O SĂPTĂMÂNÂNĂ LA ANTIPOD

Coliderii grupului Fizică70 au propus, cu o vreme în urmă, colegilor, relatări asupra vacanţelor. De departe, cea mai interesantă contribuţie a venit de la unul din cei care scriu rar. N-am să-i spun numele real. I-am preuat, cu acordul personal, titlul. Şi permisiunea de a-I reproduce relatarea. Text şi imagini. Pentru a-I respecta proprietatea relatării, mă voi referi la el ca Înălţimea sa. Expresie care-l defineşte la propriu şi la figurat.

Îi dau cuvântul:

Vă relatez o călătorie pe care am făcut-o pe neașteptate, și care s-a dovedit neobișnuită din multe puncte de vedere.

La începutul anului 1991 o alianță de mai multe state, incluzând SUA, a declarat război Irak-ului, care cu câteva luni înainte ocupase Kuwait-ul. Luptele au fost destul de scurte, alianța având o superioritate militară enormă. Până la sfârșitul lui februarie războiul se terminase, dar lumea era încă buimăcită. O consecință a acestei situații era că foarte puțină lume călătorea. Compania aviatică cu care aveam cele mai multe „puncte” a făcut o ofertă neobișnuită: jumătate de preț. Evident, pentru un timp foarte limitat. Am luat hotărârea de a profita de ofertă, și am cumpărat două bilete dus-întors pentru Noua Zeelandă.

Noua Zeelandă era departe de zona de conflict. Am luat decizia să mergem în luna aprilie, după sezonul estival din emisfera sudică (echivalent, cumva, cu luna octombrie din emisfera nordică), deci cu lume mai puțină în concediu. Iar biletele gratuite (adică „pe puncte”, care le obțineam din călătoriile din delegații de la servici) erau un imbold serios. Am cumpărat o carte-ghid (de fapt pentru Australia, cu un capitol de Noua Zeelandă, că Noua Zeelandă nu era un obiectiv foarte căutat la vremea aceea), am făcut un contract de închiriere pentru o mașină la o agenție din Statele Unite (care ne dădea ceva avantaje garantând permisele noastre fără altă tevatură), și ne-am aranjat concediu de la serviciile noastre (vacanța în SUA este foarte limitată). Apoi ne-am încărcat calabalâcul și am pornit la drum.

Zborul (cu două escale) a durat 22 de ore. Când am coborât din avion ne dureau toate celea. Aterizasem la Auckland, capitala „oficială”. Era cam 6 dimineața. Am așteptat bagajele, apoi ne-am dus la filiala agenției de închiriat mașina. Deschidea doar la 7 dimineața, deci am început să așteptăm. Pe la 6:45 a trecut prin fața noastră un tip, care s-a uitat curios la noi, dar a plecat mai departe (aeroportul era pustiu la ora aceea). Peste 5 minute a venit înapoi, și ne-a întrebat dacă vrem să închiriem o mașină. I-am spus că avem contract cu agenția în fața căreia ședeam. A zis că asta nu e o problemă, el poate vorbi cu colegii mai târziu, și ne-a făcut oferta ca să ne închirieze o mașină gratis de la agenția la care lucra el. Era de fapt o altă reprezentanță al unei agenții americane, deci problema cu actele, și cu asigurarea, erau aranjate. Ne-a explicat că la sfârșitul verii agențiile își re-aranjează stocul de mașini, și el avea nevoie să transporte câteva mașini pe insula de sud. În loc să angajeze pe cineva să facă transportul el ne oferea mașina gratis (noi trebuia, bineînțeles, să plătim benzina pe care o consumam), un „voucher” pentru feribot-ul de trecut de pe insula de nord pe cea de sud, și două bilete de avion de la Christchurch înapoi la Auckland după ce am depus mașina la filiala din Christchurch. Oferta ni s-a părut foarte avantajoasă, și am „bătut palma”.

Actele le-a fîcut în 15 minute, și am primit cheile mașinii. Aici a fost primul șoc: mașina era cu schimbător de viteze manual, pe partea CEALALTĂ (volan pe dreapta – știam, schimbătorul la mâna stângă) . Am făcut câteva exerciții întrun parcaj local (norocul era că „ordinea” pedalelor era la fel ca în Europa, deci știam cum să ambreiez fără să mă gândesc), și am pornit în aventura noastră. Primul popas a fost în centrul orașului Auckland, întrun parc frumos, cu o statuie impozantă a reginei Marii Britanii (Noua Zeelanda este parte din Commonwealth-ul britanic), de unde se vedeau două mări: de o parte Oceanul Pacific, de partea ailaltă Marea Tasmaniei. După ce am admirat priveliștea am constatat că se făcuse miezul zilei, și călătorului îi șade bine cu drumul. Deci, cu soarele în față am pornit vijelios către sud, spre Rotorua. Șoseaua #1 era frumoasă, și foarte puțin aglomerată. Dar nu recunoșteam nici un nume de localitate prin care treceam. După vreo 45 de minute am hotărât că ceva nu e în regulă și am oprit pe marginea șoselei să mă uit pe hartă. Megeam spre NORD! În emisfera sudică soarele la prânz e spre nord! Tot simțul meu de orientare era dat peste cap.

