TRECERE ÎN REVISTĂ A UNOR CRONCI

Am scris depre ce mai recent roman al lui Radu Ţuculescu la puţină vreme după aparitie, cronica fiind printre ultimele încorporate în volumul Lecturaria, înainte de a-l preda editurii Neuma, care l-a publicat de curând. Pe blog i-a venit rândul la 26 iunie: Un ange passa. Majoritatea cronicilor au apărut ulterior, dar înainte de lansarea, amânată de editura Polirom pentru târgul de carte Gaudeamus (duminică 26 noiembrie, în prezentarea Adinei Diniţoiu şi a lui Ştefan Manasia). Să trecem în revistă cele mai interesante.
Poetul filosof clujan Vasile Gogea analizează pe larg romanul pe blogul său(https//vasilegogea.wordpress.com), la data de 22 noiembrie, sub titlul: „Carnaval” într-o „lume sublunară” sau cîteva note despre romanul lui Radu Țuculescu „Măcelăria Kennedy”. Unii numesc, mai mult sau mai puţin superficial, cronica de întâmpinare ca exerciţiu critic minor. Nu discutăm aici măsura în care greşesc. Dar observăm că, spre deosebire de demersul critic major, această specie valorifică în mai mare măsură subiectivitatea cronicarului. Care, ca cititor, raportează textul referit la propriile-i lecturi. Vasile gogea încadreaă romanul într-un triunghi optzecist pe care-l apreciază ca exemplar. Celelalate două vârfuri fiind Ploile amare, de regretatul Alexandru Vlad şi Caravana cinematografică de Ion Groşan.
Vasile Gogea (nu ştiu dece-mi pare imposibil să terefer la Dsa doar prin numele de familie) observă plăcerea cu care Ţuculescu (asta merge) şi-a scros romanul. Ca un ecou, scriitorul mărturisea, la lansare, că e cel ale cărui personaje-i sunt cele mai dragi. Chiar când le ia în tărbacă. De fiecare dată când vorbeşte la lansări, autorul nu uită să amintească structura muzicală a romanelor sale (cel puţin a ultimelor 3, dar şi a mai vechiului Degetele lui Marsias, ai cărui eroi sunt chiar muzicieni). Ceea ce i se trage de la formaţia sa de muzician. Ei, bine, cronicarul identifică romanul ca având structura unei opre bufe fără uvertură. Deşi sunt prieteni, e exclus ca cei doi să-şi fi vorbit. Se manifesta pur şî simplu acuitatea receptivă a poetului filosof. Hazul e că această acuitate se materlizează – asta e în afara impresiei de lectură a cronicii – în silueta acestuia din urmă. Al căru profil ar putea fi folosit drept coupe papier. În finalul cronicii, Vasile Gogea se întreabă, şugubăţ, dacă întâmplările petrecute pe timpul carnavalului sublunar – cum numeşte el sarabanda celor 3 zile, nu sunt cumva visul unor nopţi de vară. Vis al persnajului care doarme tot acest timp. Matilda, soţia măcelarului Kasian.
Criticul Adina Diniţoiu semnează, pe 4 noiebrie, în Observatorul cultural, altă cronică, intitulată Un splendid roman burlesc. Desigur, unui critic nu-i scapa nici un detaliu al romanului a cărui cronică o scrie. Mai ales când e vorba de un roman aşa de flamboyant. Doar că e greu să nu raportezi cronica la cea precedentă. Nu doar limbajul e mai tehnic, mai profesional, ci, chiar dacă Dna Diniţoiu mărturiseşte cu gura plină cu câtă plăcere a citit romanul, plăcerea cu care Vasile Gogea şi-a scris cronica e de altă factură. Modul cum Adina Diniţoiu îşi încheie cronica însă adrabil: …este, pentru mine, o revelaţie nu numai în ce priveşte proza practicată de Radu Ţuculescu, dar şi o revelaţie a anului literar 2017.
