AL TREILEA ARTICOL

Articolul de faţă e al patrulea pe tema centenarului. Două sunt publicate în cele 2 reviste la care colaborez. Al text, literar, e contribuţa mea la antologia de proză Neuma 2018, care trebuie să apară înainte de finele anului. În fine, tema merită tratată şi pe blogul personal. Din perspectivă diferită faţă de celelalte 2. Acum – o oglindă faţă în faţă. Ce s-a obţinut la finele lui 1918 faţă de ce se pierde acum, la un secol distanţă.

Din nenumăratele referiri publicate, de-a lungul anului centanar, la tema Marii Uniri, socot ca sinteza de maximă concentrare concluzia scriitorului Radu Sergiu Ruba. Pasajul e extras din serialul Faţa mai puţin vizibilă a Unirii din 1918, publicat de-a lungul mai multor numere ale revistei bimestriale Neuma. din care serial o parte e republicată în Antologia 1918. Ce-ar fi fost dacă…? – istorii contrafactuale (Editura Neuma, 2018):

Spre marea surpriză a lui Ionel Brătianu, la discutiile de pace de la Paris, România s-a confruntat cu ostilitatea aliaţilor săi… el a sesizat, însă, că esenţială pentru comunicarea între parteneri, mari sau mici, era apartenenta la francmasonerie… Alexandru Vaida Voievod a fost primit repede în loja Ernest Renan… a izbutit să determine semnarea unor tratate favorabile României.

…

Este interesant de observat că unirea nu a fost atât rezultatul tratatelor şi nici măcar rezultatul direct al participării României la război… Ea a reprezentat un act extraordinar de voinţă şi de conştiintă a opiniei publice din Basarabia, Bucovina şi Transilvania, un curent pe care politicienii inteligenţi au ştiut să-l canalizeze spre ţintă… Au rămas ulterior multe de înfăptuit… 

Prea multe! S-au înfăptuit prea puţine.

Dar să raportam prezentul la acest moment maxim al istoriei naţionale. Scopul strategic al francmasoneriei, urmare logica a activităţii acesteia în secolul XIX (daca acesta e considerat secolul naţiunilor, se datorează în esenţă francmasoneriei), a fost desfiinţarea imperiilor europene. Scop atins formal în 3 cazuri din 4. A supravieţuit ce britanic (Canada, India, Australia, Noua Zeelandă au luptat alături de aliaţi în cel de-al doilea război mondal), apoi s-a convertit în Commonwealt. Reichul german a fost la un pas de a eşua în bolşevism, convertit în republica de la Weimar, apoi al treilea Reich a incendat Europa. Cel Otoman, multisecular, s-a convertit, graţie geniului lui Mustafa Kemal, zis Atatürk, în Turcia modernă, după ce s-a redus la teritoriul locuit majoritar de turci. Misiunea asumată de francmasonerie a eşuat, însă, în cel mai întins imperiu, care, în format bolşevic, a dominat Eurasia şi întreaga lume, pentru ca după năpârlirea din anii 90 să redevină cel mai puternic imperiu. Singurul imperiu desfiinţat a fost cel mitteleuropean. Deşi Austria a trecut prin Anschluss (1938), apoi prin ocuparea parţială de către armata roşie, iată că acum, fără un strop de petrol în subsolul propriu, controlează petrolul românesc, cât mai e. îşi conservă averea verde, pe seama chelirii, cât legale, cât paralegale, cât ilegale, a pădurilor României. Căreia îi dă lecţii insolente. Ungaria declară nepedepsită că nu recunoaşte tratatul de la Trianon, alianţa Kun – Lenin reînvie prin alianţa Orban Viktor – Putin, iar prin restituiri ilegale deţine, prin intermediul unor aşa zişi moştenitori, o bună parte din pământul transilvan, iar în scaunele foste secuieşti (foste deoarece secuii, după secole, se consideră acum maghiari) se joacă de-a pregătirea paramilitară.

Pot fi acuzaţi aceşti urmaşi ai imperiului mitteleuropean (Habsburgic, austro-ungar în ultima sa jumătate de secol) de succesul, prin strategii diferite, al revanşei lor pentru Marea Unire? Nu. Ci trebuie acuzaţi draconic factorii naţionali care permit aceste mişcări. În plan politico-economic pe de o parte, în plan subteran pe de alta.

Mai mult, iată cea mai recentă mişcare în fond antiromânească. Alianţa a 4 oraşe din vestul României: Timişoara, Arad, Cluj, Oradea. Sub o retorică lozincardă, de tendinţă separatist-nou europeană.

Unio Trium nationum (1437) e o formulă caducă. Şcoala Ardeleană, cu tot ce a însemnat aceasta ca trezirea conştiinţei naţionle în zona intracarpatină a românismului, a făcut-o, treptat dar consecvent, obsolete (ca să preluăm un termen neromânesc, dar perfect ca sens). De la Avram Iancu la adunarea de la Alba Iulia, drumul istorie a fost drept. În secolul trecut de la aceasta din urmă, cu precădere în ultimul său sfert, mişcarea nu de recul, ci de destructurare, dezgoleşte de substanţă, în măsură critică, sărbătorirea.

Dar se poate şi mai rău. În 732, între Tours şi Poitiers, Carol Martel (Ciocanul), bastardul majordomului Pepin Herstal, a oprit decisiv valul arabo-islamic. Pentru totdeauna? Vai, nu. Pentru doar 13 secole… Europa creştină şi-a urmat calea. Acum nu mai e creştină şi liderii ei globalişti întind singuri covorul în faţa noii năvăliri islamice…