respectat semnătura pe tratatul de la Livadia, a pretins recuperarea celor 3 judeţe recuperate de principatului Moldovei în 1856, în urma păcii de la Paris. Pentru a avea acces la gurile Dunării. Armatele imperiale au ocupat România, principele Carol I, defel intimidat şi beneficiind de susţinerea politică a prim ministrului I. C. Brătianu (care-l adusese la tron) şi a ministrului de externe Kogălniceanu, şi-a retras armata la vest de Argeş, păstrându-i potenţialul militar, în flancul celei ruse, ocupante. Pacea de la San Ştefano a consfinţit independenţa României, idem cea de la Berlin, din acelaşi an, 1878. Din păcate, puterile europene au consfinţit reîncorporarea celor 3 judeţe dunărene (Ismail, Bolgrad şi Cahul) de către imperiul rus. Nu intrăm aici în dedesupturile impunerii de către puterile europene a sacrificiului României, dar rămânem la dispoziţie pentru amănunte. Pretextul străveziu rus, înghitit de o Europă în fond dezinteresată, a fost pretinsul schimb de teritorii, România primind în urma păcii cu repetiţie Dobrogea. Pe seama imperiului otoman. Ceea ce a creat un abil contencios cu Bulgaria, atunci abia autonomă. În fond ruşii nu dădeau de la ei. Cum otomanii nu dădusera de la ei, încălcând istoricele capitulaţii semnate de domnitorii principatelor către sfârsitul secolului XV, nordul Moldovei, în 1775, Imperiului austriac (după prima împărţire a Poloniei, 1772), numit apoi Bukowina, după generalul conte von Bukow, apoi jumătate din aceeaşi Moldovă rămasă, cedată imperiului rus în 1812, prin trădarea celebrului Manuc, care a aranjat pacea de la Bucureşti. Nimic nou sub soare.

Aşa ne-a “ajutat” Rusia să consfinţim legal ceea ce cucerisem cu arma în mână.

Să nu părăsim terenul înainte de a lămuri un amănunt deloc neimportant.

Debarcat incognito în România, la Turnu Severin, prinţul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, pe 8 mai 1866, ajunge la Bucureşti pe 10 mai. Corpurile legiuitoare îl proclamă domnitor. Bun. Istoria rollerist-stalinistă ne-a învăţat că proclamaţia de independenţă datează din 9 mai 1877. Vom vedea dece. Fals! Pe 9 mai era sesiune de interpelări. Celebra frază a ministrului de externe Mihail Kogălniceanu, în stare de rezbel, cu legăturile rupte cu Poarta, ce suntem domnilor? Suntem independenţi!  N-a fost decât răspunsul constituţional la interpelarea, probabil aranjată – şi se va vedea dece – a deputatului liberal Nicolae Fleva. Lipsită deci de valoare juridică. Aici sursele istorice oferă informaţii diferite. Însăşi memoriile lui Carol I, cele redactate de Mite Kremnitz (reeditate la începutul anilor 90) afirmă ca moţiunea legală de independenţă ar fi fost votată în aceeasi seară. Improbabil în principiu, deoarece un atare act presupunea votul camerelor reunite, iar seara de 9 era rezervată interpelărilor în camera deputaţilor. În realitate, moţiunea legală, cu rol de pronunciamento, fu votată de camerele reunite în dimineaţa de 10 mai. La aniversarea proclamării legale a lui Carol I ca domnitor, cu 11 ani în urmă. Găsim aici rostul interpelării lui Fleva. În fine, tot pe 10 mai 1881, parlametul României ridică nivelul de principat al ţării la rang de regat şi-l proclamă rege pe principele Carol. În urma plebicistului din primăvara aceluiaşi an.

De ce Mihai Roller, agentul lui Stalin, ne-a impus versiunea ilegală cu 9 mai? Din dublu motiv. Data de 10 mai, cu triplă semnificaţie identitară pentru România modernă, trebuia dpdv colonial, sa fie ştearsă din memoria neamului. Apoi, Stalin însuşi impusese circul unei a doua semnări a capitulării necondiţionate a Germaniei, după semnarea în faţa reprezentaţilor celor 4 mari puteri, deci şi a reprezentantului lui Stalin, pe 8 mai. Aliaţii, cedând sistematic în faţa lui Stalin, au acceptat circul. S-a repetat semnarea capitulării necondiţionate. A doua zi, pe 9 mai. Iată dece aniversarea victoriei împotriva lui Hitler şi a regimului nazi în Europa e sărbătorită în Occident la data normală, 8 mai, iar în imperiul rus în format „sovietic” plus sistemul colonial est european pe 9 mai. Dubla semnificaţie impusă de puterea ocupantă semnifică nimic altceva decât o abilă mainupare istorică.

De ce am insistat cu aceste precizări? Nu doar pentru a limpezi adevărul istoric. Ci pentru a-i sublinia tânărulu meu prieten cum ne-a „ajutat” Rusia şi în secolul următor la obţinerea independenţei.

