SEMNIFICAŢA ADÂNCĂ A PEDEPSEI DE SINE

Această cronică n-a fost publicata la vremea ei. Publicarea ei acum e motivată de hiatusul vacanţei. In speranţa că înainte de următoarea vacanţă va fi disponibilă o cronică mai actuală.

SEMNIFICAŢA ADÂNCĂ A PEDEPSEI DE SINE

Inginerul tulcean George Naumov propune, sub pseudonimul abil ales Geo Naum (trimitere perifrastică la un mare poet) un roman a cărui primă ediţie şi-o asumase, în 2009, editura Eminescu, iar în acest an editura Limes găzduieşte o a doua.

Biografia eroului amestecă, cu artă culinară, elemente ale biografiei autorului, ceea ce e destul de obişnuit. Desigur, aventura existenţială a repectivului erou e o construcţie artefactică solidă, expresie a unei forte creative remarcabile. Cumva e ca şi cum folosind cărămizile din care e alcătuită propria casă contruieşti o cu totul alta, cu altă arhitectură.

Eroul e lipovean. El poartă prenumele unui strămoş, de care auzise în copilărie, Evsei. De care e legat un anume loc din delta: gârla lui Evsei. Produs de calitate al epocii, Evsei devine inginer şi ajunge cercetător în domeniul navalistic. Are o familie pe măsura lui, o soţie pe potrivă şi un băiat. Stă prost doar cu locuinţa, împarte o casă moştenită de soţie cu nişte rude abuzive. Are şi buletin de Tulcea, oraşul natal, iar în anii 80 oraşele mari sunt închise. Se luptă pentru a primi repartiţie de la primăria locală, care atunci se numea Consiliu Popular, pe locuinţa care aparţinea de drept soţiei. Îşî foloseşte toate resursele relaţionale. Reuşeşte, după destulăbătaie de cap. Cititorii trecuţi de o anumită vârstă recunosc aceste realităţi.

Profesional se afirmă, participând cu bune rezultate la o invenţie românească în materie navală. Ceea ce-l aduce în situaţia de a colabora cu cercetători sovietici de profil. Aceiaşi cititori, care-şi mai aduc aminte de poncifele literaturii proletcultiste, cu invenţii româneşti vânate se spionii occidentului putred, surâd subţire.

Dar aceste elemente de biografie întrucâtva tipică sunt oferite cititorului în doze farmaceutice, abil gestionate. Căci cee ace am schiţat până acum este extras progresiv din memoria eroului, în timpul aventurii sale existenţiale. O serie de flash-backuri care străpung prezentul tensionat al acţiunii. Totul dezvăluit într-o impletire de planuri temporale, care dau măsura tehnicii narrative a autorului.

O biografie aproape banală ajunge brutal la momentul conflictului existential. Organele de partid decid să se ofere colaboratorilor sovietici dat falsificate ale proiectului invenţiei româneşti, în cadrul schimbului tehnologic convenit. Dar omologul sovietic miroase cacealmaua şi-l roagă, collegial, pe Evsei să-i dea, în secret, proiectul real. Ceea ce el chiar face. Unul din prietenii apropiaţi îl avertizează că Securitatea e pe urmele lui şi urmează să-l aresteze, pentru a fi judecat ca trădăor de ţară şi sabotor al economiei naţionale. Şi, mai mult ca sigur, condamnat. Dispaaaaari! Acum! Zbiară prietenul.

Şi Evsei dispare. Fuge în deltă, pe care o cunoaşte ca pe curtea casei. Când rememorarea momentului critic ne face să revenim la primele pagini. Care narează tocmai un moment semnificativ din această fugă. Descoprim că omul se dezmeticea dintr-o stare aproape neconştientizată, un soi de dedublare ce-l diviza in 2 personalităţi izolate mutual. Aflăm, nu mult mai târziu, din rememorări, că reacţia sa fulgurantă la avertizarea prietenului nu fusese, totusi, una bezmetică. Ci nu doar gospodărită, ci rezultat al unui raţionament căruia nu i se potriveşte nici un adjectiv. Luînd în serios avertismentul, se judecă şi se condamnă la 12 ani. Atât aprecia el că ar fi primit. Fuga nu e rezultatul fricii pentru sine, ci aşa înţelege el să-şi protejeze familia de mizeriile consecutive condamnării lui. Un soţ şi un tată dispărut e, în ochii lui, un rău mai mic decât un soţ şi un tată condamnat ca trădător de ţară. Naivitatea lui abisală îl face sănici nu-şi pună problema că, dispărând, îşi va piedre inexorabil familia. Adică universul intim al oricărui om normal.