Am făcut stânga-mprejur și târziu după amiaza am ajuns la Rotorua. Mariana mă întreba ce căutăm noi acolo, și îi spuneam că e singurul loc din Noua Zeelandă despre care citisem. Era locul unde copiii Căpitanului Grant îl căutau pe tatăl lor, și unde geograful Paganel le-a explicat fenomenele vulcanice. (O mică paranteză: având nepoți, recent am căutat cartea lui Jules Verne, și nu am găsit o traducere în engleză a ”Copiii Căpitanului Grant”!). Cum se întuneca, am luat hotărârea de a vizita obiectivele turistice a doua zi dimineața, deci am tras la un motel și am încercat să ne ajustăm fusul orar din ritmul circadian total bulversat. Dimineața am avut câteva surprize neașteptate (încă nu știu cum arată „surprizele așteptate”, dar mă iertați că eu nu prea mai vorbesc limba neaoșă). Gheizer-ul local era acolo, ne „aștepta”, dar nu funcționa! Ni s-a dat explicația că după sezonul estival apa fierbinte este deversată pentru necesități energetice ale localității, dar o dată pe zi erupe, pentru vizitatorii ocazionali (ca noi).

Așa ar fi trebuit să arate gheizer-ul. Închipuiți-vă cum e fără erupție.

Apoi am vizitat băile de nămol, cam o combinație între vulcanii noroioși din Întorsura Buzăului și nămolul din Techirghiol, dar nu am avut chef să ne delectăm. Doar în treacăt menționez că locul respectiv poartă numele de „Hell’s Gate” („Poarta Iadului”, sper să nu ofensez prea mult)

 Eram grăbiți să mai vedem și alte peisaje. Ne-am propus să venim înapoi „când o fi”, dar uite că n-a mai fost.

Am pornit mai departe către sud (am verificat!!!) și spre seară am ajuns în apropierea Wellington-ului, capitala „de fapt” a Noii Zeelande. Am stat la un motel la marginea drumului, unde am găsit și niște pliante cu orarul feribot-ului din Wellington către insula de sud. Decizia de a ne opri înainte de oraș a fost salutară: dimineața am avut prilejul, drumul trecând peste o culme de deal, să vedem o panoramă superbă a unui oraș cu o așezare deosebit de pitorească. Wellington este o metropolă cu viață pulsantă, port la mare, un centru citadin excepțional, o populație variată.

Am intrat în oraș, ne-am dus către port ca să stabilim „pasul următor”, și așa am aflat că portul era paralizat din cauza unei greve a muncitorilor portuari. Nici vorbă de feribot pentru următoarele zile. Panicați, ne-am dus la filiala locală a agenției de mașini, și le-am explicat problema. Au fost foarte înțelegători și ne-au spus că avem un contract valabil, dar că, în condițiile date evident nu putem să ne achităm de livrarea mașinii pe insula de sud. Soluția propusă a fost să lăsăm mașina la ei, să luam un zbor cu avionul spre insula de sud, și filiala de la aeroport ne va da o mașină în condițiile contractuale.

Zis și făcut. Am cumpărat bilete de avion pentru a doua zi, și am petrecut o zi explorând centrul orașului. Cum ziceam, este o metropolă superbă, de fapt merită mai mult de o zi pentru a găsi toate superlativele citadine, unele foarte specifice.

