QUINTESEŢA POETICĂ A UNEI EXISTENŢE

Inginerul Liviu Constantinescu e, fără îndoială, cel mai senect dintre membrii cenaclului Joc Secund, activând, cu 40 de ani în urmă, la un institut de cercetări, care descide în spaţiul editorial printr-un excelent volum de poezie, produs de editura Vremea, cu titlul sugestiv Nisip uitat. Aprecierea rezumativă, ca cititor, a volumului înglobează într-un mănunchi autorul, textul, calitatea tipografică şi, nu în ultimul rând, ilustraţia, în grafică de peniţă, semnată de Liviu Ovidiu Penea. Care semnează şi portretul autorului, în aceeaşi tehnică plastică. Elementele menţionate se armonizează perfect, susţinând un eveniment editorial de calitate. O armonie subiacentă, mai strânsă, între poet şi artistul plastic, face ca volumul să aibă, cumva, doi coautori. Liviu Ovidiu Penea a ilustrat destule cărţi, manuale y compris, dar mai ales literatură. Specializat fiind, altfel într-un evantai de tehnici, între care picture pe sticlă pare să-I placă cel mai mult. Ca unul care, mai mult sau mai puţin întâmplător, am văzut volume literare ilustrate în aceeaşi tehică filiformă, pot opina că lucrările din acest volum sunt printre cele mai bune, dacă nu cele mai bune, din tot ce-a însemnat până acum ilustrare de texte literare publicate în volum(e).

Desigur, nu voi semnala poemele citite, la vremea cuvenită, de autor, în acel cenaclu. Ar fi contraproductiv, gratuit şi stângaci. Dar mă ajută însuşi textul poetic, de remarcabilă omogenitate. Nu e defel problema cititorului în cât timp a fost elaborat un volum literar, pe care-l întâlneşte în librării. Ergo, e problema cronicarului să se refere la volum ca atare, din poziţia de client anonim al librăriilor.

Autorii care inserează dedicaţii înainte de textul introductiv, sau, după caz, în lipsa acestuia, înainte de textul propriuzis, au o libertate de care se folosesc ad libitum. Unii, poate mai puţini, inventează formule simbolizante, care sugerează chiar anume grile de lectură. Seriozitatea funciară – şi echilibrată -, a lui Liviu Constantinescu se exprimă inclusiv dedicând volumul copiilor săi. Dar dacă şi asta e o grilă sugerată subtil? Oricum, textul introductiv, intitulat la fel de serios În loc de prefaţă, se vrea un soi de vademecum de lectură. Primul reflex a fost să consider că şi-ar fi avut locul mai degrabă ca postfaţă. Dar locul textului e chiar acolo unde e montat. Dece? Pentru că lectura poemelor nu e, nici pe departe, una facilă. E o poezie densă, care se citeşte oricum numai grăbit nu. Reciteşti nu odată, încercând a pătrunde nexusul de sensuri, ba mai şi revii la un poem anterior, la care te poate trimite lectura câte unuia. Oricum volumul se sfârşeşte cu poemul final intitulat anume În loc de postafaţă. Dar la fondul volumului vom reveni. Totuşi textul introductiv debutează în forţă, parafrazând, cu respectarea nedeformată a ideii, o frază esenţială a lui Nichita Stănescu: … în marele miracol al naşterii, poetul este moaşa care ajutăpoezia să se nască. Pentru a se isprăvi cu un vers esenţial din poemul, publicat în 1970 de revista Luceafărul şi care dă titlul volumului: Lumina sfărâmată-n nisip năzuieşte.   

“Cuminţenia” poetului (pe care am numit-o seriozitate) e simultan nativă şi falsă. Căci, dincolo de asumarea ideii lui Nichita, titlurile capitolelor de-a dreptul şochează: Soarele gol (apud deja anticul roman asimovian), Prefigurări, Oglindiri tremurate (superbă imagine!), Ieşirea din sine (elocvent!), Interferenţe (concluziv). Dintre poeme (în limbajul implicit al autoruui le-am putea numi… unităţi poetice), am alege, mai mult sau mai puţin la întâmplare: Boncăluit citadin, Poveste cu narcisă nedăruită, Vis răsturnat (ruinurie circulare), Precesie retrogradă, Lumină inversă, ne laşi, Da, putem scăpa din sarabandă. Chiar titlul volumului nu e lipsit de subtilitate. A folosi titlul unei poezii, mai rar titlul unui capitol, e uzual. Dar pe de o parte titlul cărţii, Nisip uitat, e elocvent şi expresiv în sine, pe de alta e titlul poemului omonim de la pagina 54, notificat în subsol ca fiind publicat în Luceaărul din 1970 (!). de altfel mi- amintesc de la cenaclu şi, doamne, ce mult timp a trecut… a mai fost publicată, alături de altele, găsibile în volumul actual, şi în revista cenaclului, în 1979. Dar, repet, sugestia că poemele din cuprinderea volumului ar putea să fi fost scrise de-a lungul acestui număr îndelungat de ani nu are alt rost decât a sublinia gradul rezonabil de omogenitate pe termen lung. Ca argument al purităţii minereului poetic. Ce implică această calitate pe termen lung? Există scriitori a căror întreagă carieră literară durează mai puţin decât acest aproape jumătate de secol. Printre ei, poate, poeţi. Cum există nu puţini oameni care-şi vor fi abandonat creaţiile poetice de tinereţe, ilustrându-se pe alte planuri. Ba chiar există scriitori care au debutat cu poezie în tinereţe, pentru a se consacra în proză şi în genul dramatic. Habemus documenta, ca să zic aşa. Acumularea de material poetic în ritmul picăturii care înalţă, cu infinită răbdare, stalagmite, e o formă de tenacitate nu chiar de toată ziua. Şi o formă de consecvenţă esenţială, o afirmare, implicită şi apăsată, a identităţii fiinţei proprii. Mentale şi, ca să-l cităm, afective.