Am recitit romanul lui Damian Stănoiu, Necazurile părintelui Ghedeon, la suficient timp după ce lozincile noi muncim, nu gândim şi nu ne vindem ţara căzuseră în desuetudine, dar şi cu destulă vreme înainte de haloimîsul de acum. Astfel că perspectiva în ambele sensuri temporale, conjugată cu rezistenţa tăranilor la corectarea calendarului, funcţionează semnificativ pe ambele planuri. Bietul călugăr era încastrat între 3 stânci: Decizia, altfel întârziată cu 343 de ani, a bisericii naţionale, oarecum forţată de stat, de a opera şi pe meleaguri mioritice respectiva corectură, pe de o parte. Decizie coborând treptele ierarhice, de la Sfântul Sinod până-n satul din Bărăgan. Neîncrederea funciară a sătenilor, nu atât lipsiţi de educaţie cât prea mult minţiţi, pe termen lung, de toate autorităţile, pe de alta. Şi, nu în ultimul rând, propria ignoranţă în aproape tot ce depăşea orizontul canonului şi Vieţile sfinţilor. Nu insistăm asupra savorii paginilor, reţinem doar replica emblematică: banii nemţilor, părinţele! Replică ce rezonează cu maşinile de fabricat dolari falşi găsite, chipurile, de minerii la fel de ignari, care nu mai văzuseră un copiator Xerox, pe 13 iunie 90. Dar mai ales cu acuza, lansată interogativ-retoric de la cel mai înalt nivel instituţional, către presupusul adversar: Câţi bani ai luat de la RMGG? Se-nvârte roata, peste epoci… Desigur că similitudinea semnificativă a expresiior trece peste diferenţe de detaliu ale situaţiilor. Ceea ce contează e repetabilitatea lor…

Nu ne vom ramifica abordând şi subiectul Roşia Montană. Poate vom reveni la o perspectivă comună, într-o urmare, poate nu. S-ar închide un cerc, dar depinde de reacţia la cele de faţă. Cât despre aşa numitele gaze de şist, să începem prin a vedea ce sunt ele? Sunt hidrocarburi gazoase. Metan în procent foarte mare. Dar nu în pungi, cum sunt zăcămintele în exploatare, ci captive în rocă. Pentru a fi aduse la suprafaţă, e nevoie de o tehnologie deosebită de cea bazată pe sonde ce înţeapă pereţii pungii gazoase, iar presiunea rocii aruncă gazele la suprafaţă. Această tehnologie presupune sondare verticală, până la adâncimea de 4-5 mii de metri, până la perforarea stratului conţinător, apoi continuarea sondării orizontal, pe o lungime de 1000 – 1500 m.

Tubulatura celor două segmente de sondă se etanşeizează pe toată lungimea, cu perforarea din loc în loc a celei orizontale, pentru admisia gazelor eliberate în urma creşterii presiunii în rocă. Prin pomparea unei cantităţi de apă cu nisip, la care se adaugă 4-5 procente de aditivi. Presiunea fluidului provoacă o serie de microfracturi în roca conţinătoare de hidorcarburi gazoase. De unde termenul fracturare hidraulică.

Să observăm că partea verticală a sondei străpunge stratul freatic. A cărui adâncime se situează în general între 20 şi 140 m. De fapt în procent majoritar între 30 şi 100 m. De aceea se etanşează tubulatura sondei. Pentru a proteja stratul freatic de contaminare cu gaze, în drumul acestora prin tubulatură, către suprafaţă, unde sunt colectate.

Care e rostul sondei orizontale: unul optimal. O singură instalaţie de suprafaţă ar colecta hidrocarburile pe lungimea pe care ar fi fost de instalat mai multe. Suprafaţă mai puţin afectată, economie de material, energie şi potenţial productiv (al înstalaţiilor). Se pune, însă, întrebarea logică de ce o singură sondă verticală nu lansează mai multe sonde orizontale, care să acopere o arie discoidală cu raza egală cu lungimea unei singure sonde orizontale. Nu avem un răspuns. Poate că nu e, tehnic, posibil. Oricum o anume optimizare e evidentă. Cel puţin liniar.

