REMEMBER ANII LUMINĂ

Iată că după debutul literar în româneşte (Dincolo de păduri, Ardealul, Editura CIMEC – Institutul de Memorie Culturală, Bucureşti, 2011) medicul normand de origine română Jean Velicy recidivează cu un volum de proză. Intitulat pitoresc Baligă de mânz şi produs de Editura Vremea în 2016. Proză scurtă. Din perspectiva şi în contextul deceniului 2 al noului secol şi mileniu, universul anilor 70-80 poate părea vetust. Dar atmosfera are haz (la care titlul trimite de la început). Şi mai ales are pitoresc. Cel puţin două generaţii de cititori se pot bucura: generaţia acum senectă va primi şi privi povestirile sprinţare cu acel pur românesc al râsu-plânsului şi chiar nu fără o nuanţă de nostalgie. Iar cea următoare, abia adultă, are la dispoziţie tabloul unei lumi de care aproape nu-şi mai aduce aminte. Şi pe care nu şi-o mai poate reprezenta. Elemente pe care editura Vremea a mizat asumându-şi cartea.

Fiecare dintre povestiri ia în colimator alt aspect al României antedecembriste. Primul, cu un titlul cam lung, perifrastic altfel (Cei patru evanghelişti au fost trei: eu şi domnul Onofrei), relatează viaţa unei cozi de mai multe zile în aşteptarea punerii în vânzare a unor televizoare color. Cei trecuţi de o anumită vârstă recunosc tabloul, cu un zâmbet cam strâmb, cei care erau fie pre amici, fie sunt născuţi după 90, iat naraţiunea drept ficţiune pură. Semnificativ, cei abia 4 codeni (invenţie lexicală ad hoc) care cumpărăcele abia 4 televizoare sosite la magazin nu le cumoărăpentru sine, penru familiile lor. Ci pentru şefi. Repartiţia fie şi a unui mic avantaj e la fel de stratificată precum toate celelalte. Dar coul piesei e noţiunea, de un comic sinistru: securist de coadă. Logică, la urma urmei. Securitatea trebuia să controleze tot, iar coada era una din instituţiie fundamentale.

Coşmarul colonelului Bobândău promite, din titlu, o satiră a armatei, cal de bătae al multor humorişti, civili sau militari. Dar suferă de un mic dereglaj. Textul narativ e, într-adevăr, irezistibil, dar colonelul Bobâdău e departe de un Moş Teacă. Autorul vrea să satirizeze rutina organismului militar, dar comandantul untăţii anonime nu are mai nimic comic afară de nume. Iar personalul acesteia, redus la şi mai anonimul ofiţer de servici (faptul că ştim că acesta e altul în fiecare zi transmite implicit anonimatul tuturor ofiţerilor). Nimic despre subofiţeri, altfel segmentul cel mai pitoresc al oricărei unităţi militare. Subictul e o perioadă de 2 săptămâni de concentrare. Pentru care colonelul se pregătise cu asiduitate. Oamenii muncii convocaţi la reciclarea militară comit tot felul de trăznăi, povestite savuros. Mi ales trăznăi bahice. Ţinta reală a satirei e, până la urmă, brambreala vieţii economice, mediul de provenienţă a concentraţilor. În final apare şi un general locotenent Ilie, care trage concluzii miroblante asupra acţiunii militare. Trimiterea la Ilie Ceauşescu e transparentă. Totuşi, povestirea e inegală şi nu tocmai articulată. Dacă autorul ar fi picat pe mâna maiorului Brăescu, ar fi beneficiat de o instrucţie, la urma urmei benefică.

În Cornuta avem de-a face cu reţeaua serviciilor reciproce din zona între neoficial şi ilegal. Un medic dintr-un oraş reşedinţă de judeţ primeşte un porc plocon, dar, neavâd unde-l stoca, îl împarte cu un fost coleg de şcoală, acum inginer. Ideea acestuia de a conserva reursa procesând carnea în cârnaţi afumaţi. Pentru care e nevoie de carne de vită. Sperând să fie ajutaţi de un al treilea fost coleg, preot de ţară. Dedat cu matrapazlâncurile locale. Aflăm că şeful de post gestiona tăierile ilegale.

