Dece spuneam ca personajul don Julio e idealizat? Începusem prin a cita fragmente de-a valma din Realitatea românească, anul 1930. Cu toate stângăciile redacţionale. Iată, în pandant, fragmente dintr-un articol publicat de 2 redactori ai cotidianului jurnalul.ro in 2004 (http://jurnalul.ro/special-jurnalul/julius-popper-a-fost-stapan-in-tara-de-foc-64324.html):
UN OM CRUD. Toată lumea a aflat de succesul lui Popper. Regiunea s-a umplut şi de alţi aventurieri dornici de câştig rapid, care s-au apucat să caute aur chiar pe terenul pe care Popper îl primise în arenda de la guvernul argentinian. Mai mult, angajaţii au început şi ei să lucreze pe cont propriu şi să fure aurul spălat pe “Platoul Înalt”. Scandalul din Ţara de Foc l-a dus pe Popper la Buenos Aires. Guvernul i-a promis sprijin şi ocrotire. În 1888 a apărut un decret prin care se crea un comisariat de jandarmi în Golful San Sebastian, condus de Maxim Popper, fratele lui Julius. La intoarecerea la El Paramo a găsit însă totul pustiu. Angajaţii fugiseră cu toţii cu 24 de kilograme de aur. Popper i-a prins cu ajutorul autorităţilor chiliene şi şi-a restabilit autoritatea. Exploatarea s-a extins, iar Popper s-a dedicat expediţiilor de explorare. La întoarcere a găsit la marginea Golfului San Sebastian un grup de 70 de oameni înarmaţi, pregătiţi să atace. Şi-a format o gherilă de şapte oameni şi i-a decimat pe aproape toţi. Îi ataca noaptea. Supravieţuitorii au plecat în Punta Arenas. Vestea cruzimii lui s-a răspândit repede.
Autorităţile chiliene l-au acuzat că a atacat pe teritoriu chilian. În august 1888, în Punta Arenas, o mulţime de oameni cerea capul lui Popper. Câţiva căutători de aur au murit atunci, povesteşte Popper în memoriile sale. Ceea ce i-a înfuriat şi mai tare pe ceilalţi. Tot conflictul s-a terminat cu o bătălie, cea de la Câmpul Beta. Popper a învins. Bătălia a fost descrisă ca fiind una extrem de sângeroasă.
DICTATORUL. Popper a extins exploatarea, a îmbunătăţit instalaţiile. Acum a început să i se ducă vestea de dictator. El a bătut monedă cu numele său şi a făcut stampile cu iniţialele sale. Prima monedă bătută avea pe avers inscripţionat “Tierra del Fuego” – Popper 1889. Pe revers scria “El Paramo” – 1 gram. Popper a mai organizat un comisariat de jandarmi, avea o flotă care asigură transportul şi aprovizionarea. Mai era şi proprietarul tuturor fermelor şi oamenilor din partea locuibilă din Ţara de Foc. Şi mai avea organizate monetăria şi poşta. Toate acestea i-au adus duşmănia administraţiei publice. Guvernatorul Ţării de Foc, Felix M. Paz, nu l-a văzut cu ochi buni pe Popper încă de când îşi preluase postul. Administraţia, cu sediul în Ushuaia, nu avea nici o autoritate asupra ţinutului din nord, unde era stăpân Popper. În ziarul El Diario din Buenos Aires, Popper publică pamflete la adresa guvernatorului, care l-a dat în judecată. Aşa explica biografii lui Julius Popper faima lui de dictator: era invidia autorităţilor şi a căutătorilor de aur. Era cel care se credea “stăpânul Ţării de Foc”, cel care masacra indienii care se revoltau împotriva “conchistadorului”, cel care ucidea pe toţi cei care încercau să-şi facă un rost pe insulă. Cu toate acestea, ziarele din Buenos Aires scriau doar lucruri bune despre cel care crease o administraţie şi care explorase pentru prima dată în întregime un ţinut necunoscut.
Textul prezintă personajul într-o lumină realistă, dar comportamentul acestuia e tipic febrei aurului, care cuprinsese lumea în a doua jumătate a secolului XIX. aventurierii implicaţi în fenoman nu s-au apropiat, totuşi, nici pe departe, de cruzimea conchistadorilor care au jefuit, cu secole înainte, imperiile Americii centrale. Febra aurului însăşi a avut romantismul ei dur şi crud. Romantismul idealizant al descendentului nu e de condamnat. Ocultând aspectele relevate de fragmentele citate, aspect întâlnite şî în alte surse documentare, scriitorul conferă poveştii un aer ce-o apropie de Jules Verne. pe care, de altfel, în paginile culese cu italice, personajul literar don Julio îl evocă explicit. Cu dragoste. E o opţiune auctorială limpede, care produce dividende dincolo de subiectivitatea portretului lui don Julio. Dece?