Problema exploatării acestei resurse energetice e controversată. A o relativiza, însă, à outrance, e nu doar contraproductiv, ci, mai ales, nu foarte responsabil. Pentru a se înţelege, să pornim de la manifestaţiile publice din România. Împotriva începutului lucrărilor de explorare. Care ar dura 4-5 ani. După care abia s-ar pune, în funcţie de rezultatele explorării, problema exploatării economice. Ce constatăm? Mai multe lucruri: vehemenţa unor oameni lipsiţi de pregătire în materie, care repetă vizibil fraze care n-au cum să facă parte din limbajul lor curent, nici din cunoştinţele lor. Artificialitatea situaţiei iese şi mai mult în evidenţă, dacă o comparăm cu perioada primelor exploatări petroliere din ţara noastră, cu mai bine de un secol în urmă, când un străbunic al companiei americane acum subiect al contestrării prelua terenuri de la ţărani. Acuma sigur că nimeni nu-şi închipuie că ţăranii se înghesuiau la coadă, să-şi înstrăineze gospodăriile, dar, în ciuda rezistenţei naturale, efect al inerţiei ancestrale, procesul de constituire a câmpurilor petroliere decursese fără mari hopuri şi icnete. La fel de sigur e că mediatizarea, preactic nulă în epocă, explică întrucâtva, doar parţial, diferenţa de reacţie publică la nivelul populaţiei rurale afectate. Şi tot sigur e că şi atunci exista concurenţă între investitori. Ceea ce lipsea, însă, atunci şi e prezentă acum e ciocnirea de interese geopolitice. Un observator neutru nu are cum să nu-şi pună întrebarea elementară, cui prodest, văzând nu numai vehemenţa manifestaţiilor împotriva deschiderii explorării, ci şi transparenta organizare, coordonare, care exclude orice spontaneitate. Iarăşi aspectul organizării quasiprofesioniste ne duce cu gândul la celălalt subiect de contestare publică, proiectul minier din Apuseni, dar rămânem consecvenţi tratării separate. Iar răspunsul la întebare e la îndemână. Cine şi ce ar pierde prin dezvoltarea acestei resurse energetice? Nu numai în România. Gigantul concern Gazprom. Dar acesta e o corporaţie etatistă. Gazprom înseamnă, deci, Federaţia Rusă. Care ar pierde, în timp, progresiv, o parte, mică dar simbolică, a potenţialului de şantaj energetic. O spune public deţinătorul celei mai înalte funcţii în stat. Nu discutăm aici şi acum măsura legitimităţii deţinerii funcţiei. Că acesta nu spune public nimic fără intenţii ascunse, cu o consecvenţă demnă de cea mai bună cauză şi care să nu fie contrazis, într-un timp mai scurt sau mai lung, de o afirmaţie publică ulterioară, asta iarăşi ar putea fi tema altui text, aşa că nu insistăm mai mult decât pentru a sublinia evidenţa acestei ciocniri de interese.

Istoria implicării serviciilor secrete ruseşti în evenimente cel puţin importante din România, poate şi în alte ţări, dar pe noi ne interesează ţara noastră, istoria asta e lungă de mai bine de un secol. Indiferent de regimul politic imperial. 1907, 1918 (tentativa eşuată de asasinat asupra regelui Ferdinand, ordonată de Lenin), 1924 (“răscoala” de la Tatar Bunar), ciudăţenia evenimentelor din decembrie 89. Ce le-ar împiedica să se implice şi în cazul unor interese strategice majore? Sa fim bine înţeleşi. Pe de o parte nu se poate merge dincolo de raţionamentul logic în materie. Dacă am fi în ipostaza serviciilor româneşti am fi la curent şi am tăcea chitic. Ca simplu cetăţean putem vorbi mai puţin decât deloc. Dar putem raţiona cu voce tare, dacă nu facem decât să repetăm raţionamentul făcut public de la cel mai înalt nivel instituţional. Pe de alta, ar fi o eroare grosonală să ne imaginăm o implicare virtuală (sic) a oricui la modul linear, mecanic. Profesionalismul respectivelor servicii îl socotim a fi printre cele mai înalte din lume, dacă nu cumva cel mai performant. Aşadar metodele operaţionale trebuie, logic, să fie ultrasofisticate, deci extrem de dificil de sesizat. Nu avem decât raţionamentul logic. Dar acesta, de unul singur, are o forţă argumentativă autosuficientă.

Dar, oare, tocmai conştientizând gradul de sofisticare al posibilei campanii de descurajare, de formare şi consolidare a unei atitudini publice de respingere a politicii de exploatare a acestei resurse energetice secundare, n-ar fi logic să citim relatări chipurile autentice, ale unor experienţe date ca punctuale, mai ales în USA, care ar dovedi efecte negative asupra mediului, prin optica posibileleor artefacte montate şi lansate de aceste servicii? După linia de operaţii satirizată pe la începutul anilor 90, de Divertis – cooperarea zvoneri – răspândaci. Pe ce ne bazăm? Căci nu putem evita, în orice demers serios, celebra întrebare a lui Marin Preda. Cu vocea personajelor sale. Simplu. Pe net circulă mai multe asemenea relatări, care semnalează mai ales contaminarea apei cu hidrocarburi. Care apă? Gradul de dezvoltare rurală în Europa, cu atât mai mult în subcontinentul nordamerican a depăşit demult nivelul fântânilor în curte. Sigur că apa de la robinet provine, într-un anume procent inerent, din pânzele freatice locale. Dar am văzut că tehnologia prevede protecţia contaminării pânzei freatice. Posibilă oricum exclusiv la trecerea gazelor colectate din stratul aflat la 4-5 km adâncime prin zona de câteva zeci de metri adâncime a pânzei freatice. Dar să admitem că o tehnologie se poate implementa cu o doză de erori. Respectiv că etanşarea tubulaturii verticale pe întreaga ei lungime, nu doar pe ultimii 150 m ar avea un procent rezonabil de fisuri. Accidente ca cele descrise în relatările care abundă pe net nu sunt imposibile. Sunt doar cu mare probabilitate mult mai puţin frecvente decât relatările. Pe de altă parte, la aceste relatări sare în ochi schematismul stilistic. Pentru un ochi cât de cât exersat în lectură şi imun la psihoza indusă, artificialitatea relatărilor e foarte probabilă. Iar când raţionamentul logic identifică şi un centru de interes în răspândirea unor astfel de relatări, probabilitatea artefactului creşte semnificativ.

