Că o carte semnată Andrea H. Hedeş e o promisiune de savoare literară e, de peste un deceniu, o axiomă. Nu discutăm de premiile care i-au onorat volumele de poezii. Nici de afirmaţia pe care mi-o asumasem, scriind despre volumul de cronici de întâmpinare, că textul critic are, la autoare, valenţe literare intrinseci. Dar putem discuta de un efect întrucâtva paradoxal. Pornind de la propria experienţă de lectură. Experienţă cristalizată bibliografic.
Am afirmat, nu odată, că citesc greu poezie. Fără a explicita că mă refeream, tacit, la cea postbelică. Afinitatea spontană cu Marin Sorescu era rezistenţa opusă de textul geniului Nichita. Desigur, de o factură total diferită, poezia autoarei straniilor Povestiri de pe malul celălalt (Neuma, Cluj, 2019) e una din cele care vădesc aceeaşi afinitate, aceeaşi transparenţă. La fel funcţionează relaţia cititor-text în ce priveşte cronicile de întâmpinare, componenta majoritară a scrisului autoarei. Dece atâtea detalieri contextuale? Pentru a sublinia senzaţia paradoxală a dificultăţii de lectură a acestor povestiri. Ceea ce mi se întâmplă rarissim spre deloc când citesc proză.
Profesorul Mircea Muthu, în prefaţă, schiţează, folosind citate bine alese, un tablou coerent al celor 10 microtexte. Nu-mi permit să mă inserez în modelul profesorului, raportul meu de lectură n-ar avea justificare. Cu atât mi puţin aş putea încerca să propun o interpretare alternativă. Quod licet Jovi…
Ce-mi rămâne de spus?
Profesorul Mircea Muthu consideră povestirile nişte parabole. Cu irizări de epos oriental. Diagnostic imbatabil. Personal mi-au sunat a eboşe de basm. Prelucrat până la quintesenţă. În alte cuvinte distilat. Mai mult, simbolizant. La modul încifrat. Ajuns aici am identificat unul din motivele (căci sunt, fără îndoială, mai multe) dificultăţii de lectură. Una din constantele scrisului autoarei, prezentă mai ales în croniciile literare, inerent mai rar în poezie, e ca cere precunoaşterea, de către cititor, a unor elemente literare referite sau vag aluzionate. Elementele sunt, în cronici, fie identificate prin note de subsol, fie lăsate cititorului, care e cooptat ca partener. Ei, bine, în aceste povestiri sui generis, backgroundul referenţial e mai puţin decât o umbră. Deloc de mirare că literatul de nivel înalt recunoaşte cel putin atmosfera acestui background (cu irizări de epos oriental). Deşi eu cred că recunoaşte efectiv piese anume (ciclul maghrebian Kitab-al Mathalib, pg. 8). Ceea ce mie-mi lipseşte. Că sensul povestirii nu depinde, la urma urmei, de cunoaşterea precisă a vasului cu mir al Sulamitei e evident. Dar dedesuptul vocii narative se află un sistem de repere asupra căruia cunoaşterea mea e precară. Mă aflu, ca cititor, păstrând absolut toate proporţiile, în ipostaza celui care citeşte Il nome della rosa. Referirile din roman nu sunt accesibile decât unui număr extrem de mic de cititori. Care au cunoştinţe de extremă adâncime asupra epocii medievale. Şi nu doar medievale. Pentru marele public rămâne, altfel, un provocator policier.
Dar Povestirile de pe malul celălalt nu au o epidermă coerentă trivială. Sunt scrise – şi asta e meritul lor major – pentru cititorul cult şi rafinat. Înainte de a intra în zona comentariilor pe care le pot face, am obligaţia de a recunoaşte că titlul primului meu volum de cronici, produsde aceeaşi editură Neuma, cu 3 ani în urmă, nu se mai justifică. Meseria de cititor? Haida-de! Dar ar fi o prostie să-l reneg. Şi n-am de gând să comit prostia. Îmi voi asuma, deci, evidenţa definirii unei limite ale stăpânirii meseriei.
În locul unei analize pe text, voi nota unele conexiuni ale textului – in universul meu de cititor. Povestirile mă trimit la o nuvelă distopică a italianului Lino Aldani, matematician ca formaţie, scrisă cu cel puţin 70-80 de ani în urmă. Prin atmosferă. Fără îndoială, povestirile autoarei au o dominantă distopică. Mai crudă decât literatura sci-fi occidentală a anilor 50. Desigur, povestirile noastre nu au nimic comun cu domeniul sci-fi. Dar nici basm nu e. căci basmul înseamnă confruntarea dihotomică dintre principiile binelui şi ale răului. Westernul e un basm sui generis. La fel ca unele filme de acţiune, altele de capă şi spadă. Elementele de basm ale povestirilor se cantonează în mecanisme stilistice. Cel mai evident e tripticul repetitiv din cele mai multe texte.
Povestirile nu sunt, deci, distopii sci-fi, dar au o dominantă distopică. Deloc tristă, deloc cinică. Nici chiar pesimistă. Obiectivă. Cruzimea unor finaluri (Visele, Frica) accentuează diagnosticul.
Dacă titlul volumului trimite la nuvela lui Lino Aldani, el mai trimite şi la una din noţiunile basmului: malul celălalt ar putea fi celălat tărâm. E unul din elementele care schiţează senzaţia, totuşi vagă, de basm. Dar cum am demonstrat că nu poate fi basm, continuăm a ne întreba ce este. Căci categorisirea profesorului Mircea Muthu – parabole cu irizări de epos oriental – deşi acoperită de text, nu e, totuşi completă. Câtă vreme identificăm şi elemente de distopie cu iradieri în zona altfel străină sci-fi şi chiar amănunte responsabile pentru senzaţia, tot străină, de basm. Cheia încercărilor taxonomice cred că şade în ambiguitatea dintre alteritatea la care trimite titlul (malul celălalt) şi ţinutul pe cât de straniu, pe atât de singular şi de original, aflat între lumi. Spre care tind mişcările personajelor, de fapt ale lumii acestora. Sau care se află ab initio acolo.
Ce poate reprezenta acest spaţiu interstiţial, între lumi? Prefer să renunţ la ipoteze. Dacă autoarea va fi avut o intenţie precisă, a avut simultan rafinamentul de a sugera, implicit, că lasă interpretarea la libertatea cititorului. În basme, tranziţia spre tărâmul celălalt şi înapoi se face instantaneu. Andrea H. Hedeş propune o soluţie de continuitate. Dar faptul că acest între lumi există, în convenţia narativă, nu doar permite, cere chiar întrebarea ce e pe malul celălalt? Originalitatea povestirilor permite, daca nu nenumărate, oricum numeroase interpretări simbolice. Şi dacă ceva îi e clar cititorulu care sunt e că destule-mi vor fi scăpat. