CASA DE LÂNGĂ LAC

Serile mele sunt, de regulă, cel puţin în ultimul timp, rezervate relaxării cu un film TV. Majoritatea fără pretenţii. Genul îi bate pe toţi şi o ia de nevastă. Când mai pică vreun film de valoare, rareori necunoscut, îl cam ocolesc, resursele de concentrare necesare unei receptări la nivelul cerut de calitatea filmului fiindu-mi mult reduse. Poate le voi recupera, undeva, cândva, măcar parţial.

Într-una din serile trecute primesc, pe YM, invitaţia de a urmări o emisiune online a unui post de radio, realizată de o prietenă, fostă colegă de redacţie. Nu era prima emisiune de gen, dar de data asta instinctul mă respingea, dezafinitatea cu mediul respectiv depăşind pentru moment, în fluctuaţia inerentă, curiozitatea şi dorinţa, mai mult decât nevoia, de extindere a spaţiului de cunoaştere. Nu-i exclus s-o fi ofensat pe realizatoare, dar riscul francheţii mi-a devenit regulă de conduită. Am dat curs instinctului şi am văzut filmul <a href=http://www.imdb.com/title/tt0410297/<b>Casa de lângă lac</b></a>. Sandra Bullock e una din actriţele mele preferate, Keanu Reeves e unul din puţinii actori din generaţia lui sau cele mai tinere care nu mi-e antipatic. Au mai juca împreună, în cel puţin un film de acţiune, pentru ca alchimia electrică ce apare între doi actori să fie sesizabilă. Ca repere, ar avea ceva comun cu You’ve got a mail, comedie bine făcută şi acoperind o zonă de realitate datorată exclusiv saltului în comunicare oferit de internet. Dar şi cu Somewhere in time. Film mai vechi, pe tema buclelor temporale. Înainte de a mă lansa în comentarii personale, sunt dator cu un rezumat al subiectului. Doi eroi ai timpurilor noastre, ca să nu evit obiceiul perifrazelor, în cazul ăsta după un titlu rusesc, am uitat deasupra cărei specii narative plasat, o femeie medic şi un bărbat arhitect, ajung, prin forţa lucrurilor, să corespondeze prin intermediul cutiei poştale a unei case de o stranie eleganţă, pe malul lacului ce scaldă Chicago. Locuitori consecutivi ai respective case. Nu numai concepută arhitectural ca un spaţiu destinat situaţiilor umane speciale, dar mai ales filmată ca atare. Cadrele din interior şi din exterior sunt distribuite cu o gradaţie a tensiunii şi cu o expresivitate calculate farmaceutic. Iar cele doar câteva cadre cu lacul, la ore diferite, nu doar completează, ci crează efectiv atmosfera emoţională a unei poveşti nu de toate zilele. De la On golden pond, ultimul film al monstrului sacru Henry Fonda, prilej de reîmpăcare cu agitata sa fiică, Jane, în care cei doi actori joacă exact şi nuanţat propria relaţie mutuală, cu tensiunile ei, n-am mai văzut cadre în care un lac, filmat inteligent şi sensibil să metaforizeze mai expresiv natura sufletului uman, dar şi atmosfera emoţională a unei poveşti. De dragoste? Dar există, oare, poveşti care nu sunt de dragoste? Restul naraţiunilor ar putea fi numite povestiri, cum spunea cineva apropiat. Chiar de-or fi nuvele, romane sau alte specii şi subspecii literare. Desigur, există ceva în natura umană care face ca poveştile de dragoste cele mai impresionante să fie cele imposibile. Tragedia shakespeariană petrecută în Verona e chiar una din cele mai puţin sofisticate. Asta până aflăm ca trama nu-i decât pretextul aluziei la unul din multele episoade ale lungului război dintre guelfi şi ghibelini.