Dar informaţia semipublică cea mai semnificativă pentru conturarea tabloului e o declararaţie a dlui Vladimir Putin, a cărui poziţie la vârful Federaţiei Ruse, într-o rocadă perpetuă de funcţii, e arhicunoscută. Declaraţie făcută nu în biroul personal, nici la congresul istoricilor^*, ci în faţa Dumei de Stat. Parlamentul. Cadrul institutional suprem al puterii de stat. Gazele de şist sunt cea mai mare provocare pusă în faţa Rusiei în prezent şi viitorul imediat. Nu discutăm raţiunea politică a recunoaşterii unei realităţi evidente, dar subliniem semnificaţia politică a acestei recunoaşteri. E, în optica proprie, pe de o parte o recunoaştere implicită a măsurilor de protejare a intereselor geostrategice ale unei ţări obsedate de recuperarea poziţiei de foarte mare putere globală, prin orice mijloace. Inclusiv propaganda subtilă, aproape subliminală şi dirijarea, mai mult sau mai puţin discretă, a opiniei publice. Pe de alta un semnal de activizare la maximum a întregului cortegiu de măsuri aferente politicii de şantaj energetic.

Că ţări precum Franţa decid, la nivel legislativ, blocarea valorificării resursei energetice în discuţie, nu are de ce să mire. Pe de o parte o hartă publică a estimării globale a resurselor potenţiale de hidrocarburi captive ar arăta o relativă sărăcie a subsolului francez de mare adâncime. Pe de alta politica energetică franceză rămâne, har cerului, consecventă pe termen lung primatului energeticii nucleare (care oferea, cu 40 de ani în urmă, cel puţin 25% din producţia energetică a Franţei, iar până acum procentul a crescut semnificativ). Dar nu în ultimul rând ar mai fi un factor. Nu ne putem reţine a face o paralelă între politica franceză retrogradă în materie de utilizarea OMG. În timp ce peste ¾ din bicontinentul american ocupă un procent masiv din topul global al utilizării respectivei reurse tehnologice. 4 ţări din primele 5 reprezintă această fracţie: USA, Brazilia, Canada şi Argentina. Locul 2 aparţinând Chinei. Desigur, întreaga Uniune Europeană are aceeaşi politică retrogradă, dar contribuţia Franţei la constituirea acestei politici e de primă importanţă. Nu insistăm, am scris despre OMG.

Onestitatea intelectuală ne cere să trecem în revistă cu obiectivitate argumentele de fond împotriva tehnologiei extractive bazate pe fraturarea hidraulică. Primul ar fi opinia, care circulă în mediul public, că resursele globale ar fi mult supraevaluate. E posibil. Dar cât e de probabil? Nu avem date care să ne permită o poziţie definită şi ar fi o eroare majoră să ne pronunţăm. Dar şi în privinţa asta ne aflăm într-o situaţie asemănătoare cu cea a semnalării posibilelor implicări interesate în iniţierea şi susţinerea demonstraţiilor publice: ne putem limita la raţionamentul logic. Care să fie interesul celor care deja exploatează pe scară largă resursa energetică secundară, de a supraevalua resursele potenţiale globale? Dacă ştirea conform căreia factura energetică a USA ar fi scăzut cu 25% ca efect al extinderii exploatării ar fi veridică, atunci interesul USA ar fi tocmai de a-şi păstra o poziţie de lider în materie. Sigur, n-ar fi fără sens să exagereze evaluarea resurselor în zone unde firmele americane (între care strănepoata Standard Oil, cea care iniţiase exploatarea petrolului în România) ar avea acces, pe baza avansului tehnologic. Numai că harta publicată a acestor resurse da un rezultat cel puţin interesant: cele mai mari resurse potenţiale sunt tocmai pe teritoriul Federaţiei Ruse! O uriaşă zonă secţionată inegal de munţii Urali, cu majoritatea în vestul Siberiei. Unde e practic exclus ca firmele americane, deţinătoare a tehnologiei, să pătrundă în viitorul previzibil. O uriaşă manipulare la adresa Rusiei, rivalul geopolitic tradiţional al USA? Nu imposibil, doar greu de imaginat logic. Ei şi tocmai această evaluare ne face să citim în cheie interesantă declaraţia dlui Putin. Care ar putea căpăta un al treilea sens: să descurajăm exploatarea noii resurse în aria pe care o putem controla, respectiv Europa, cel puţin până ce vom fi capabili, pe fondul dezvoltării, să ne exploatăm singuri propriile resurse. Dacă am reuşi asta (cea mai mare provocare), atunci poziţia dominată pe piaţa energiei ar fi inexpugnabilă pe termen nedefinit. Cum sună? IMO sună logic. Dar tocmai această logică e un argument puternic, desigur tot în plan logic, împotriva ipotezei că resursele globale în hidrocarburi captive ar fi supraevaluate deliberat.