Un aspect important al acestui al doilea roman e lumea populaţiilor fuegiene. În special ona. Totuşi nimic despre alcalufi, care ocupă un loc mai important în arhitectura romanului lui Radu Tudoran. Populaţii cărora li se subliniază latura fantastă. Zeităţile onaşilor sunt personaje vii, atât în naraţiunea vocii auctoriale, cât şi în paginile presupusului jurnal al lui din Julio. Între profilul descris de documente exterioare romanelor nepotului său, precum, de-o pilda, cel referit mai sus, luat mai mult sau mai puţin la întâmplare, pe de o parte şi profilul personajului literar construit plecând de la această figură reală, există o anume incompatibilitate. Ineluctabilă. Dece scriitorul a ocultat cruzimile inerente condiţiei de exploatator de aur, am încercat să demonstrăm. Dar incompatibilitatea de fond rezultă tocmai din comportamentul complet opus faţă de băştinaşi. Care să fi fost realitatea? Credem că niciuna din cele 2 versiuni nu e 100% veridică. Julius Popper e recunoscut ca un spirit universal chiar de către inevitabilii detractor. E, aşadar, improbabil să nu se fi interest mai îndeaproape şi de cultura băştinaşilor, chiar dacă i-a cam exterminat. Nu i-ar fi fost în fire. Aşadar, romantica construcţie literară trebuie să fi avut o cât de firavă bază reală.
Dar această incompatibilitate, cu doza ei de relativitate, abia face posibilă o imagine reliefată a personajului.
Julius Popper cel real şi personajul literar don Julio au, ambii, unele determinate care-i apropie, dacă nu cumva chiar îi integrează, de/în galleria eroilor lui Jules Verne. Conştinent de aceasta, scriitorul are inteligenţa să plaseze în paginile de jurnal ale lui don Julio, referiri tandre la adresa acestor eroi. Sonul acestor referiri rezonează, în mintea cititorului, cu un remarcabil poem al lui Emil Brumaru, intitulat Insula misteroasă. De care e puţin probabil ca scriitorul să fi ştiut. Dar în condiţii similare, materia reacţionează similar.
Acest demers analitic a plecat, după lectura primelor pagini, reproduse din Realitatea românească (1930), de la întrebarea naturală, dacă Radu Tudoran cunoştea figura şi biografia exploratorului. Afară de o confirmare indirectă, cu foarte slabă putere argumentativă, nu ne-am putut baza decât pe raţionamente speculative. Care fac destul de probabilă ipoteza cunoaşterii faptelor. Dar, în decursul documentării, lectura primei ediţii a romanului Taina alba, apărut, cum am mai precizat, la 2 ani după toate pânzele sus, nu putem evita întrebarea: care va fi fost influenţa romanului lui Radu Tudoran asupra nepotului lui Julius Popper, atunci trecut pe linie moartă de partidul comunist, din care fusese deja exclus. Cu 5 ani înainte. Un anume paralelism îi leagă pe ambii scriitori. Obiecte ale eşecului sistemului de a-i racola în favoarea politicii de partid în şi prin literatră. Paralelism care a durat doar între 1947 (de când Radu Tudoran n-a mai publicat nimic până în 1954) şi 1958 – când Jacob Popper a emigrat. Dacăse cunoşteau sau nu direct e şi irelevant şi practice imposibil de stabilit, dar e improbabil să nu fi auzit unul de altul. Punctual, e improbabil ca apariţia romanului lui Tudoran să nu-i fi dat mai tânărului Popper un impuls. Dacă nu un imbold. Am subliniat deja simetria celor 2 romane, nu insistăm. Dar abia târziul roman Estrellita… face mari diferenţe între Ţara de Foc imaginată de Radu Tudoran şi cea documentată – mult mai realist – de Jacob Popper. Din păcate, prima ediţie a Estrellitei… a apărut la un an după moartea lui Radu Tudoran.
Dincolo de tema comună – români în Ţara de Foc şi de păstrarea, în timp, a unor toponime româneşti, tabloul lui Radu Tudoran vorbeşte de o populaţie primitivă. Un contact izolat, desi pitoresc, cu onaşii şi, prin forţa lucrurilor, unul mai consistent cu alcalufii. Neam nomad pe mare. Dar ambele populaţii se aflau, într-o fază mult inferioară a comunei primitive, faţă de comunitatea onaşilor, cunscută de don Julio şi întâlnită, tangential de Alexandru Nor. Comuitate dotată cu un sistem funcţional de zeităţi. Caracteristic unei societăţi relativ aşezate. Prima ediţie a Tainei albe e oarecum discretă cu poppaţiie locale din insula mare de dincolo de strâmtoarea lui Magellan. Diferenţele descrise au apărut într-o epocă în care imaginea publică despre societăţile primitive e mai complete şi mai nuanţată. Ce mergea în anii 50 nu mai mergea în anii 90. De altfel Jules Verne însuşi reflecta, în buna măsură, mentalitatea societăţii în care a trait, cu privier la imaginea cinvenţionaă despre cultura populatiilor nonoccidentale.
