SPERANŢA SCHIMBĂRII. IV – PORTRETUL

Numele Băsescu Traian a devenit public în ziua de 28 iunie 90, când Petre Roman, numit prim ministru de preşedintele proaspăt ales, îşi prezenta guvernul rezultat din alegeri. Un prieren dispărut între timp, ai cărui părinţi lucrau în căile ferate, ne-a informat, cu oarece rezervă, că noul ministru al transporturilor era marinar. Peste ani, mulţi, când se discuta, din când în când, de mineriade, la trecut, se decanta ideea că numitul, în al doilea mandat ca preşedinte, era exonoerat de răspunderea mineriadelor, nefiind în funcţie nici în febriarie 90, nici pe 14 iunie. Că fusese ministru în septembrie 91 părea să nu mai conteze. Până s-a aflat că nu fusese promovat chiar din spuma mării. În guvernul provizoriu pare să fi fost secretar de stat la acelaşi minister. Mineriadele n-au făcut niciodată obiectul unei anchete nici măcar jurnalistice, ca fenomen de ansamblu, necum a uneia judiciare. Exonerarea de răspunderea căii libere pentru trenurile cu batalioane de asalt în 14-16 iunie 90 părea un bun contraexemplu la constatarea că numitul a jucat pe termen lung rolul de amorsă a multor conflicte la nivel înalt. În lumina exacerbării comportamentului ultraagresiv din finalul mandatelor, rolul la evenimentele de atunci rămâne în ceaţă. Nu e limpede care îi erau atribuţiile în minister. Se ştie doar cine încercase, fără succes, să oprească trenurile şi cine anihilase încercarea inginerului Mănucu, scurt timp preşedinte al Alianţei Civice. Abandonez pentru un scurt moment pluralul redacţional pentru a preciza că numai întâmplarea face să-l cunosc pe inginerul care avea atunci o funcţie solidă în Regionala CFR Craiova, care dăduse cale deschisă în noaptea dintre 13 şi 14. Nimic mai mult, amănuntul nu face parte din subiect.
Primele ieşiri publice ale personajului au fost pozitive. După alegerile din septembrie 1992 şi-a dat demisia din parlament pentru a se pune la dispoziţia cercetărilor judiciare asupra volatilizării flotei naţionale de pescuit. A făcut impresie bună. Prin prisma mai ales a ultimilor ani, n-ar fi absurd să se întrebe cineva dacă nu cumva ştia că va fi exonerat de răspundere, mulţi ani mai târziu. După ce un procuror care a devenit şeful DNA, vârful de lance al puterii personale de acum a personajului, apoi numit judecător (!) la Curtea Constituţională, altă pârghie a aceluiaşi sistem de putere personală, stabilise un prejudiciu zero (sic) la pierderea flotei.
După retragerea strategică a facţiunii iliesciene, pierzând alegerile din 96, personajul a fost din nou numit ministru al transporturilor. Din nou a început pozitiv, cu managementul unui program european. A suportat liniştea un an. Apoi a demarat scandalul care a aruncat în aer primul guvern al CD + USD, condus de Victor Ciorbea. Ex lider sindical, acum avocet al poporului. Din nimic. Din senin a iniţiat conflicte cu colegi cu care colaborase. Ţara abia evitase la mustaţă încetarea de plăţi, 1997 era un vârf de sarcină al serivicului datoriei externe. Premierul îşi sacrificase o popuaritate atinsă numai de Stolojan, în anul de după debarcarea lui Roman, dăduse mână liberă lui Mugur Isărescu, eternul guvernator al Băncii Naţionale, măsurile acestuia tansferaseră populaţiei costul trecerii hopului, prin dublarea cursului dolarului (euro a apărut mai târziu), inflaţia abia domolită revenea la 2 cifre, dobâbzile bancare explodaseră. Să nu omitem că în aceeaşi perioadă vecinii bulgari trecuseră prin pierderea temporară a controlului propeiei economii.
După demolarea guvernului Ciorbea, personajul s-a retras pentru 3 ani în anonimitate. Cine ştie misiunea căror interese o executase cu brio? Iar privim momentul prin prisma prezentului. Pare plauzibil că nu făcuse propriul joc, dar a atunci a început să devină conştient de forţa lui. Deocamdată cea de şoc.