În revista craioveană Ramuri, Gabriela Gheorghişor semnează, pe 3 septembrie, o cronică intitulată Lunatici şi licurci. Dsa consderă lectura romanului drept una de vacanţă: Plăcută, o delicatesă pentru cei obişnuiţi cu meniurile rafinate, care nu cade greu la stomac, în ciuda unor accente dramatice. Naraţiunea, preponderant bonomă, nu are un subiect de amploare sau o măduvioară ascunsă, pe care s-o descoperi în oasele ei. Totul se află la vedere, iar povestea este aproape numai carne, căci plină de senzualitate şi de moliciuni poetice. În fapt, Măcelăria Kennedy (efectele tandre ale încălzirii globale) reprezintă un epigon romanesc al celei mai bune cărţi a lui Ţuculescu, Povestirile mameibătrâne (2006), excepţională proză realist-magică, de mitteleuropă transilvană rurală.
De fapt, întreaga cronică ar merita citată, dar suntem siliţi a reţine mai ales descifrarea rostului ambivalent al licuricilor.
Subtitlul critic Tudorel Urian propune, pe 17 august, în Viaţa românească, un diagnostic exact, remarcând o feerie a lecturii, unde totul e armonie şi coerenţă, scriitorul găsind mereu „le mot juste”… care netezeşte comunicarea cu cititorii. Structura muzicală a textului fiind fapt unaim remarcat, criticul face o altă conexiune interesantă, cu gaguril cinmatografului mut. O singură scăpare, orăşelul Luna de jos, din apropierea Clujului, nu e unul fictiv.
O cronică în formă canonică (folosim termenul în sensul lui matematic, riguroasă, ne oferă Marius Miheţ, în numărul 23, din iunie, al României literare. Cu timpul, Radu Țuculescu a devenit și în scris un regizor ce și-a depășit cu tact actorul dinăuntru, precum și dirijorul ce a valorizat muzicianul lăuntric. Remarcabilă observaţie! În ochii criticului, lumea lui ţuculescu, cel puţin acea din romanul discutat, este simpatic-vitalistă… imposibil de dispreţuit… la frontiera dintre magic şi fantezie. Dacă Miheţ consideră personajul Doris Loman ca adevărata protagonistă a cărţii, e singurul care sesizează, sun erotismul agresiv şi narcisistic al amantului ei nevroza. Ce are comun cu ceilalţi cronicari recenzaţi sunt termenii reprezentativi, identitari am spune, referitori la roman: burlesc şi mozaic.
Profesorul universitar Paul Farkas făcuse mai demult o cronică a romanului în Jurnalul literar din Haifa, Israel. Cronicarul povesteşte cumva romanul pentru cititorii locali de limbă română, conchizând că romancierul ne pune în faţă o oglindă. După ce remarcase tabloul multicolor al personajelor. E singurul cronicar din cei referiţi aici care subliniază pătrunderea scriitorului în spaţiul universal prin numeroasele traduceri.
Vom încheia trecerea în revistă a celor mai importante cronici cu cea a Sofiei Gelman, din nr. 2 al revistei israeliene de limbă română Nautilus. De la 3 texte cu acelaşi subiect devine greu de găsit elemente inedite, încât nu e de mirare că citim cam aceleaşi observaţii. Care subliniează aceleaşi calităţi ale scrisului. Totuşi, autoarei cronicii nu-i scapă doza de… venin care nu-i lipseşte textului. Destul de blând, de altfel. Sagace observaţie şi nu fără acoperire. Coroborând-o cu armnia şi coerenţa sesizate de Tudorel Urian, empatia cu care-şi tratează personajele capătă relief. Am spune mai degrabă simpatie. Mărturisită de romancier fără echivoc.
Cum aş plasa propria deja mai veche cronică în contextul celor trecute în revistă? În sensul prefeţei lui Horia Gârbea la primul volum de cronici, Meseria de cititor (Neuma, Cluj, 2016).