Al doilea argument împotriva implementării tehnologiei ne pare mai plauzibil. Anume secătuirea relativ rapidă a zăcămintelor exploatabile. Unul din motivele pentru care am început prin a schiţa, în termeni cât mai accesibili, tehnologia e tocmai pentru a admite că secătuirea zăcămintelor ar putea fi rapidă. O rocă conţinătoare de hidrocarburi captive odată destabilizată, s-ar descărca rapid de acest conţinut. Dar, atenţie! Asta e valabil numai pentru un situs dat. Local! Dacă gazele s-ar epuiza, cum afirmă contestatarii tehnologiei, într-un an-doi, nimic n-ar avea de ce să împiedice dezinstalarea sondelor, oricum prin definiţie mai puţine decât în exploatarea clasică, fie gaze de pungă, fie ţiţei, reecolgizarea microzonei date şi mutarea câmpului în altă zonă. Deocamdată nu s-ar fi ajuns aici, e nevoie de informaţie mai substantială. Dar dacă soluţia schiţată mai sus e lesne imaginabilă la nivelul unui individ neinformat, sau cu informaţie săracă (de fapt la fel de săracă precum a masei de contestatari), dotat exclusiv cu capacitate de analiză logică, atunci specialiştii şi decidenţii interesaţi ştiu asta demult. Alt raţionament plauzibil şi ăsta. Deci argumentul epuizabilităţii rapide a resurselor, plauzibil fizic, cade la nivel practic.

Derularea raţionamentelor de mai sus nu trebuie, în nici un caz, interpetată ca afirmarea unei poziţii personale peremptorii în favoarea continuării politicii statale în materie. Nu avem nici un motiv să renunţăm la poziţia funciermente neutrală. Conştienţi de irelevanţa concretă a acestei poziţii. Tot ce ne-am propus e un succinct examen logic al argumentelor împotrivă. Care ne par, în concluzie, simultan interesate şi prea puţin consistente. Nici măcar n-am extins analiza asupra argumentelor pentru. O vom face sau nu, ulterior, în funcţie mai ales de reacţia la cele de mai sus. Sau poate vom considera că demersul de faţă ar rămâne şchiop fără o trecere, oricât de sumară, în revistă, a argumentelor decidenţilor politici locali. Pentru a circumscrie sfera globală a fenomenului interesului prioritar pentru… interesul României. Privit, acesta din urmă, din perspectivă cât mai obiectivă ne permit… resursele. În primul rând cele logice.

Nota bene:

^*Congres convocat de însuşi noul ţar pseudodemocratic, la care a afirmat peremptoriu, apăsat, cu sens lipsit de orice echivoc, de indicaţie de sus, că tinereul rus nu trebuie învăţat că Stalin a fost un criminal, ci un mare erou al Rusiei.

Pentru dr. Nicolae Goga şi pentru prof. Univ. Dr. Liviu Antonesei

Rubrica de sport a unui post TV de ştiri relatează că în NY Times a apărut un articol – scris din perspectiva maghiară, deloc de mirare -, pe ideea meciul România – Ungaria e disputat mai degrabă pe terenul istoriei decât al fotbalului. Un banal meci care nu decide decât care dintre 2 ţări vecine dinspre graniţa estică a UE are mai multe şanse de a merge la un baraj pentru calificarea la campionatul mondial de soccer – aşa numesc americanii sportul inventat şi practicat altrove sub numele de foot ball -, sport departe de a fi foarte popular în USA, iată dacă nu chiar o ciudăţenie, cel puţin un fapt care te momeşte la un exerciţiu de analiza raţională. Pe mine m-a dus în câteva secunde la întrebarea pe care, pasionat în ultimii 45 de ani de istorie – pe care o detestam stupid în liceu -, mă mir că nu mi-am pus-o până acum: de ce a redat Stalin României teritoriul raptului decis de diktatul de la Viena? Târgul cu instalarea primului guvern colonial marionetă la 6 mai 45 nu justifică decizia. Stalin ar fi putut distruge suprastructura României, o ţară funciarmente imună la comunism până în 45, transformând-o în ce a devenit – satelit politico-social-economic şi în formă ei ciuntita, nu avea nevoie de un preţ aşa de substanţial. Nevoia răzbunătoare de a şterge urmele a tot ce impusese Hitler e mai plauzibilă ca resort, dar încă insuficientă. De altfel Stalin a făcut o excepţie de la ştersul urmelor deciziilor geopolitice ale omologului şi, de la un punct încolo, ale rivalului său Hitler. A păstrat cea de-a 4-a împărţire a Poloniei, neputând uita înfrângerea ruşinoasă a armatei roşii în faţa celei a panilor în 1918-20. Pe seama Germaniei. Împingând Polonia cu jumătate deţară spre apus. Eroare! Cu mai multe excepţii: ocuparea ţărilor baltice şi a jumătăţii de Moldovă furată în 1812, prin trădarea dlui Manuc. Da, ăla cu hanul. Puţină lume ştie, dar nu ăsta-i subiectul. Am întrevăzut fulgurant o ipoteză, pentru dezvoltarea careia am, iata, doar 12 ore.