După tactica dezastruoasă de campanie a fostei majorităţi, spartă în concurenţă internă, candidatul PD la primăria Bucureştilor n-avea nici o şansă să ajungă în turul 2. Greu de stabilit dacă decizia de ultim moment de a-l retrage şi de a-l înlocui cu Băsescu Traian i-a aparţinut lui Roman. Dacă da, e responsabil de a doua lui deobarcare, de data asta în propriul partid. De către cel pe care-l promovase şi, poate, îl folosise ca vârf de lance. Intrat la mustaţă şi suprinzător în turul 2, în dauna ţărănistului Călin Cătălin Chiriţă, l-a bătut pe candidatul iliescian. Peste un an avea să-l doboare în partid pe Roman. La urma urmei, eşecul electoral se plăteşte, nimeni nu s-a deranjat. A urmat episodul salvării PD, încă membru al Internaţionalei Socialiste, de la exctinţie, narată în episoadele precedente, y compris momentul dragă Stolo. Ajungem la finala cu arogantul Năstase, în decembrie 2004. Ne amintim că exit pollurile au dat ore în şir un rezultat cu probabilitate nulă: 50.00% pentru fiecare. Am răsuflat uşuraţi că n-a câştigat arogantul, încât n-am analizat ciudăţenia practic imposibilă. Lozinca electorală să trăiţi bine a prins. Aşteptam ca omul forte să forţeze răsturnarea majorităţii parlamentare, să întoarcă aliaţii PSD (deja cu acest nume), duşi de val, aşteptând aplicarea cotei unice. Nimeni n-a băgat în seamă că noul preşedinte, mai popular decât Iliescu, după ce împinsese practic guvernul în palatul Victoria, declara, în primele zile ale lui 2005, că-i acordă o perioadă de graţie de 6 luni, după care-l va taxa. Iar cine-a auzit a interpretat pozitiv ameninţarea. Iliescu nu-l poreclise pe premierul Năstase arogantul? Se vorbea că premierul ce-l înlocuise conjunctural pe dragă Stolo şi părea o marionetă îşi va da demisia la capătul acestui interval, pentru a forţa alegeri anticipate, pentru a valorifica valul de popularitate al începutului. Tăriceanu a profitat, cu neaşteptată abilitate, de inundaţiile de la finele lui mai, declarând public că situaţia ţării îl obligă să renbunţe, pentru moment, la demisie. Nu i-a păsat de porecla Răzgândeanu, dată de o presă mereu mioapă şi superficială. Dar creşterea bruscă de tensiune la Cotroceni s-a simţit până la laboratoarele de seismologie. Atunci au început primii cetăţeni lucizi, care continuau să fie antiiliescieni, să-şi pună întrebări dacă nu cumva au înlocuit un lider autoritar cu altul mai nărăvaş. Liderul autoritar nefiind Ion Ilici, ci Adrian arogantul. Abia în al doilea mandat, radical diferit de primul la suprafaţă, a transpirat ştirea că, în spatele uşilor închise, preşedintele ameninţase în gura mare PNL că, dacă nu-i vor restitui scaunul de preşeinte lui Stolojan, îl va distruge. N-a reuşit 4 ani şi jumătate, n-a reuşit alţi 4, a reuşit să-l sinucidă, el şi frau Merkel ştiu cum. Cu instinctul de grande fauve intuise că Tăriceanu descoperise, nu singur, că are o poziţie destul de solidă penrtru a rezista. Iar această persoană, căreia funcţia de comandant de navă i se potrivse mănuşă firii, n-a suportat niciodată pe nimeni care să-i reziste. Sistemul de putere personală i l-a iniţiat fosta conducătoare a APADORCH, ieşită din viaţa civilă şi acceptată la pachet de premier. Actuala candidată soi disant independentă. Fost procuror comunist, participant la represiunea împotriva Pieţei Universităţii, Monica Macovei. Plasată în funcţia cheie de ministru al justiţiei. Postul comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu în guvernul instalat în seara de 23 august 1944. Guvernul Tăriceanu şi-a asimilat pe nemestecate modificările legislative care aveau să-i permită preşedintelui să-şi plasese oamenii în poziţii la fel de importante în sistemul celei de-a treia puteri în stat.