Ca cititor de meserie apreciez că înzestrarea eroului cu diferite calităţi dincolo de banalul standard, de serie, cum părea a fi, în biografia adunată din fragmente mnemonice, e un procedeu ingineresc. Începând cu strania dedublare, continuâd cu experienţele extrasenzoriale, duse până la călătoria în afara corpului. Acest procedeu e soluţia cea mai convenabilă de a derula datele experienţei limită de recluziune inversă în mijlocul deltei. De pildă respectivele experienţe extracorporale semnifică nevoia sa organică nu numai de a afla ce-I face familia, ci chiar s-o ajute cumva. Prin gânduri transmise printr-o telepatie sui generis, gânduri pe care destinatarii lor le cred proprii. O ficţiune bine sturdiată de autor, ca mecanism posibil, la fel de bine narată, joacă rolul caracterizării personajului în latura sa umană. Fără a fi apelat la această ficţiune (câtă vreme, prudenţi, o considerăm ca atare, iar cititorii care chiar cred în fenmene EPS iau descrierea de bună), autorul ar fi fost nevoit să ţeasă o cnstrucţie sofisticată, astfel ca elementele de caracterizare să rezulte, distilat, din mult mai multe momente narative. Tehnică literară pentru care autorul nu era neapărat experimentat. Cumva aceste prcedee sunt tipice pentru un talent literar nativ, cultivat autodidact, de formaţie nonliterară. Rezultatul epic e o reuşită.

Cu timpul autoexilatul se gospodăreşte pe un grind, alcătindu-şi un habitat, din resurse locale. Pe care ediul le oferă, în cea mai mare măsură, dar şi valorificând, prin scurte expediţi cu  lotcă pierdută de cineva, mai ales pietre semifasonate, cu care-şi alcătuieşte o vatră şi o lejancă, un soi de culcuş alăturat vetrei, aşa cum îşi aminteşte că auzise în copilărie. De la un moment dat capătă un suflet de companie, salvând un pui de câine. Spre finele perioadei asumate găseşte întâmplător un ziar care zburase de pe o şalupă şi aşa află de schimbările postdecembriste. Căci Aventura lui începuse în noiembrie 89. Bun pretext pentru autor de a portretiza anii 80.

Evsei mai rămâne şi după scurgerea celor 12 ani, penrru că nu e pregătit. Nici a-şi părasi habitatul, pe care-l adusese la o stare convenabilă, în conditiile date, n-ar fi fost prudent. Când pleacă, o face în etape. Ajunge în Tulcea natală. Unde umblă cu fereală. Ajunge la un vechi amor din vremea liceului, pe care are şansa s-o găsească singură. Mă rog, autonomă. Cu banii pe care-I acceptă sub rezerva unui împrumut, ajunge la Bucureşti. Evident, fosta familie îl rejectează net. Soţia se căsătorise cu un prieten comun de dinainte de dispariţie. O primă uşă a vieţii anterioare, cea mai importantă, i se închide firesc. Dar firescul atitudinii îi dă de bănuit că decizia pedepsei de sine fusese greşită. Îşi găseşte unul din cei doi prieteni, care-şi trăieşte ultimele zile. Află că avertismentul celuilalt fusese un fals. O mare cacealma. Celălalt prieten mizase pe reacţia lui şi câştigase. Ce anume? Locul într-o lungă călătorie navală, une el ar fi avut o temă de cercetare itinerant. În noiembrie 89 o atare ocazie era o şansă. Itinerar naval din care poltronul evadează spre lumea largă în tumultosul an 1990.

A pierdut acest om totul? Experienţa limită pe care o trăise, dincolo de a fi dovedit puterea de supravieţuire a fiinţei umane şi evitarea alienării în singurătate, convertase, şi asta e concluzia majorăa romanului, un ateu, produs tipic al regimului, într-un om care-l găsise, în nesfârşitele meditaţii solitare, pe Dumnezeu.

Un roman oarecum atipic, dar dens, consistent şi uman, a cerut o recentie atipică. Dar a-I fi povestit acţiunea cere tragerea cortinei înaintea finalului. Trebuie să-I rămână şi cititorului ceva. Dar tocmai această ocultare sugerează că, deşi soluţie unică, mutare forţată în limbaj şahist, tocmai acest final lasă o impresie, una evensecentă dar de neevitat, de lipit. Nu de artificial. Cumva o mărturie indirectă a incapacităţii de a realiza unul de mare romancier şi de mare roman. Pe care acest roman insolit l-ar fi meritat.