Dar s-o luăm cătinel. Românii au motive să privească acest meci decisiv strict la nivel sportiv. Sigur că orice meci de fotbal cu Ungaria a avut, în cantităţi variabile, o inerentă încărcătură psihologică. Sigur că, aşa cum Gazeta sporturilor amintea ieri, ascensiunea fulminantă a Ungariei anilor 50 începuse cu un chinuit 2-1 cu România, în primul meci din cadrul Olimpiadei de la Helsinki, în 1952, olimpiadă câştigată en fanfare de echipa lui Puskas, a portarului Grosics şi a doctorului Hidegkuti. Sigur că vechea generaţie nu poate uita epopeea celor 3 meciuri în optimile campionatului european din 1972, decise de un gol marcat de vecini în al 268ulea minut, la Belgrad, după ratarea lui Domide, cu câteva minute mai devreme, singur cu portarul. Sigur că în toamna lui 1981, la Bucureşti, Ungaria a rezistat 90 de minute practic înghesuită în propriul careu, fiind ajutată şi de nenuărate ocazii ratate, precum cele 4 ale lui Tudorică Paraschiva, la Helsinki, la 0-0. Dar şi cu vecinii bulgari şi cu cei sârbi, de cele mai multe ori sub firma conglomeratuljui Yuogoslav avem câte un contencios competitiv. Ba chiar prima calificare la un turneu final al campionatului mondial din Mexic, 1970, după 40 de ani de la Montevideo, s-a decis în ultimul meci al grupei preliminare, 1-1 cu grecii, aprape vecini. De ce au românii interesul psihologic de a reduce meciul decisiv la stricta lui dimensiune sportivă? Elementar, dragii mei doctori watsoni. Pentru că orice altă abordare, conexând conotaţii istorice, oricum existente în subteran, ar fi în interesul politicii actuale ale Ungariei, cu puterncie accente naţionaliste. Împotriva curentuluu european. Ciudat de blând privite de organele de conducere ale UE. Dar nici ăsta nu e subiectul. Cum nici cei 4 ani de ocupaţie a regimului horthist a unei bune jumătăţi din românia intracarpatină (prefer, de cele mai multe ori, termenul ăsta) nu sunt subiectul demersului de faţă.

Vine timpul de a etala ipotezxa care mi-a răsărit în minte la auzirea ştirii TV derspre articolul din NY Times. Articl pe care n-am de gând să-l caut. Cine e curios îl poate găsi cu mai multă eficienţa ca mine.

Aşadar, de ce Stalin a decis, de fapt, eradicarea consecinţelor diktatului de la Viena? Când ultimele lucruri la care s-ar fi gândit ar fi fost restituirea teritoriilor pierdute în acelaşi an tragic, 1940, de aceeaşi Românie. De ceea ce încă imperiul ţarist numea aiurea Basarabia, adică Moldova de dincoilo de Prut nici nu putea fi vorba.
Iar cadrilaterul lăsat Bulgariei îi convenea politic mai mult. Două sunt, dincolo de falsul troc cu guvernul dr. Petru Groza şi de ştergerea parţială a urmelor geopoliticii lui Hitler. Pragmatice, tipice pentru Stalin, altfel un politician extrem de abil şi eficient. Primo: armata română, mai puţin cei o sută – o sută cinzeci de mii de prizonieri dezarmaţi şi luaţi între seara lui 23 august şi 12 septembrie 1944. Profitând cinic de încetarea focului spre est de către armata română. Oricum decimată la fel de cinic, cinismul falsului aliat german, la cotul Donului. Armata română îi era utilă lui Stalin în susţinerea ofensivei finale spre vest. Pe când armata ungară era adversar. Promisiunea abil filtrată prin comunişti şi politrucii de eşalon înalt ai armatei roşii aducea elanului militar român care schimbase frontul o cotă deloc neglijabilă. Promisiunea de a reda teritoriul raptului din 30 augist 1940. Dar acesta e doar motivul imediat, pe termen scurt. Descifrat de majoritatea istoriografilor români, de altfel. Era elementar să-l identific în secundele intense ale recepţiei ştirii despre articolul din NY Times. Adevarăta descoperire fu presupunera unui obiectiv pe termen lung, aş zice adevăratul motiv. România avea o dublă calitate dpdv imperial. Dpdv al lui Stalin. Era vecină, deci în primul strat al zonei de influenţă de ocupat şi structurat şi, mai ales, cu o populaţie puternic reluctantă la comunism. Să nu uităm că în vara lui 44, aliaţii au impus României integrarea minusculului partid deja comunist (Până în 43, la desfiinţarea formală a kominternului numit partidul comuniştilor DIN România) în pactul politic viitor interlocutor politic pânăla ocupare. Numită, în versiunea de atunci a limbi de lemn, eliberare. Iar în seara de 23 august scriptelepartidului numărau cam 800 de membri. Dintre care cca jumătate erau… agenţi inflitraţi ai Siguranţei. Recuperaţi după ocupare ca viitoare cadre de nădejde sub încadrarea funcţionarilor imperiali, cu toţii criminali notorii. Nikolski, Pantiuşa etc. Aşadar comunizarea cerea un efort mai mare decât în Ungaria. Imperiul roşu a simulat apoi, în 1958, cedarea la insistenţelei lui Dej de a ridica ocupaţia militară, ştiind bine că lasă România mai sugură şi mai fidelă sub ocupaţie românească. În schimb Ungaria rebelă în 56, trebuia menţinută sub ocupaţie militară. Discretă, dar vizibilă. Simultan lăsată să evolueze economic, ca vitrină de reclamă a sistemului. A trebuit să ajung să petrec o săptămână la Budapesta, în mediul cercetării ştiinţifice, în cadrul aşa numitelor schimburi interacademice, ca să pricep, să decodific, pe teren, ireductibilulşi abilul judo intelectual practicat de maghiar. De maghiarii de atunci… Pe dos decât noi, din păcate.