Îşi mai aduce aminte cineva de anii de zile cât aşteptau cetăţenii cu banii depuşi penru achziţionarea automobilului national, Dacia? Pile, cunoştinţe, relaţii. Dacia cu volan e piesa care descrie o asemenea aventură. Textul e, însă, ceva mai apropiat de un proces verbal, iar poanta finală e previzibilă.

Cam la fel de previzibil e şi finalul schiţei Doamna Zoe, al cărei rost pare alternativa proiectelor de viaţă ale unui elev de şcoală: turist german sau activist de partid.

Programul demografic al partidului comunist, bazat pe celebrul decret care interzicea întreruperile de sarcină, e ţinta următoarei schiţe. Acelaşi ton de proces verbal, descriind fapte între mizer şi grotesc, se dovedeşte cel mai potrivit. Textul Cele două Florici se salvează cu finalul exploziv.

Nivelul literar creşte în schiţa Noi între noi. Din păcate e dezavantajată de multitudinea de schiţe a căror acţiune se petrece în tren. De la cele 2 ale lui Caragiale la schiţa lui Radu Ţuculescu, transformată de autor într-o piesă de teatru: Ce dracu se-ntâmplă cu trenul ăsta, Eikon, 2004. Concurenţa cărora e foarte greu surmontabilă. Finalul nu mai e chiar previzibil, dar e logic. şi oricum derularea dialogului din compartiment te face să aştepţi o surpriză.

În schimb, finalul sec şi dur din Substanţa de contrast e iarăşi previzibil. Fabula trimite, prin contrast, la raportul film-carte-film Tatos-Băieşu-Pintilie. Un final care ar fi meritat o proză mai puternică.

Cea mai bine realizată proză e penultima: Trup şi suflet. Perfect articulată, foarte bine dozată, scrisă adânc chiar. Căci dacă celelalte iau în tărbacă poncife simptomatice, mai mult sau mai puţin naţionale, aceasta vorbeşte de sistem în sine. Şi e practic atemporală. Se putea petrece la fel de bine în perioada lui Lenin, a lui Stalin, ori a lui Brejnev. În Rusia sovietică sau în Cehoslovacia. E adevărat că foloseşte o farsă pe care o găsim în seria americană Police Academy, dar acolo e doar un moment de comedie bufă.

Textul final ne readuce în atmosfera particulară a României. Se vede că autorul a scris-o cu nedisimulată savoare. Uraganul unei vizite de lucru a Tovarăşului (semnatarul acestor rânduri a trăit de mai mute ori aşa ceva) e sugerat din perspectiva amănuntului grotesc. Organizarea uni WC. Pentru omeneştile nevoi ale prea înaltului vizitator. Amănunt supercomic, impecabil corelat cu finalul sinistru: moartea celor mai nevinovate fiinţe din întreaga menajerie: doi câini ai directoarei unităţii vizitate.

Problema acestei incitante cărţi nu e (atât) desincronizarea. E adevărat, la prezentul evocat de cele 10 piese era de neconceput publicarea lor. Se puteau scrie şi citi într-o intimitate nemonitorizată securistic, dar atât. Iar acum ar putea fi  socotite defazate. Şi ar putea fi acuzate de facilitate. N-a fost deloc aprecierea editurii. Spre cinstea ei. Şi nu e opinia cronicarului. Problema cărţii e tocmai raportul perfectibil între talent, vizibil cu ochiul liber şi experienţa literară. Penru un om de ştiinţă, iar medicul normand e om de ştiinţă, habituat cu redactarea conferinţelor, cartea de debut ţine de firesc. Mai ales că subiectul, descriptio Transilvaniae, era o veche preocupare a autorului, iar organizarea turului cu colegii de profesie fusese concepută şi executată impecabil. Dar talentul literar a devenit evident cu acest al doilea volum. Să sperăm că următoarele scrieri vor fi etape de perfecţionare firească.