POEZIE, TOTEM ŞI IDEAL

Cel mai recent volum al Romiţei Mălina Constantin, Totem (Eitura Libris editorial, Braşov, 2019) este girat şi prefaţat de criticul Ana Dobre. Suficient pentru a focaliza atenţia cititorului.

Poezie, totem şi ideal, descifrează exigentul critic ecuaţia fără necunoscute a reprezentării personale a procesului creativ. Care cântăreşte precis 21 grame de nostalgie. Autoarea ţine prelegeri poetice la lumina unei vieţi. Îşi traduce sentimentele primare (Poem căptuşit). E conştientă de riscul scrisului (un cuvânt se poate naşte osândit dinainte, în poemul Hemoragii).

Conştiinţa imperfecţiunii e pusă pe seama maturizării aşteptate prea mult:

măseaua de minte n-a ieşit

Şi doare a naibii. (Job).

Pretenţiile faţă de sinele poetic sunt exprimate cu tensiune

(nu pot vorbi

Sunt zile în care uit că sunt o iluzie) (Nici azi).

Dar fluenţa limbajului poetic şi densitatea metaforelor contrazic zbaterile sincere.

De la facerea lumii şi până acum

Vin dintr-o nevoie absurdă de a trăi (Sunt o spaimă a prea puţinului).

Dar cine e interlocutorul impersonal al mesajului poetic? De-a lungul poemelor, e mai multe lucruri. Dar esenţial e cel efinit de versurile:

Înăuntrul cămăşii tale stă o nouă evanghelie

Pe care trebuie să o deschid azi (Nevoia de ochi).

Simultan cu acuitatea pretenţiilor faţă de sine întâlnim doza inerentă de orgoliu. De fapt de conştiintă a rostului său spiritual:

Veniţi de luaţi lumină

Din ultimul poem al Mălinei Constantin

Veniţi cu pâine şi untelemn (Pasărea Domnului).

Ba chiar:

De azi poezia mea nu îţi mai aparţine

E doar un alt mers pe ape, ce va căpăta consistenţă

În pieptul meu (Un alt mers pe ape).

Autoreferirea se accentuează, şugubăţ:

Locul de odihnă

Am deschis un ochi (e drept, la o sută de ani)

Dumnezeu râde: „uite-o şi pe a lui Constantin” spune

De parcă principala problemă a Lui

E să ştie a cui sunt.

Apoi cobor

Presar poezie

Timp de o sută de ani.

Impresia generală a cititorului e una cel puţin agreabilă. Tonul textului are o omogenitate remarcabilă. Lipsesc orice lungimi, densitatea limbajului e superioară multor autori. Filtrarea poem cu poem ar lungi inutil raportl e lectură. Totuşi, poemele cele mai reprezentative sunt e găsit în partea a doua a volumului. Ce care dă titlul volumului, Totem, e un model în mic al ansamblului. Dar cel mai remarcabil consider a fi  Poem pentru Ana.

Cel mai recent volum al Romiţei Mălina Constantin, Totem (Eitura Libris editorial, Braşov, 2019) este girat şi prefaţat de criticul Ana Dobre. Suficient pentru a focaliza atenţia cititorului.

Poezie, totem şi ideal, descifrează exigentul critic ecuaţia fără necunoscute a reprezentării personale a procesului creativ. Care cântăreşte precis 21 grame de nostalgie. Autoarea ţine prelegeri poetice la lumina unei vieţi. Îşi traduce sentimentele primare (Poem căptuşit). E conştientă de riscul scrisului (un cuvânt se poate naşte osândit dinainte, în poemul Hemoragii).

Conştiinţa imperfecţiunii e pusă pe seama maturizării aşteptate prea mult:

măseaua de minte n-a ieşit

Şi doare a naibii. (Job).

Pretenţiile faţă de sinele poetic sunt exprimate cu tensiune

(nu pot vorbi

Sunt zile în care uit că sunt o iluzie) (Nici azi).

Dar fluenţa limbajului poetic şi densitatea metaforelor contrazic zbaterile sincere.

De la facerea lumii şi până acum

Vin dintr-o nevoie absurdă de a trăi (Sunt o spaimă a prea puţinului).

Dar cine e interlocutorul impersonal al mesajului poetic? De-a lungul poemelor, e mai multe lucruri. Dar esenţial e cel efinit de versurile:

Înăuntrul cămăşii tale stă o nouă evanghelie

Pe care trebuie să o deschid azi (Nevoia de ochi).

Simultan cu acuitatea pretenţiilor faţă de sine întâlnim doza inerentă de orgoliu. De fapt de conştiintă a rostului său spiritual:

Veniţi de luaţi lumină

Din ultimul poem al Mălinei Constantin

Veniţi cu pâine şi untelemn (Pasărea Domnului).

Ba chiar:

De azi poezia mea nu îţi mai aparţine

E doar un alt mers pe ape, ce va căpăta consistenţă

În pieptul meu (Un alt mers pe ape).

Autoreferirea se accentuează, şugubăţ:

Locul de odihnă

Am deschis un ochi (e drept, la o sută de ani)

Dumnezeu râde: „uite-o şi pe a lui Constantin” spune

De parcă principala problemă a Lui

E să ştie a cui sunt.

Apoi cobor

Presar poezie

Timp de o sută de ani.

Impresia generală a cititorului e una cel puţin agreabilă. Tonul textului are o omogenitate remarcabilă. Lipsesc orice lungimi, densitatea limbajului e superioară multor autori. Filtrarea poem cu poem ar lungi inutil raportl e lectură. Totuşi, poemele cele mai reprezentative sunt e găsit în partea a doua a volumului. Ce care dă titlul volumului, Totem, e un model în mic al ansamblului. Dar cel mai remarcabil consider a fi  Poem pentru Ana.

Cum spuneam, excelenta prefaţă, semnată Ana Dobre, distins şi consacrat critic, rotunjeşte valoarea volumului.