Imposibilul se manifestă în povestea din jurul casei de lângă lac ca o convenţie scenică, de natură fantastică: pe cei doi corespondenţi îi separă doi ani. Arhitectul trăieşte în 2004, doctoriţa în 2006. Deloc întâmplător, anul producerii şi lansării filmului. Dar acest imposibil nu are nimic comun cu tragedia greacă, şi mai puţin cu cea renascentistă. Căci rolul acestei convenţii fantastice e de amorsă, de catalizator, de provocator. Altfel spus e un element dinamic intrinsec economiei narative. Rolul celor doi ani care separă existenţele altfel obişnuite (motiv pentru care am numit personajele eroi ai timpurilor noastre) e multiplu. În lipsa lui, deşi, întâmplător, cei doi sunt destinaţi unei relaţii speciale, nu între suflete pereche, detest clişeul, dar oricum între suflete care se dovedesc a avea în comun mult peste media părţilor comune la milioane de cupluri similare formate din oameni din aceeaşi categorie, în lipsa diferenţei, probabilitatea de a rata relaţia, sau, mai rău, de a o banaliza, de a nu o duce până la limita potenţialului, ar fi fost greu de neglijat. Una din cele mai sensibile părţi ale filmului e procesul gradual de conştientizare împletită, autonom, fiecare în timpul propriu, mai ales după descoperirea diferenţei cronologice. Dar diferenţa cronologică nu se mărgineşte a face personajele să devină conştiente de profunda lor afinitate, nu dar emoţională, oricum deloc verificabilă fizic, ci de-a dreptul structurală. După ce i-a făcut conştienţi, îi provoacă, logic, să încerce în fel şi chip să spargă peretele temporal. Aparentele eşecuri îşi găsesc explicaţia în antepenultima secvenţă. Aflată, împreună cu nepotrivitul ei partener (legătura cu care este şi nu este de-a lungul derulării subiective a timpului narativ propriu), în biroul unui arhitect, care e fratele insolitului ei corespondent, unde se aflau în vederea unor ameliorări a casei, decisă cu încăpăţânare de femeie, ea află motivul ratării unei întâlniri anterioare, stabilită prin rezervarea unei mese la un restaurant, în timpul său, de architect, pentru o dată peste exact doi ani: arhitectul murise practic imediat după rezervarea făcută. Într-un accident. Dar după ce femeia decisese să rupă relaţia intertemporală, conjurându-l să nu-i mai scrie. Totul se leagă. Penultima secvenţă, montată în paralel, în ritmul goanei nebuneşti a două maşini, conduse de cei doi, alt clişeu american inevitabil, o determină pe femeie să pună, rupând propria decizie de rupere a relaţiei, o scrisoare, în cutia poştală în jurul căreia gravitează povestea, cu intenţia de a deturna drumul arhitectului către accidentul fatal. Ultima secvenţă se înscrie, conştiincios, în regula de fier a filmelor americane: happy endul.

Să nu omitem amănuntul că, dacă până la lanţul acestor ultime scevenţe, separara temporară nu depăşise sesizabil rolul de convenţie narativă, aici, spre final, se intră în manevrarea timpului pe terenul SF. Dar numai aici, ceea ce nu face din film unul SF.

Ce facem noi, spectatorii iubitori de film şi sensibili la poveşti, care nu suntem americani, ceea ce ne permite o minimală detaşare faţă de clişeele draconice ale filmelor americane? Reflectăm. Analizăm. Am spus o prostie? Are sens să reflectezi, să analizezi, logica clişeelor unui film care te-a impresionat? O prostie ar fi, cred eu, tocmai să renunţi la reflecţie şi la analiză. Când ceva te impresionează, are destule puncte comune cu natura ta ca să te oblige să le marchezi pe hartă. Sau, cel puţin, aşa cred eu.

Am văzut nu puţine filme americane cu happy enduri lipite, uneori chiar aiurea. După cum am văzut şi filme, mai puţine, în care necesitatea comercială a happy endului e motivată structural. Foarte rare ori cu logica implacabilă a unui final de roman poliţist clasic, pe linia Agatha Christie – sir Arthur Conan Doyle. Unde s-ar afla filmul nostru pe această plajă largă? Probabil ceva mai aproape de capătul ei logic. E bine, e rău? Dacă happy endul ar fi fost inevitabil de la primul cadru, filmul ar fi fost ratat. Inevitabil în sensul romanelor poliţiste clasice, în care suspansul ţine de pariul mereu greşit al cititorului, uneori şi al detectivului, pentru a se dovedi în final că soluţia era unica posibilă. Dacă happy endul ar fi fost lipit, filmul ar fi fost şi mai ratat. Deci aşa cum e, e acceptabil şi suficient motivat. Dar nu asta e întrebarea. Este el şi semnificativ? În contextul poveştii? Faptul că eroii, destinaţi structural unul altuia, parvin a sparge bariera temporală are sens sau nu? Mai mult, înseamnă ceva sau nu? O deformaţie exprofesională m-a obişnuit cu ideea că tot ce se întâmplă e urmarea unui raport punctual, adică spaţiotemporal, de forţe. De diferite naturi. De când Ilya Prigogine a introdus conceptul de forţă generalizată, ştim că cele 4 câmpuri fizice fundamentale rămân tot 4 (până se vor descoperi, poate, câmpuri parafizice, tot fundamentale), dar complexitatea naturii, a vieţii şi la ultimul etaj cunoscut a naturii umane, ne permite să definim, fie şi doar ca metafore, forţe care determină fenomene. Mişcări. Inclusiv, dacă nu mai ales, sufleteşti. Acesta e contextul conceptual în care se pune întrebarea dacă happy endul filmului semnifică au ba. E, oare, el, finalul, varianta fericită a unui lung şir virtual de situaţii similare în care, în ciuda afinităţii mutuale, oameni destinaţi cumva unul altuia, indiferent pe ce plan, chiar neseparaţi de timp, de spaţiu, ori de bariere de oricare altă natură, trec senin şi anonim unul pe lângă altul, sau, mai rău, adastă o clipă, mai lungă sau mai scurtă, cât să sesizeze afinitatea mutuală, pentru a-şi continua apoi, de la un moment dat, fiecare, propria revoluţie, pe propria orbită, în câmpul solar? Bariere cum e cea socială, de fapt chiar politică, din tragedia shakespeareană. Sigur că eu, autorul acestor rânduri, cred ceva în sensul ăsta, dar responsabilitatea de autor mă determină să consider ce cred ca un factor subiectiv, fără pondere în arhitectura (sic) poveştii despre povestea din film.

