CÂTEVA REFLECŢII DUPĂ FUNERALII

Două articole consecutive despre rege şi regalitate? La urma urmei, dece nu, câtă vreme între deces şi înmormântare au trecut, conform protocolului, 12 zile. Interesant paralelism cu sărbătorile solstiţiale, care, în zona apuseană a creştinismului, durează tot 12. Înainte de reflecţiile care se presepune că ar justifica scrierea şi publicarea articolului, să reamintim etapele acestui îndelungat şi complet protocol funerar. Pe itinerarul Aubonne – Otopeni – Castelul Peleş – Palatul Regal – Catedrala Patriarhală – gara regală Băneasa – gara Curtea de Argeş – catedrala regală – necropola regală. Periplul sicriuli acoperit cu drapelul naţional de doliu a urmat puncte importante din biografia regelui. Pe drapel, o coroniţă de flori albe şi, pe o pernă grena, o copie a coroanei purtate de Carol I la încoronarea ca rege, pe 10 mai 1881. Turnată, la cererea acestuia, din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna. Originalul e nedeplasabil, făcând parte din patrimoniul naţional.
Au avut loc mai multe slujbe religioase. Mai întâi la biserica ordodoxă din Lausanne. De altfel ultima împărtăşanie îi fusese dată de ÎPS Iosif, Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală și Meridională. Scurte slujbe au avut loc pe aeroportul Henri Coandă, miercuri 13, apoi la Peleş, în aceeaşi zi şi seara, la Palatul Regal. De unde sicriul astfel împodobit a fost dus, pe un afet de tun, remorcat de un Humwee militar la Catedrala Patriarhală. Unde slujba de înmormântare a fost privilegiul PF Daniel, cu un sobor de preoţi. În fine, ultima slujbă la Catedrala Mânăstirii Curtea de Argeş. Sicriul este apoi coborât în cripta regală a noii Catedrale Regale, construite de arhitectul Augustin Ioan (fostcolaborator al portalului cultural Liternet.ro), la cererea şi după dorinţa regelui. Unde se află, din august 2016 şi sicriul soţiei regelui, Ana de Bourbon-Parma. Dece nu spunem Regina Ana, doar termenul e curent folosit nu doar în mass media? Din acelaşi motiv pentru care nu se poate spune nici Regina Margareta. Regalitatea în România a fost constituţională. Nu există rege fără regat. Mihai a fost rege fiind uns pe 6 septembrie 1940. Deci recunoscut cca atare de Biserica Ortodoxă Română şi şi-a păstrat de jure titlul după abdicarea forţată de la 30 decembrie 1947.
E momentul de a lega îndelungatul protocol funerar de tripla calitate a regelui, ceea ce-l face un personaj unic. Pe 3 planuri. Ca rege uns, e socotit urmaş îndepărtat al împăraţilor bizantini, unşi de aceeaşi Biserică Ordodoxă. Primii 2 regi, Carol I şi Ferdinand, au fost botezaţi catolici. Carol II a fost el ordodox, dar încoronarea oarecum precipitată din 1930 a fost vaduvită de ceremonialul ecleziastic al ungerii. Aici e locul unei paranteze. Colonelul în rezervă Mircea Dogaru, doctor în istorie şi chiar un istoric erudit, greşeşte când afirmă că, deoarece nu există un act de abdicare al lui Caol II, reîncoronarea lui mihai ar fi fost ilegală, deci beneficiarul titlului regal ar fi aşa zisul prinţ Paul Lambrino, nepot de frate vitreg al regelui Mihai. Dsa neglijează importanţa istorică a ceremonialului ungerii regilor, de către întâi stătătorii bisericilor naţionale. Conform acestui ceremonial de care regele mihai a beneficiat pe 6 septembrie 1040, la vârsta de 19 ani, el a purtat şi titlul de episcop auxiliar. Deci având autoritatea de a oficia servicii liturgice de nivelul gradului ecleziastic, atunci când titularii ar fi fst înimposibilitate de a le oficia. Chiar dacă regele nu s-a prevalat niciodată de aceste prerogative. Iar a treia calitate e cea de mareşal al României. Titlu conferit de generalul Antonescu, înainte de a fi el însuşi ridicat la gradul de mareşal. Deşi îl trata pe tânărul rege cu desconsideraţie. Dar acesta din urmă, ca rege constituţional, fiind de drept capul armatei, s-ar fi ajuns la paradoxul ca altcineva să fi avut un grad militar superior comandantului suprem. Nici de titlul de mareşal nu s-a prevalat – nici n-avea cum – în zecile de ani de exil, regele. Oricum firea sa simplă, demnitatea nativă, ce iradia în contactele cu oricine, de orice nivel, au fist incompatibile cu aceste onoruri fond formale. Dar ele se repercutează acum, determinând ceremonialul funerar. În semn de respect pentru gradul militar al defunctului rege, Marele Duce Henri de Luxenburg a participat la funeralii în uniforma de gală a rangului său.