Evident, toate astea n-au putut fi prevăzute în amănunt de Stalin, când a examinat la rece factorii pe care să ia decizia de a desfiinţa, de facto, diktatul de la Viena. Dar îmi bag mâna în foc cel puţin pânăla cot, deşi refuz să fiu gambler, că a întrevăzut cel puţin liniile mari ale evolutiei politice şi avantajepe pe termen lung ale deciziei.

Paradoxal şi din motive cu totul străine de consideraţie pentru români, Stalin a adus isotoricului contencios româno-maghiar o contribuţie de semn schimbat faţă de cea a actualului ocupant abuziv al palatului Cotroceni. E ca şi cum Dumnezeu, sau mai degrabă un înger minor, responsabil local, ne dă de înţeles să cugetăm limpede. Căci la ce-i bună istoria, în particular analiza unei decizii, dacă nu ca un vademecum pentru actualitate?   

Evident, cele de mai sus şi rezultatul meciului decisiv cu Ungaria, din searaasta, sunt cu totul independente şi fără nici o conexiune mutuală.

Prietenilor mei care au jucat vreodată şah

Înainte de orice, socot necesar să precizez poziţia mea faţă de proiectul RMGG. Acronim pentru Roşia Montană Gold Corporation. Cel mai cunoscut lider al cărei entităţi economice fiind la fel de cunoscutul canadian de posibilă origine română Frank Timş. Problema durează de mulţi ani de zile. Ideea de bază ar fi deschiderea unei exploatări miniere, pentru extragerea aurului dintr-o zonă aproape epuizată. Cu tehnologii deja nu chiar la zi, dar oricum moderne faţă de exploatarea tradiţională, neschimbată de cel puţin 2 milenii. Se pare că şi romanii ar fi extras ceva de aici, în scurtul timp cât au ocupat locul, ceva mai mult de un secol şi jumătate.

Aşadar zăcământul e cel puţin sărăcit şi cel mult aproape epuizat. Cota medie a zonei e de circa 600 metri deasupra nivelului mării. Să nu uităm amănuntul. E esenţial. Tehnologia preconizată de compania care a lansat proiectul e una cu grad ridicat de risc de mediu. Nu ecologic. Odată pentru totdeauna să nu mai confundăm termenii. Dar nu de terminologie e vorba aici. Riscul e legat de folosirea cianurilor. Substanţe cu un grad foarte ridicat de toxicitate. Nu intru în amănunte nici tehnologice, nici toxicologice, mi-as sabota, prin divagaţie, demersul. Mă bazerz pe faptul că toti cititorii mei stiu că cianuri înseamnă otravă. Foarte eficientă.

Readuc în actualitate un caz foarte grav, întâmplat cu un număr de ani în urmă, la exploatările metalifere de suprafaţă din proximtatea Băii Mari. Colmatarea iazului de decantare, declanşată de o ploiae torenţială, a provocat scurgeri ale apei cu cianuri dizolvate. Din râu în râu, au murit mai mult de jumătate din peştii aflători în Tisa. Statul vecin, pe teritoriul căruia Tisa are cea mai mare lungime de curs, a acţionat legal. S-a aplicat principiul poluatorul plăteşte. După primele câteva zile, s-a pus batista pe ţambal în mass media. De ce să ştie publicul cât l-a costat, din buzunar, prin intermediul bugetului, factura nenorocirii?

Diferenţa de nivel dintre exploatarea cu opricina şi nivelul tisei la confluenţa cu apele ce aduceau otravă din România e, dacă nu mă înşel, destul de mult sub 200 metri. Acum să ne amintim că preconizata exploatare de la Roşia Montană e pe la 600 metri. Un acident similar, din ce în ce mai probabil, pe măsura evoluţiei meteorologice către instabilitate, ar putea interveni de cel puţin câteva ori pe an. Hai să zicem odată pe an. Hai să zicem odată la 3,14 ani. Vă imaginaţi ce ar însemna scurgerea gravitaţională a unor sute, dacă nu mii de metri cubi de soluţie de cianuri scurşi până-n Dunăre – şi chiar până-n Mureş, aceaşi Tisă, până la diluarea la concentraţia subcritică? Otrăvind mai mult decât teritoriul unui judeţ? Ca ntităţile considerate în exemplu sunt minimale.

Ăsta e riscul major.

Alte pagube sunt pe teritoriul istorico-arheologic. Dar ce-ar mai conta dacă tot ne batem joc de patrimoniul istoric?

Avantaj economic? Nul. Statul nu mai cumpără, cum o făcea de zeci de ani, aurul extras din pământ. S-ar alege doar cu redevenţe ridicole şi cu impozite ca şi neglijabile. Locuri d emuncă, într-o zonă, într-adevăr, critică? Mult prea puţine pentru a atârna în balanţă. Atunci?

Care-i interesul probabil al insistentuluui investitor? Mare lucru nu-i iese. Tehnologia cu cianuri e mai ieftină decât altele, aplicabile zăcămintelor sărăcite şi ulterioare şi supusă unor presiuni măcat odată oportune din partea legislaţilor din state responsabile şi chiar ale activiştilor. Fraza nu trebuie citită oejorativ, am tot respectul pentru cei care măcar conştienitzează riscurile de mediu. Care-i kilipirul? Căci, înainte de a propune ipoteze, pe baza  informaţiilor care circulă, trebuie să nu ne scape că insisteţa lui Mr Frank Timiş atâţia ani e foarte improbabil să nu semnifice.