Eroii lui Radu Tudoran sunt întrucâtva consangvini cu cei vernieni. În sensul proverbului omul sfinteşte locul. Trecând peste romanul despre Racoviţă, fixat în istoria ştiinţei (tot o înrudire cu lumea lui Jules Verne, dar mai de departe), Juiuls Popper cel real chiar este, atrial, un erou vernian. Dece, atunci, Toate pânzele sus devine romanul adolescenţei mai multor generaţii, pe când cel despre Racoviţă şi expediţia Belgica rămâne aproape anonim? Indiferent cine va fi scris romanul semnat Ioan Popper, acesta e scris bine, foarte bine pe alocuri. Dar scrierea romanului lui Radu Tudoran e un moment astral. Faptul că succesul imediat al romanului a reprezentat un armistiţiu între partidul comuist şi scriitor i-a deschis calea acestuia din urmă. A scris ulterior multe romane, are o tuşă personal inconfundabilă, toate au un ecou nostalgic (nu sentimental!), a făcut şi concesii (are cel puţin un roman încadrabil poncifului realist socialismului), nimic de zis. Păcat doar că rămâne prea puţin analizat de istoricii literari. Dar nimic din ce-a scris după acest roman al revenirii nu s-a apropiat nici de departe de atmosfera unică a acestuia. Sigur că e inserată şi o evanescentă – dar cu atât mai vibrantă – poveste de dragoste, dar care se finalizează numai pentru că nu putea fi suspendată în aer. Dar mai ales deoarece determinanta prieteniei e dominnată. Şi e determinantă nu neapărat deoarece Anton Lupan e un erou moral major – deşi cam este -, ci deoarece întreaga lui existenţă e subsumată prieteniei. Motorul său e tot ce poate fi mai strain conceptelor lui Freud. Tocmai aici, mişcat de forţa unui ideal adânc uman, e zona de înrudire cu eroii vernieni. Resort perfect rezonant cu educaţia adolescenţilor generaţiei de după război. în oricare altă epocă romanul ar fi avut, scris aşa, un efect oricum atrăgător, dar mai puţin intens. Ei, pe când romanul despre Racoviţă, cu unele ajustări stilistice adecvate, ar fi avut un ecou mai larg pe o perioadă mai largă.
O poveste de dragoste într-un roman despre expediţia în Antarctica n-ar fi avut ce cauta. Totuşi, autorul dă amintirii întâlnirii eroului său cu aceeaş Estrellita un vag abur nostalgic. Numai cât să nu reducă naraţiunea la aventura pur ştiinţifică. În schimb în al doilea roman atmosfera sentimentală ia proporţii importante. Relaţia ambiguă a eroului cu umbra celui cu care e confundat oferă personajului feminine ocazia de a se îndrăgosti şi de a-I iubi pe ambii. Din momentul în care, lămurită fiind de confuzie, nu se poate opri să aibă de la medical roman aşteptările pe care le conserva la adresa idealului don Julio. E partea cea mai subtilă a romanului, cu unghem de interacţiuni între personaje.
Estrelitta refuză să-şi părăsească ţara natală sub pretextul că se dedică revoluţiei? Care revoluţie? Fratele ei, mai realist, după un prim refuz de a se alătura unui şef cooperant cu noua putere din Argentina, trece la timp de partea viitorului preşedinte. De fapt acesta, Juan Antonio Roca, chiar a condus ţăra între 1898 şî 1904. Jacob Popper a fost bine documentat.
De fapt mai toţi sudamericanii se cred revoluţionari. Acest cuvânt, mail at ca o prelate, acoperă destule attudini şi condiţionări. Refuzul Estrellitei de a allege o viaţă civilă, în Europa, alături de omul deja iubit, lasă o paleta largă de înţelegere la îndemâna cititorului. O preferăm pe aceea care explică opţiunea ca o intuiţie adâncă. Smulsă din transa hipnotică a ţării sale de foc, rădăcinile i s-ar fi uscat, poate. Soluţia epică a despărţirii, care închide întreaga aventură în paranteza unei călătorii, capătă un posibil suport psihologic coerent.
Şi totuşi… o personalitate accentuată – în sensul lui Karl Leonhard -, precum Julius Popper nu putea sănu aibă duşmani. Oare nu e imaginabil, deci cumva posibil, ca materialele documentare, din care am citat un singur fragment, să reprezinte mai ales punctul de vedere al acesor duşmani? Dincolo de explicaţiile ipotetice pe care le-am sugerat, legate de violenţa inerentă febrei aurului, paginile din exerciţiile de retroversiune, în fapt jurnalul romanesc al lui don Julio redau dimensiunea plauzibila atât a armatei proprii, cât şi a uciderii inerente a onaşilor, care nu făceau decâtsă-şi apere habitatul nativ. Ucideri iertate de vraciul Tenenesc, educat de albi la Ushuaia.
Se pare că ecoul odiseii lui don Julio s-a stins demult în sudul continentului, pe ambele maluri ale strâmtorii lui Magellan. Pe harta Ţării de foc au disărut toponimee româneşti. Apud Jacob Popper, urmele exploratorului ar mai fi rămas doar în arhivele de la Buenos Aires…
Related Articles
No user responded in this post