Am insistat deliberat asupra aspectelor generale, pentru a lăsa cititorului spaţiul maxim de lectură personală. Tonul cronicii e cel al prezentărilor redacţionale, la vremea cuvenită, la editura (online) LiterNet.ro. Diferite de prefeţele semnate de nume consecrate. Dar nu poţi scrie despre un volum de poezie fără cel puţin câteva refeiri punctuale. Alegerea unor poeme din care să inserăm citate e aleatorie, dată fiind relativa omogenitate calitativă. Asumând actul aleatoriu, vom alege câte un poem din câte un capitol. Nu toate. Nu sunt cele care, subiectiv, îmi par mai bune. Criteriul de alegere e transparent:

Aerul străzii a-nflorit

Peste cireşii împieriţi

Trei peşti uscaţi

Ieşiţi din Evanghelii

Îşi caută o foame

Varul şi nisipul zidurilor

Îşi murmură ecoul

În oasele femeii

Şi aripa unei adieri

Îmi fură pleoapele şi le duce

Pe sub trei orizonturi, departe

Acolo unde apele şi cerul

Au aceeaşi consistenţă

Şi azur

(Nisip şi var)

…

Iubita mea, noi ne-am unit în moarte

Trădarea ne-a pierdut în labirint

Iubita mea, doar viaţa ne desparte

Şi pentru noi durerea e absint

(Inscripţie pe o criptă de nisip)

Am renunţat la poezia Nisip uitat, centrul de greutate – şi de iradiere – a volumului, deoarece e prea rotunda penru a decupa un fragment, iar citarea integrală în cronică ar fi excesivă.

Revenind la strofa finală, citată mai sus, era trimite, probabil malgré soi, pe de o parte la una din cele mai bune poezii – de dragoste -, ale lui Adrian Păunescu: Acarii. Dar, simultan, şi la textul, aparţinând aceluiaşi dispărut poet, al unui cântec pus în valoare de Vasile Şeicaru. Nimic neobişnuit, nu e decât o conexiune internă aleatoare în masa fondului poetic immanent. Dar rezonanţa nu era de omis.

Altfel, limbajul poetic al lui Liviu Constantinescu e organic integrat în cel uzual. Stratul decantat spre sus. Observaţie care ar sugera genul imagistic propriu. Există, atunci, o diferenţă specifcă? Fără îndoală. Am sesizat deja valorificarea poetică a nisipului. În sensul călinescian, explicitat în Universul poeziei. Are, atunci, nisipul un pandant, în acelaşi sens? Evident. Poetul nu e singurul care pune în evidentă valoarea poetică intrinsecă a apei. Nu ne punem aici problema dacă această valoare poetică e sesizată sensorial, intuitive, sau folosită deliberat, plecâd de la unicitatea apei în univers. Ar exceda spaţiul unei simple cronici de întâmpinare. Dacăne-am pune-o, atunci conştientizarea formaţiei ştiinţific-politehnice a autorului ne-ar duce spre a doua alternativă. Lăsăm cititorilor, sugerând linia, să descopere alte cuvinte poetice în sens călinescian. Nu înainte de a observa dozajul farmaceutic al valorificării nisipului şi a apei. Chiar putem glumi puţin, cunoscânt antica specializare ştiinţifică a poetului, că modul lui nonabuziv de folosire a celor două substanţe seamănă cu dopajul sticlelor cu oligometale care le conferă culorile.

Un alt aspect sesizabil cititorului la fel de antic – cum avem privilegiul întâmplător a fi -, faţă de cel care-l descoperă acum pe poet, deci îl ia tale quale, e infuzia – şi difuzia – la fel de grijuliu dozată, a unor conotaţii şi chiar referiri explicite care reflectă apariţia unor preocupări spirituale de la un moment încoace. Că acestea sunt organice, că se armonizează fiinţei umane a poetului, iarăşi nu e problema unei simple cronici. Dar perspectiva favorizantă ca străvechi observator se cere şi ea valorificată.

Salutăm asumarea, de către prestigoasa editură Vremea, fără a o încadra într-o colecţie anume, a acestei cărţi quintesenţale, dacătermenul e acceptabil şi mulţumim egal coautorilor ei.