Despre somităţile regale care au onorat ceremonialul, prefer sa comentez puţin spre deloc. Contextul în care lumea lor se stinge încet, oricum au fost prezenţi mai mult elemente de mâna a adoua spre a treia. De salutat efortul exregelui spaniei, de a fi prezent bolnav. Era prsonajul istoric cel mai însemnat. Graţie căruia regatul spaniol a reuşit, în câţiv ni, să treacă de la o dctatură întunecată la democraţie. Deşi, să nu uităm, tocmai el caudillo l-a pregătit pentru meseria de rege şi i-a inspirat acodrul de la moncloa, la 3 ani după decesl său. Relevant, cel mai elegant personaj monarhic a fst prinţesa minusculului stat Lichtenstein. Care, e un canton elveţian de facto şi foloseşte francul elveţian.
Ceremonialul s-a sfârşit cu semnalul de trompetă stingerea, după coborârea sicriului în criptă, acompaniată de tradiţionaleel 21 lovituri de tun.
Un paradox legat de ceremonial. Dacă, printr-un efort de imaginaţie, am admite ficţiunea că regele ar fu privit din off tot ce se întâmpla, pe de o parte ar fi apreciat sobrietatea şi rigoarea, caracteristice firii sale, e de alta ar fi surâs imperceptibil, cu un invizibil strop de ironie şi cu humorul secret pe care dintre toate persoanele publice, numai Seniorul îl mai avea…
Opularitatea uriaşă a ceremonialuui a surprins, oare, sau nu? mai ales care să fie explicaţia? Pe de o parte lumea s-a cam obişnuit să iasă din casă. Cu sau fără rost. Pe de alta, vremea a fost extrem de avantajoasă. De parcă ar fi fost programată. Ca dovadă, iată, iarna vine de-a binelea la 48 de ore după ultimul semnal de trompetă. Pe o ploaie mocănească ar f lipsit puţini. Dar pe viforniţă numărul spectatorilor ar fi scăzut dramatic. Dar astea sunt motive banale. Esenţiale îmi pare alte 2-3 aspecte. Pe de o parte lumea e cu totul neobişnuită cu o serie aşa de lungă de manifestări. Pe de alta rigoarea şi sobrietatea au impresionat. Atrăgând. Pare destul de probabil că unii dintre bucureşteni care au vizionat momentul de la aeroport, dar nu erau decişi să iasă, s-au decis pe loc. mai departe a funcţionat efectul bulgărelui de zăpadă. Nu în ultimul rând lumea obişnuită cu ostilitatea reciprocă dintre unele posturi TV, a fost suprinsă pozitiv de cooperarea lor, în jurul TVR – care merită toate felicitările -, totul a concurat cu ceea ce tehnic a fost un succces de public, iar în plan moral a stimulat atât ceva ce fusese uitat, empatia, dar şi o doză inerentă de reflex gregar. Parcă fiecare, văzând că vecinul de alături spune vorbe bune, a simţit nevoia să nu rămână în urmă.
Care va fi efectul? Nu cred că prea inerţial. Mai degrabă violenţa publică va reizbucni. Fiecare tabără dând prompt vina pe cealalată. De altfel, cu excepţia relativă a zilelor de miercuri până sâmbătă nici unii n-au respectat propriile angajamente publice de moratoriu. Nu e cazul acum să facem comparaţii. Căci energia telurică nu s-a disipat, a fost doar blocată de ceremonial.
Totuşi cred că va exista un efect pe termen lung. Unui număr considerabil de cetăţeni i se va face ruşine în sinea lor, în faţă oglinzii care-i va arăta hidoşi. Cât de mare va fi acest efect pe termen lung, rămâne de văzut. Oricum va însemna că regele îşi va fi făcut, în maniera sa inimitabilă, datoria faţă de români, dincolo de moarte. Mai mut decât dificil de anticipat măsura în care va fi suficient.