Am zburat peste strâmtoarea respectivă, imaginile din avion au fost extraordinare. O mulțime de insulițe, unele locuite, o mare de azur, o vreme de toamnă superbă. La aterizare suntem întâmpinați de agenții filialei de închirieri, cu mașina pregătită pentru noi. Surpriză plăcută: mașină cu schimbător automat! Încărcăm mașina, și o pornim pe drumul de pe coasta de est. Insula de sud are un lanț de munți pe toată lungimea ei, chiar poreclită Apeninii Sudici (dacă vă uitați pe o hartă, Noua Zeelandă seamănă cu harta Italiei – întoarsă pe dos). Dar adevărul e că pe versantul estic al acestor munți, care de fapt sunt destul de aproape de coastă, sunt foarte puține localități, toată regiunea fiind foarte rurală. Cum nu avem nici un obiectiv turistic important la care să ne oprim, tragem tare șă ajungem la munții cu ghețari. Spre seară vedem că benzina e pe sfârșite, oprim întro localitate la singura benzinărie locală, dar o găsim închisă. Îngrijorați (benzinăriile din SUA sunt deschise, cel puțin cele de pe șosele majore, 24 de ore din 24) întrebăm pe un localnic dacă există vreo altă stație în apropiere. Ni se răspunde că toate benzinăriile se închid la ora 6 seara, și se deschid la 8 dimineața. Întrebăm de un hotel/motel, nu există așa ceva nici acolo, nici în localitatea următoare. Ce să facem? Ieșim din localitate, și ne dăm seama că mai avem benzină ca să ajungem cu bine la punctul următor, dar nu mult mai departe. Colac peste pupăză, vremea se schimbă brusc și pornește o ploaie subtropicală torențială, de abia văd drumul. Decizia e că trebuie să ne oprim, dar suntem departe de „civilizație”. Găsim un drumeag lateral, nepavat, și ieșim de pe șosea. Puțin „mai încolo” vedem o lizieră de pădure, ieșim de pe drumeag (acum e întuneric beznă) și oprim mașina întrun loc care părea mai adăpostit. Înclinăm spătarele scaunelor și ne pregătim de o noapte în mijlocul naturii.

Dormim cât putem, cu ploaia bătând darabana pe capotă. Mariana e mulțumită, dar eu deabia încap în poziția respectivă, sub volan. Oricum, peste câteva ore mă trezesc că e liniște. Ies din mașină ca să mă dezmorțesc, și constat că cerul este complet senin, cu milioane de stele de o luminozitate pe care nu o mai văzusem de la excursiile mele de pe munte din România. O trezesc pe Mariana, supărată la început, dar admiră și ea bolta grandioasă. Apoi mai trec câteva ore, și se face lumină. Înainte de a porni mai departe ieșim din mașină ca să vedem care a fost locul nostru de popas. Vedem că am stat sub o ferigă arborescentă imensă. A rămas în familia noastră povestea că am dormit noaptea aceea la „Hotel Ferigă”.

Pornim mai departe, ajungem la o localitate, luăm benzină și ne interesăm de „specialitățile turistice locale”. Suntem destul de aproape de un ghețar imens, cu numele de Franz Josef, și încep să mă simt din nou European. Dedicăm câteva ore pentru ghețar, apoi luăm la goană din nou (oprindu-ne la fiecare benzinărie ca să ne facem plinul, că „nu se știe”). În acești Apenini Sudici există foarte puține trecători, deci la un moment dat, plictisiți de coasta estică, trecem prin munți când avem ocazia. Altă surpiză: după munți este un șes, iar pe marginea drumului sunt plopi, cu frunze care încep să îngălbenească. Nu mai văzusem plopi de când am plecat din România! Pe strada „mea” din Timișoara era un rând de plopi, deci din nou mă apucă nostalgia.

Hotărâm să petrecem noaptea în condiții mai civilizate. Găsim un camping, și intrăm acolo ca să vedem „cultura locală”. La intrare există o cutie poștală, cu un semn că prețul unei nopți, cu cortul, este de 5 dolari. E un preț formidabil. Intrăm, căutăm un loc de cort, sunt cu duiumul (este toamnă, copiii sunt la școală, deci sunt doar câteva familii împrăștiate ici-colo). Întindem cortul, eu mă pregătesc sufletește să dorm ca lumea, în sacul meu, complet întins, fără volan de care să mă lovesc. Dar încercăm să ne aranjăm complet. Deci întrebăm pe cineva cum se plătește, unde e biroul camp-ului. Ni se spune că trebuie să punem cei 5 dolari în cutia poștală, nimeni nu controlează (este sistemul de „onoare”, nici prin cap nu le trece că cineva ar trișa). Ni se spune (văzând că suntem străini) că există două clădiri (de cărămidă, lucru ciudat pentru americani), una e cu băi (dușuri) și toalete, cealaltă cu bucătărie și sală de mese. Intrăm la sala de mese, vedem pe un perete două aragaze cu câte 4 ochiuri și cuptor, alături cabinet de bucătărie. În cabinet se găsesc farfurii (de ceramică), oale de gătit, pahare de sticlă. În sertare, veselă completă. Noi, obișnuiți cu alte standarde, ne deschidem conservele, dar ne folosim de celelalte ustensile. Vedem că după ce își termină cina, familiile spală vasele pe care le-au folosit și le pun la loc în cabinetele respective. Suntem cam printre ultimii, și cineva de la masa alăturată ne întreabă dacă mai avem mult până terminăm. Cam nedumeriți spunem că suntem gata, și, înainte de a ieși din sala de mese vedem că doamna care ne întrebase se apucase să spele pe jos (dușumeaua era de gresie). Asta s-a întâmplat și în celelalte campinguri unde am mai fost, deci e clar că era „regula”. Ultimul grup face curățenia finală.

