PRIMII DOĂZECI DE ANI

Iată că a venit, pe nesimţite, momentul unei cronici deocamdată singulare. Autorul ei a numit-o nonbeletristică. I-aş spune nonficţiune. Dar nu nonliterară. Calitatea literară a textului e dincolo de orice îndoială[1]. Mai puţin obişnuit e momentul elaborării şi publicării ei. Căci subiectul e un itinerar biografic. Extins pe o arie semnificativă a existenţei autorului. Respectiv primii aproape 43 de ani. Moment când s-a expatriat.

Titlul – Privirea din afară, spre ştiinţă şi pe alături, în România e dinainte. Autorul – Doru Mărgineanu[2]. Editura Vremea, 2018.

Din capul locului trebuie să mărturisesc că autorul face parte din galeria personajeor de fundal al decorului anilor mei de studenţie. Prin forţa lucruruilor, am recunoscut un număr de colegi comuni, definiţi prin prenume şi iniţiala numelui. Mai mult sau mai puţin cu statut asemănător. În cei aproape 4 ani cât am frecventat ambii facultatea n-am schimbat nici o vorbă. Rezultă că avea imaginea publică a unei personalităţi de prim rang. Dar atât de conturată, încât de la distanţa (evit epitetul) îţi puteai face o idee. Îndeajuns ca să ţii minte personajul după multe zeci de ani. Interesant şi chiar definitoriu, profilul care rezultă, în tuşe subţiri, din aproape 350 de pagini, este strict acelaşi cu umbra care popula schiţa de areopag din anii facultăţii. Altfel spus, acea umbră e un rezumat perfect al omului care rezultă. Ce înseamnă această rezonanţă (nu găsesc cuvânt mai precis)? Două lucruri. Pe de o parte coerenţa intrinsecă a profilului uman. Pe de alta, capacitatea, tipică omului de ştiinţă, de a exprima cu sugestivă precizie toate nuanţele obiectului de studiu. Să mai remarcăm că autorul refuză a da textului un caracter memorialistic. Formula din titlu, Privirea din afară, e cheia exactă de lectură. Folosirea consecventă a persoanei întâia oferă doar nuanţa autenticului, îşi apropie cititorul devenit confident. Fără ca tonul narativ să fie unul jurnalier. Poziţia autorului faţă e materia relatată e mai aproape e cea a omului de ştiinţă – care este el -, dar cu căldura subiectivă reţinută, bine dozată, discretă. Păstrând tonul obiectiv.

Care e publicul adresant? Acesta e distribuit în straturi. Cel din care fac parte e privilegiat. Căci mediul ştiinţific îi e, în bună măsură, familiar. Dar dacă s-ar fi adresat doar acestui segment de public, însăşi demersul elaborarii cărţii ar fi fost văduvit de sens. Dar excursul biografic, privit de dinafară, în sensul obiectivării, nu e decât un pretext. Al unei fresce. A mediului cares-a format, a trăit şi s-a ilustrat binecuvâtata noastră (îmi pot îngădui adectivul) generaţie imediat postbelică. Focalizat pe cmponenta mai mult sau mai puţin de elită a acestei generaţii. Un răspuns la întrebarea pe care am pus-o mai sus derivă din a doua carte, editată tot e Vremea, în anul următor, 2019. O culegere de articole publicate, de-a lungul anilor, cu precădere în publicaţii autohtone, plus câteva belgiene. Adică din ţara de adopţie. Eseul quasibiografic  (sau cu pretext biografic) se addresează, implicit, cititorilor articolelor sale ddin a doua etapă a vietii. În general cititrilor respectivelor publicaţii. Groso modo, publicului cu un anume grad de intelectuaitate. La modul general. Iar la modul punctual, cartea e o frescă a învăţământului de biofizică în România. Terminând primul facultatea, cu o medie nu departe de 10, avea libertatea totală de alegere. A ales grupul e biofizică de la Facultatea de medicină. Cel mai avansat la acea vreme. Oferind cele mai propice condiţii de dezviltare profesională. Ca cititor, îmi pun problema alternativelor pe care le-ar fi avut. Ca absolvent al facultăţii de fizică, ar fi avut, oare, sens, să pună umărul la structurarea grupului incipient de biofizică de la propria facultate? Ca autor, biofizicianul trece repede peste acest aspect. Ca cititor, nu pot să nu trec la fel de repede. Oricum, ulterior pomeneşte câte ceva despre dezvoltarea acestui grup. Întâmplarea face să cunosc, nu din facultate (sic) personajul universitar in jurul căruia s-a aglutinat învăţământul de biofizică de a facultatea absolvită de autor. Căruia i-am redactat o succintă biografe într-una din cărţile promoţiei Fizică70.  Vezi http://tilici.blog/wp-content/uploads/2017/04/Fizicieni-Vol.3.pdf, pg. 326.

Autorul îşi ilustrează cu praxa profesională, dictonul, de extracţie folclorică, mai bine-n satul tău fruntaş. Cu o singură excepţie, care-l urmăreşte pe termen lung, cu tenacitate suplă şi acumulând consecvent rezultate din ddiferitele domenii ale biofizicii, ca materie primă ştiinţifică, reuşeşte o prezenţă internaţională remarcabilă pentru nivelul epocii. Acel moment critic e unul esenţial pentru evoluţia sa umană. Ratează ocazia unui doctorat în Anglia, în urma refuzului de a colabora cu securitatea. Personajul politic care-i pune pecetea e unul cunoscut inclusiv în lumea studenţilor la fizică. Nu voi repeta aici episodul respectiv, el e relatat mai pe larg de cel puţin un coleg într-una din cărţile promoţiei Fizică70.

