IN MEMORIAM

Atrăgeam atenţia unui interlocutor de pe singura reţea de socializare la care particip, că e prematură orice polemică despre proaspătul şi regretatul deces al regelui Mihai. Tocmai după ce decisesem să abordez, azi, exact dilema propusă de respectivul interlocutor. Mă contrazic? Da şi nu. E limpede, a cita butada altui regretat, fostul meu coleg de promoţie, pe care-l socotesc cea mai strălucită minte din această confrerie, ar fi facil. Am o părere şi nu sunt de acord cu ea, spunea fostul meu coleg.
Regele a fost de două ori subiect de referinţă pe blog. În articolul Semnificaţii corelate ale zilei de 25 octombrieîncercam să analizez posibilitatea coincidenţei atingerii, în toamna lui 44, la 2 luni după lovitura de palat a regelui, care a determinat întoarcerea armelor, a teritoriului naţional, ocupând oraşul Carei, deci lichidând de facto efectele dktatului de la Viena şi ocuparea Transilvaniei de nord de către regimul amiralului maghiar Horthy cu ziua aniversară a regelui. Concluzia era că o coincidenţă întâmplătoare era improbabilă. Iar ca factori determinanţi ai reglării ofensivei militare îi identificam pe Stalin, pregătit să valorifice, prin teoria tovarăşilor de drum, posibilitatea de a impune României guvernul nereprezentativ Petru Groza drept condiţie a recunoaşterii reîntregirii ţării în această zonă. Cu cooperarea tactică a armatei române. Eventuala iniţiativă a acesteia ar fi fost improbabil de impus, fără calculele lui Stalin. Dar ceeea ce istoriceşte, rămâne ca un fapt, valorificabil acum şi de acum încolo de istoriografi şi biografi, coincdenţa calendaristică. De altfel şefii de atunci ai armatei noastre urma să fie epuraţi în primul an de după forţarea abdicării regelui..
Ca un amănunt minor, rămâne alt fapt. Deşi modelul clubului sportiv al armatei, structurat în jurul echipei de fotbal, era inevitabil împrumutat de la ocupantul imperial, totuşi la 7 iunie 1947, data înfiinţării echipei de fotbal şi 30 decembrie acelaşi an, armata continua să fie armată regală. Conform teoriei tovarăşilor de drum. Iar ofiţerii cu iniţiativa urmau să fie, la rândul lor, epuraţi.
Au circulat destule păreri diferite asupra forţării demisiei regale. Nu e cazul s-o amintim pe cea revoltătoare a expreşedintelui Băsescu. Totuşi singularizată chiar între aprecierile critice. Regele a fist acuzat de laşitate, deoarece cedase şantajului liderilor comunişti, sustinuti de Moskova. Care amenintau cu asasinarea a circa 1000 de tineri arestati. Realitatea e nu numai diferită, chiar opusă. Participând la căsătoria actualei regine Elisabeta a doua (20 noiembrie 1947), care-i era verişoară de gradul III, fusese sfait să nu se mai întoarcă în ţară, unde deja era aşteptată presiunea conducerii comuniste pentru a-l sili să abdice. A refuzat. Abia derobarea de la datoria de conştiinţă ar fi fost un impardonabil act de laşitate. S-a supus demn destinului său la urma urme tragic. Mai avusese experienţa detronării, de către propriul său tată, în1930, după 3 an de domnie formală, la vârsta copilăriei. A surmotat şi deziluzia abandonării sale de către Occident. Care nu voia să provoace fostul aliat din război. Imperiul roşu. Atunci, în 1948, termenul cortină de fier fusese deja de 2 ani pus în circulaţie de Churchill, într-un discurs la Fulton (5 martie 1946), deşi mai fusese folosit punctual, începând cu Nicolae Iorga, în 1904.