Am dormit foarte bine. De menționat că ne-am pus cortul pe un pat de iarbă sănătoasă, groasă, nici n-am fi avut nevoie de „salteluțele” de burete expandat sub sacii de dormit. Camping-urile din Noua Zeelanda sunt cele mai civilizate din câte am întâlnit, este ceva absolut ieșit din comun.

Noaptea am ieșit o dată din cort, și din nou m-a izbit cupola înstelată. Sunt convins că mulți dintre colegi s-au uitat la stele, în nopți senine. Ceea ce vreau să spun este că, deși poate nu știm numele constelațiilor, sau ale anumitor stele, avem o anumită familiaritate cu configurația pe care o vedem. Menționez Carul Mare, Carul Mic, Pleiadele (Cloșca cu Pui), Orion, etc. Ceea ce m-a impresionat în acel camping este că cerul era complet străin! Logic știam că nu voi vedea constelațiile familiare, dar sentimentul de „altă lume” a fost totuși surprinzător.

Pornim mai departe, că vrem să mai ajungem la un punct care ne-a fost recomandat de mai multă lume, În drum trecem pe lângă o stațiune de schi cu munți acoperiți de zăpadă (e toamnă, dar se pare că există condiții bune de schiat și în pre-sezon) , mie îmi place și numele (The Remarkables). Dar nu ne oprim decât pentru un prânz rapid, și ajungem spre seară la Milford Sound. Este, cum spun pliantele, cel mai sudic fiord din lume. Dormim în alt camping comfortabil, și dimineața ne ducem să vizităm portul. Următoarea croazieră pornește peste 40 de minute, ne repezim să cumpărăm bilete. Croaziera este de 4 ore (există și altele de 2 ore, de 6 ore, sau de o zi întreagă, cu dormitul pe vapor). Priveliștea este spectaculoasă.

Piscul ăsta mai e cunoscut și sub numele de Matterhorn-ul Sudului. Iese direct din apa fiordului.

Cascadele sunt uimitoare, vaporul nostru ajunge la un moment dat între o cădere de apă și peretele de stâncă.

Dar timpul nostru este limitat. Ieșim de pe vapor și pornim vijelios către destinația „finală” unde trebuie să depunem mașina: Christchurch. Ajungem cu bine, ba chiar avem timp să ne bucurăm de acest oraș care ni se pare cel mai britanic oraș din Noua Zeelandă. Case de cărămidă roșie cu pervaze de stucatură albă, grădini cu flori multicolore în fața clădirilor. Facem o plimbare în parcul central din Christchurch (Rose Garden, sau Parcul Trandafirilor. Există Parcul Trandafirilor și în Timișoara, deci din nou nostalgia își spune cuvântul). La o intersecție de alei găsim un ceas solar:

Nu mă pot abține, și explic copiilor care admiră ceasul argumentele Milicăi dintro postare recentă: ceasurile cu cadran au fost inventate în emisfera nordică, unde umbra se mișcă invers decât pe ceasul ăsta solar.

Dar periplul nostrum s-a terminat. Depunem mașina la aeroport, și pornim către Auckland, de unde cursa spre Statele Unite ne promite o altă oboseală de 22 de ore.

A fost o excursie cu multe întâmplări „pe dos”, absolut ieșită din comun, și de care ne aducem aminte cu multă plăcere. Sper că v-am trezit interesul, și, dacă aveți ocazia, mergeți și descoperiți alte aspecte fascinante de la antipod.

Îmi permit doar un comentariu. Lectura trimite la aprecieri stilistice. Deşi îi apreciez pe termen lung şi foarte lung darul de povestitor, pe orice team, aici însuşi subiectul îşi impune calitatea narativă. Prin insolit, prin originalitte şi, nu în ultimul rând, prin trimiterea implicită la nemuritorul Jules Verne. Cel câştigat prin permisiunea de a-i prelua pe blog relatarea înălţimii sale sunt eu. Aşadar aştept, în beneficiul autorului, cât mai substanţiale comentarii. De aia blogurile au acest instrument.