După 10 ani de colaborare directă cu profesorul V.V., liderul biofizicii de la Medicină şi conducătorul de doctorat al autorului, acesta începe o a doua etapă majoră a carierei universitare, la Facultatea de Biologie. Unde preia cursul e profil. Pe care-l restructurează la nivelul propriu de pretenţii. Paralel, dezvoltă un grup de cercetare în biofizică la Institutul de Cercetări Biologice. Unde, printre colaboratori, va face parte şi un coleg din promoţia Fizică70, care a trecut de la Reactori Nucleari la Biofizică.

Această a doua şi ultima perioadă de 10 ani petrecută în ţara natală a avit cu totul altă derulare. Cei trecuţi de o anumită vârstă şi cu precădere generaţia autoruui – şi totodată a mea – cunosc bine degradarea generalizată a tuturor sectoarelor vieţii în anii 80. Incepând din 1985, anul accentuării crizei interne, hotărârea autorului de a-şi respecta dictonul începe să scadă. Nu neapărat din motive legate de dificultăţile vieţii de zi cu zi. Echilibrul personal, dublat de înţelepciunea sotiei, acopereau, cât de cât degradarea vieţii. Mai ales că satisfacţiile profesionale au continuat. Mai mult, a reuşit primul concediu european, cu aceasta. Stagiile la o universitate belgiană, în laboratorul unui profesor cu care colaborarea ştiinţifică devenea, progresiv, dublată de o prietenie, se repetau. Poate că stabilitatea morală şi mentală l-ar fi determinat să reziste. Dar îl rodea o problemă medicală a fiului său. Care, cu toate relaţiile persnale cultivate, nu era rezolvabilă în ţară. astfel că în decembrie 1988, primind paşaport pentru abia 15 zile, a decis să ceară azil în Belgia. Cu asta capitolul biografic acoperit de carte se sfârşeşte. Nimic mai firesc decât ca amănuntele tranziţiei complete a familiei în ţara de adopţie, une şi-a schimbat, în anumite limite, munca, să fie ocultate. 20 de ani produsul muncii sale a fost de natură ştiinţifică. Rezultate ale cercetării în diferite aspecte ale ştiintelor biofizice. Concretizate în articole publicate în nenumărate publicaţii ştinţifice de profil, participări la manifestări ştiinţifice internaţionale, capitole ale unor cărţi e profil şi cărţi complete. În această a doua parte a vieţii a creat, ca angajat al unor companii farmaceutice, medicamente care tratează epilepesia. Fără a întrerupe cercetarea ştinţifică. Pentru cititorul cât de cât edificat asupra ştiinţelor biofizice, o anume contnuitate a activităţii evine evidentă în urma transiţiei profesionale.

Avantajul meu, ca cititor, este relativa familiarizare cu stilul omului de ştiinţă. Evident, aria cititorulor care pot aprecia stilul relatării e mi largă decât comunitatea fizicienilor. Chiar mai largă decât comunitatea celor cu educaţie ştiinţifică. Faţă de care am, făra falsă modestie, în plus, o anume experienţ acumulată în redactarea acelor rapoarte e lectură care sunt cronicile de întâmpinare şi recenziile. Care nu sunt neapărat act critic. Dar care experienţă de adecvată genului e text al acestei cărţi. Modestia decentă, expresie a echlibrului şi a solidităţii edicaţiei intelectuale, îl face pe autor să-şi conteste calitatea literară a scrisului. E contrazis de prefaţator. O personalitate de largă anvergură. C.D. Zeletin e pseudonimul publicistic al medicului, eseistului, scriitorului şi biofizicianului Constantin Dimoftache. Cu care a colaborat o vreme. Acesta a apicat să vadă cartea. A apucat, la limită, s-o vadă şi pe a doua. Pentru a se stinge la începutul acestui an. Fără îndoială, faţă de o apreciere la acest nivel, ar fi prezumpţios să dau un diagnostic propriu în plan literar. Dar aproape sutele de rapoarte de lectură mă obligă s-o fac. Alături de prefaţator, adaug fără echivoc: calitatea literară a eseului lui Doru Mărgineanu e acoperită de text.

O apreciere sintetică. Abilitatea esenţială a naraţiunii biografice văzute e din afară constă în evidenţierea evoluţiei. A materializării substanţiale a Timpului. Totul converge, în subteran, către decizia finală, a expatrierii. Dincolo de presiunea anilor 80, care se sugerează a fi acţionat la nivel exterior, Privirea din afară e povestea, remarcabil de bine scrisă, a luptei umane cu sine. Fără a o spune explicit, eroul poveştii găseşte, cu acoperire existenţială, un răspuns logic la întrebarea cu ce-i este dator omul de ştiinţă matur, realizat social şi personal, cu 20 de ani pontaţi, adolescentului partcipant la olimpiade naţionale, care alesese calea defrişării unei discipline născânde.

Nota bene: [1] Afirmaţie fără echivoc, a prefaţatorului;

                     [2] în publicaţiile ştiinţifice numele autorului este Doru Georg Mărgineanu