Că regele detronat şi exilat a fost nevoit să-şi întreţină o vreme existanţa şi familia ca pilot de încercare, e universal ştiut. Iar cei care n-au ştiut-o e bine s-o afle măcar acum. Că această meserie nu chiar la îndemâna oricui o putuse practica urmare a pasiunii pentru motoare de tot felul, pentru volan şi pentru manşă, e nu numai o întâmplare fericită. Păstrând toate proporţiile, unul din împăraţii japonezi din actuala dinastie a fost un bun cercetător în biologie. Dar, la capitolul pasiunii regelui pentru mecanică, acum, când, la deces, regele a devenit pentru câteva zile personaj focal, un ziar de sport (sic) povesteşte 2 întâmplări înrudite, din anii deceniul 35-45. Înrudite nu doar dpdv al calităţii de şofer, ci mai ales în ce priveşte simplitatea superioară a personajului. Prima fu relatată de chiar directorul Gazetei sporturilor. Din binecuvântata mea generaţie, de după război. Omul îşi aminteşte cum povestea fratele bunicului său că, făcând pe Valea Prahovei, o pană, şedea bătând din buze pe marginea drumului. Nu oprea nimeni. La un moment dat opreşte uncortegiu din 3 maşini. Din cea aflată la mijloc coboară regele. Îşi suflecă mâinile, deschide capota maşinii staţionate, meştereşte ceva şi… motorul porneşte. Apoi îşi ia simplu rămas bun. Cel ajutat îl invită să treacă pe la el, dacă şi când are timp. Într-un oraş de pe aceeaşi şosea. Regele, desigur, n-a mai avut timp. Dar o asemenea întâmplare, dacăo auzi sau o citeşti, primul reflex e s-o consideri o reclamă. Dar cât e de caracteristică firii regelui!
A doua fu pescuită din amintirile unei anonime, contemporană cu epoca, probabil dispărută. Pusă în pagină la rubrica poveştile lui Cătălin Oprişan. Erau primele bombardamente anglo-americane asupra Bucureştilor şi a zonei petroliere Ploieşti. Persoana locuia şi lucra în Bucureşti. Îşi protejase familia, mama şi copiii, undeva pe şoseaua spre Sinaia. Făcea disperată cu mpe calea Victoriei. Nu oprea nici o maşină. Când una opri şi o luă, fu aşa de mulţumită că nu fu atentă la figura şoferului. La un moment dat îi văzu figura, se intimidă, se bâlbâi. Regele, care şofa singur, o invitase să urce în maşină, spunând cu simplitate că merge la Sinaia, n-are ce să-l deranjeze. Oraşul unde erau mama şi copiii anonimei era în drum. Şi scăpase neatins de bombardamentele din acea zi.
Două întâmplări tipice pentru firea regelui. Dar chiar o parte din cei care-i recunosc calităţile, omit să observe că esenţa acestora ţune nu doar de educaţia regală, ci mai adânc, de principii creştine. De altfel deviza casei regale, de la Carol I citire, asumată şi de Mihai, a fost şi rămâne Nihil sine Deo.
Al doilea articol, Cade şi al doilea catarg anticipa, primit şi eronat, finalul altfel inevitabil din zilele astea. Mai ales prin titlu. Recitindu-l, acum, constat că esenţa lui rămâne valabilă. Ce-i lipsea, e momentul de a sublinia acum. La încheierea postfeţei unui capitol major din istoria naţională. Strict calendaristic, regalitatea a durat 66 ani. Decizia de a înălţa rangul domnitorului Carol I la nivel de rege, deci a principatului independent România la rang de regat a luat-o poporul, la plebiscitul din 26 martie 1881 (independenţa, proclamată de camerele reunite ale parlamentului pe 10 mai 1977 şi statutată la congresul de la Berlin din 1978, fusese recunoscută internaţional abia în 1880). Iar încoronarea a avut loc pe 10 mai acelaşi an. Încărcătura zilei era deja dublă. Pe 10 mai 1866 Carol ajunsese în Bucureşti şi depusese jurământul ca domnitor, iar 11 ani mai târziu fusese votată moţiunea de proclamare a independenţei. Ambele date, a plebiscitului şi a încoronării, pot fi considerate ca începutul regatului. De adăugat că, la dorinţa lui Carol, coroana regală fusese turnată din oţelul unui tun otoman capturat la Plevna. Acum face parte din patrimoniul muzeal naţional.
Data sfârşitului regalităţii e, însă, unică: 30 decembrie 1947. Prin actul de abdicare forţată. Mihai a fost rege între 1927-1930 şi între 1940-1947. Detronat de propriul tată, care şi-a renegt declaraţia de renunţare la tron, în 1925, alungat de regimul comunist colonial. 10 ani din 96 de viaţă. O viaţă de demnitate sobră în exil, timp de 43 de ani. Prelungit de regimul postdecembrist, o reconciliere fluctuantă, discursul exemplar din parlament, la 90 de ani, apoi stingerea treptată. Fie-i memoria binecuvântată.