Dacă, de pildă, Consiliul Superior al Magistraturii, manifesta o anume independenţă, cu nuanţe punctuale de ostilitate, în primul mandat, abia la începutul lui 2012, deci la puţin peste 2 ani din al doilea, şi-a subordonat complet acest organism esenţial. Prin cuplul Alina Ghica, Oana Schmitt-Hăineală. Fiica, aceasta din urmă, a altui procuror comunist, care-şi schimbase numele din Hajnal. Abia în acest an lumea descoperea brusc câţi oameni obedienţi îşi plasase personajul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la Curtea Constituţională, nu mai vorbim de DNA, de Agenţia Naţională pentru Integritate, ba chiar şi la Consiliul Naţional al Audiovizualului. Metoda a fost simplă. A doua garnitură de consilieri, după ce prima plecase (cei mai importanţi servindu-l şi acum, cu asupră de măsură, din poziţii de prestigiu intelectual) dădea de înţeles celor care urma să fie numiţi în funcţii de procurori şi judecători, iar procedura presupunea semnătura preşedintelui, că-i erau datori moralmente acestuia. Greu de apreciat câţi au înţeles mesajele, poate să fie o simplă întâmplare că cei care le-au înţeles au fost cei din posturi cheie şi care au luat ulterior decizii uimitor de convergente cu declaraţiile publice, cu totul ilegale, ale preşedintelui. Au şi fost ajutaţi să înţeleagă, prin lecţia predată de la Cotroceni: a refuzat să semneze desemnarea de către premier a Noricăi Nicolai în funcţia de ministru al justiţiei, sub pretextul, doar atunci folosit, a aşa zisei mape profesionale a candidatei la funcţie. Alternativa acceptată a fost atunci avocatul Cătălin Predoiu, racolat între timp de PDL, interesat în blocarea privatizării CFR Marfă, violent atacată public de Băsescu Traian. Acum avocatul afacerist e văzut ca premier de către candidatul Klaus Iohannis…
Am numit principalii sprijinitori instituţionali ai numitului Băsescu Traian. Pentru care a-şi asigura permanenţa sistemului de putere prin delegat e acum mai important decât victoriile la cele 2 mandate. Dubioasă, prima, falsă, a doua. Am spus dubioasă? Fie, nuanţez: dubitativă. Stricto sensu. Cel puţin una din gurile rele a explicat improbabilitatea scorului ciudat de egalitate la toate institutele de sondaj ore bune după închiderea urnelor la turul 2 în 2004 printr-o interventie externă. Pe care n-o vom numi, avem totuşi câte ceva de pierdut. Şi nu-i vom da credit, ne vom limita la o cita ca atare. Credibilitatea respectivei guri rele e minată de o imagine publică îndelung forjată în timp. Pe de altă parte sursele de informaţii ale acesteia ar putea fi importante, dată fiind compoziţia propriului partid. Nu-i vom numi pe toţi. Est modus in rebus. Dar 2 nume trebuie adăugate, alături de cel al procurorului Morar, cel care l-a albit şi a ajuns la CCR. Şi care e văzut premier de candidata Monica Macovei, aşa zis independentă: Laura Codruţa Kovesi, fost procurer general, actual şef al DNA. Exambasadorul unchiului Sam la Bucureşti admite, în celebrele telegrame wikileaks, că era sursa lui principală de informaţii. Fără comentariu. Al doilea nume citabil e mai pitoresc: Petre Lăzăroiu, judecător la CCR. Între 79 şi 89 se numea Petre Ceauşescu şi locuia într-un modest bloc din Drumul Taberei. Ascensiunea, treptată dar spectaculară, i-a început cu mutarea de acolo, după ce-şi schimbase legal numele. Care nu mai dădea bine. Iarăşi fără comentarii. Căci faptul de ai fi slujit consecutiv şi cu bune dividende personale, pe Ion Ilici Iliescu şi pe Băsescu Traian nu e un comentariu. Ci un fapt verificabil.
Despre alegerile pentru al doilea mandat am mai vorbit. Ultrarezumativ. Ciudăţeniile interne şi externe au fost detaliate de mass media. Ei, nu toată. Căci, dacă în 2004 candidatul Adrian Măstase avea majoritatea presei împotrivă, pe bună dreptate, de altfel şi încerca să manevreze, cu prea puţin succes, folosind finanţarea prin publicitatea de stat, în 2009 deja era majoritar de partea preşedintelui în funcţie. Iar acum guvernatorul cu acelaşi nume – de la forţarea anulării rezultatului zdrobitor al referendumului de demitere nu-i mai putem spune preşedinte cu conştiinţa împăcată -, controlează practic mass media prin posturile obedient-adulative. Cu prea puţine excepţii, a căror voce s-a străduit, până azi fără succes, s-o închidă. Dar propaganda sa a demonizat în ochii unei triste majorităţi intelectuale nucleul acestui corner opozant.
Addendum: acest episod este, cum spuneam, cel mai dificil. Dece? Deoarece este dificil de a selecta din mii de fapte câteva îndeajuns de relevante pentru a contura un portret. Nu al unui personaj, ci al constituirii evolutive a propriului sistem de putere personală. Dacă aş fi cititor neutru, nu m-ar convinge. Cu atât mai mult dacă aş fi unul inoculat cu virusul propagandei profesioniste a numitului sistem de putere. Mi-am atins limitele ca analist fără patalama şi publicist fără public. Sau cu prea puţin public. Dumnezeu să binecuvânteze şi America, dar mai ales România.