Atunci care-i, de fapt, rostul organizării gândurilor despre film? De când Ella mi-a fabricat blogul, am mai văzut 2-3 filme rezonante cu sufletul meu, depăşind condiţia de telenovelă. De ce am găsit cu cale să povestesc despre filmul ăsta?

Deoarece el are o cu totul întâmplătoare valoare metaforică cu propria poveste intimă, de suflet, a unuia din prietenii mei. Faptul că eu o cunosc nu înseamnă că bate toba cu ea, dimpotrivă. O cunosc deoarece mă interesează îndeajuns soarta lui ca să-mi exercit capacităţile deductive şi cele intuitive. O cunosc şi gata. De fapt face un joc pe care, în naivitatea lui, il crede subtil. Zbiară în gura mare despre ceea ce ştie că oricum e de notorietate publică, pentru ca zgomotul să ecraneze cât mai opac propria poziţionare faţă de povestea lui. Iată de ce pe mine filmul m-a impresionat dublu, odată ca atare, dar mai ales deoarece am văzut în el o metaforă aproape perfectă (nimic nu-i perfect, nu-i aşa?) a secretei poveşti a prietenului meu. Şi cum face parte din acel strat (în sens quantic, dacă vreţi) de prieteni a căror soartă e îndeajuns de importantă pentru mine încât să nu mă lase pasiv, mi-am încercat puterile atât pentru a le verifica, n-am mai scris de multă vreme despre un film la nivelul la care o făceam cu 10 ani în urmă, dar şi pentru a încerca să mă lămuresc asupra perspectivelor de evoluţie a poveştii prietenului meu. Prin extrapolare, mai degrabă decât prin comparaţie. Conştient pe deplin de riscurile extrapolării ca metodă. Fireşte, voi păstra discreţia cuvenită, nu voi da amănunte despre identiatea lui şi despre datele poveştii lui. Cu atât mai puţin de poziţia acestei poveşti în corola poveştilor lui. Poate decât că această corolă nu-i de minuni, e doar umană şi arată ca obiectul exerciţiului tradiţional al tinerelor fete de jadis, care au aruncat floarea înainte de a-i smulge toate petalele, jucându-se la copilăreasca ruletă.

Singurul amănunt pe care îl pot da e că ceea ce-l separă de posesoarea sufletului după care tânjeşte sufletul lui nu e o barieră temporală. Fie şi deoarece aceasta din urmă e o ficţiune. Asta aţi fi ghicit oricum, de aceea îmi şi permit să precizez. După cum aţi ghicit, doar toţi cititorii mei sunt inteligenţi şi intuitivi, că bariera lui e mult mai impenetrabilă decât cei doi ani care-i separau pe eroii filmului. Căci de regulă realitatea e mai puternică decât ficţiunea.

Eu mă rog, atâta cât ştiu, atâta cât pot, nu mult, pentru el, pentru liniştea lui sufletească. Dar mi se pare nu numai decent, ci mai ales obligatoriu, să ma rog pentru exact aceleaşi lucruri ale obiectului tânjelii lui. Suum cuique.

Dar filmul merită să-mi închei gândurile revenind la el însuşi. Ceea ce m-a surprons a fost să aflu, plecând de la numele korean găsit printre scenarişti, că, deşi tipic American, nu-i decât un remake după un film korean din umră cu 4 ani, deci din 2002. Nu ştiu practic nimic despere cum gândesc şi mai als cum simt koreenii. Vorbesc, evident, de aceia dintre ei care gândesc şi simt nu aliniaţi în cor. Pentru cititor e lesne să găsească versiunea koreană original, plecând de la pagina filmului, precizată de la început. Îmi aduc aminte, inevitabil, că în urmă cu 46 ani, în timpul admiterii în facultate, văzusem celebrul Cei şapte magnifici, film tot tipic American. Abia 3 ani mai târxiu aveam să aflu, indirect, că nu era decât un remake după Cei şapte samurai, făcut de Akira Kurosawa, ca un film tipic japonez. În definitiv ceea ce am numit tipic ţine de culoarea locală, trama fiind, în cazul ambelor perechi de filme, general umană, universală.