Prima ipoteză, vehiculată, mai pe şoptite, de mass media serioasă. Dar al drakkului de plauzibilă: aici nu e vorba în primul rând de aur. Ci, posibil, chiar probabil se mai spune, a unor minerale cu valoare strategică mare şi foarte mare. Ceea ce ar explica atât interesul, cât mai ales perenitatea insistenţei. A dpua ipoteză, mai fluidă: Mr. Frank Timiş ar putea fi gardul vopsit pe afară. Leopardul dinlăuntru ar putea fi oricine îndeajuns de puternic. Ei, se încheagă desenul din piese de puzzle?

Bun. Iată dece n-am încetat când un procent greu de neglijat dintre onorabilii manifestanţi de ieri (n-o luaţi ironic!) habar n-aveau pe unde vine Roşia Montană. Fără a dori să ofenzez pe nimeni.

Să trecem la modelul giruetă al personajului care ocupă, şi pentriu odată voi renuţa să precizez cum, ar fi derutant pentru cititor, cea mai înaltă funţie în stat. Când persoanele competente în materie de mediu începuseră, cu destui ani în urmă, să argumenteze ca mai sus (de unde credeţi că posed argumentele, filtrate prin mintea proprie, în care, fără falsă modestie, destulă încredere?), era împotrivă. La felcum s-a sculat într-o dimineaţă „popular” după ce se culcase seara social-democrat, liderul de facto al unui partid membru al Internaţionalei Socialiste (ale cărei partide mebre tocmai pierduseră majoritatea în parlamentul european), tot aşa dintr-o bună zi a început să facă, direct şi mai ales indirect, dar extrem de energic, campanie pentru proiectul RMGG. Da. Pentru. Nu e cazul să emit ipoteze (am auzit, câte ceva, dar nu ăsta e subiectul, asupra factorilor care l-au determinat să se răzgândească). Ei şi fu de ajuns ca guvernul asupra căruia îşi descarca toată artileria din dotare în loc să-şi facă treeaba constituţională de mediator politic, să trimită în parlament un proiect de autoriuzare a începerii investiţiei, ca brusc şi deodată, mii de man ifestanţi de impecabilă bunăcredinţă, sincronizaţi cu vocea sa groasă, să execute o cantată militantă pentru ansamblu de coruri cu solist. Nu propun nici un rationament, mărezum la fapte.

Iar acum să trec la subiect. Pentru minoritatea din care fac, de bine, de rău, parte, fărăfalsă modestie, nu era foarte necesară o explicaţie. Căci o măsură guvernamentală on purpose (scuze pentru a fi folosit un cuvânt dfin afara românei, dar exprimă mai eaxct ce vreau să spun) atât de evident împotrriva intereselor României nu-mi rimează cu celelalte măsuri luate până acum. Imi dă cu virgulă, cum spune cel mai proapsăt fiu al meu prin adopţiune. Înainte de a aminti ceea ce totţi manifestanţii puteau şti din mass media, e momentulsă precizez că nu sunt în nici un caz suporterul premierului. Nu divaghez, acum şi aici. Cum explică dsa iniţiativa legislativă? Printr-un argument explicit, rezonabil şi care sper să creeze oarece jurisprudenţă în relaţia dintre executiv şi legislativ şi altul implicit. Dsa spune limpede că rămâne consecvent politicii că problemele majore ale ţării trebuie abordate democratic, în forul constituţional reprezentativ suprem – parlamentul. Parlametul e cel care trebuie să decidă asupra acestei vechi şi apăsătoare probleme. În subsidiar, măsura şi explcitarea ei politică se adresează, prin ricoşeu şi politicianului a cărui concepţie e să decidă în tot şi în toate.

Mutarea de şah e inteligentă. O spun ca fost şahist, în antichitate, repetând că nu-s suporterul premierului. A nu se citi nu-l suport. Presupunând, prin absurd, că l-aş judeca emoţional şi nu l-aş suporta, ar fi o dovadă de incoerenţă din partea mea. Las ncoerenţa zilnică la dispoziţia… cui o practică.

Două riscuri presupune această mutare de şah. Una evanescentă, scăderea briscă, probabilă, de popularitate, ceea ce e pasabil, dar, deşi a dat de înţeles destul de străveziu ce vot aşteaptă de la instituţia supremă în stat (de jure, vai, nu de facto!), şi o nefastă surpriză la vot. Obtenabilă prin presiuni pe întuneric, individ cu individ.

Dacă logica premierului e cea pe care o văd eu şi dacă votul din parlament va fi în sensul evident al intereselor României, adică dacă ar respinge proiectul RMGG, atunci voi ieşi ca prostul ghettoului în cea mai apropiată piaţă şi nu voi avea nimic împotrivă dacă mi se va alătura oarecine, fie că va fi participat la manifestaţiile de ieri (pe care, repet, le salut în principiu), fie nu.

Doamne-ajută!

Nota bene: Panta rhei. Şi ce iute! Ca râurile de munte. Între prima acţionare de tastă şi ultima, curg ştirile:. Preşedinţia (singurul termen de compromis pe care-l pot utiliza) propune referendum pe tema proiectului RMGG. Premierul reia din vole: de acord. E foarte bine. După discutarea in parlament.