PRIMA CRONICĂ

Căutam un moment comic întâmplat in anii de după primul război mondial. Nu l-am găsit. Cu multe zeci de ani în urmă fusese povestit la televiziune. Singura, pe atunci. Tot ce-mi aminteam era numele Soare Z. Soare. Habar n-aveam cine fusese. Un personaj din lumea spectacolului – era de presupus şi atât. M-am apucat să caut. Bănuiam că va fi relativ simplu. Nu e un nume banal. Coroborând mai multe linkuri, am ajuns la profilul unui om interesant. pasionat de teatru şi de film, care era la începuturi în epocă, absolvent de drept, pe care-l studiase obligat de tatăl său, dar plictisit repede de activitatea specifică, pleacă la sturii la Viena, apoi la Berlin. Unde face ucenicia meseriei de ragizor pe lângă Karl Heinz Martin şi Max Reinhardt. Reîntors în ţară debutează în 1924, montând Hamlet. Ca moştenitor al tatălui său, îşi finanţează generos activitatea teatrală. Desfăşurată mai ales la Teatrul Naţional din Bucureşti. A colaborat şi cu cuplul Bulandra.

Mihail Sebastian publicase, până in 1944, piesele Jocul de-a vacanţa (1936), cu premiera în 1938 şi Ultima oră. În ianuarie 1943 concepe proiectul unei noi piese, cu titlul proviziriu Ursa Mare. Vecin cu cuplul Nora Piacentini – Mircea Şeptilici, atunci la teatrul Alhambra (sediul căruia avea să devină, în timp, al Teatrului de comedie), e prezintă proiectul, cei doi promit să joace piesa. Dar pe 4 martie apare o nouă lege antisemită, care interzicea apariţia pe afişele teatrale a numelor evreieşti. De-a lungul anului întrerupe de mai multe ori scrierea piesei. Lucrează ca negru pentru diferite teatre, stilizează, traduce. În vara lui 1943 începe traducerea romanului Mândrie şi prejudecată, de Jane scrie Austen. Scrie două acte din Insula, piesa rămâneneterminată. Va fi continuată de Mircea Ştefănescu şi se va juca, în anii 60, la Teatrul de comedie.

Povestea scrierii piesei Steaua fără nume şi a premierei acesteia e scrisă cu nerv de Stelian Tănase https://www.stelian-tanase.ro/premiera-cu-steaua-fara-nume/

În anii 60 s-au făcut câte. Unul ditre ele cu ;va filme în coproducîe roâno-fraanceză. Filmate la noi, cu actori din ambele tări. Regizori francezi. Unul dintre ele are legătură  cu piesa lui Sebastian. Produs în 1966, sub regia lui Heni Colpi. titlul francez, sub care o fi fost, dacă o fi fost distribuit în şi de Franţa: Mona, l’etoile sans nom. Interpretară pe ecran de Marina Vlady, vedetă internaţională în epocă. Cunoscută şi de puştimea printre care mă număram. Profesorul Miroiu de Claude Rich. De care atunci nu auzisem, deşi nu era un nimeni. Zeci de ani mai târziu aveam să-l văd, întruchipândul pe generalul Leclerc, în Arde Parisul?, făcut în acelaşi an. Oricum îl socotisem nepotrivit în rol. Erau anii în care Radu Beligan juca în piesele lui Ionesco şi nu-mi inchipuiam pe altcineva în rolul descoperitorului stelei fără nume.

Mă jucam, în anii aceia, de-a cronicăria. Pe un caiet gros. Probabil de 300 de file. Adunasem o grămadă de cronici teatrale. De uz personal. Nici prietenilor nu le dădeam să citească. Steaua fără nume a fost prima cronică de film. O plasasem în raport cu cronica lui Suchianu. Pe care îl citeam de aproape un an. Aproape demolase filmul. Cel mai tare contestase jocul Eugeniei Popovici, în Domnişoara Cucu. Ţin minte şi azi cum o vedea starostele cronicarilor de cimema: uscată, scrâşnita, casantă, dură. Mi-am notat fraze din cronica lui Suchianu, pe celasi caiet, după a mea. Sigur că aaceasta era naivă, dar prinsesem unele nuanţe. Jocul exact al lui Cristea Avram, în Grig, nu-i puteai găsi nod în papură. Sigur că citind povestea primei premiere, narată de Stelian Tănase, aş fi vrut să-l văd pe Mircea Şeptilici în rol. Deşi… personajele acestuia au avut un aer arstocrat. Chiar în Celebrul 702 (spectacol văzut în copilărie, cu prilejul unui teatru în turneu).

Suchianu o taxase atunci şi pe Marina Vlady. În secvenţa lungă în care actriţa dansase în jurul fântânii, Cronicarul o ironiza comparând jocul cu… dansul Anitrei, din Peer Gynt. Am noat şi am înghiţit. Pe mine mă sedusese secvenţa. Ce pretenţii pot avea acum de ochiul neformat de la 20 de ani?

Pe soţul Marinei Vlady lam descoperit târziu. La 5 ani după ce murise. Într-o singură secvenţă a unul alt film: Nopţile albe. O secvenţă cheie, în care Barîşnikov (care se joacă cumva pe sine), dă viaţă, prin dans, unuia di cântecele aaeristului

Nu mai am demult caietul cu cronici. Nici nu mai ţin minte nici un cuvânt din ce scrisesem. Ce m-a făcut să revăd filmul, acum? Un amănunt paradoxal. Cum a murit omul de teatru Soare Z. Soare în seara de 23 august 1944…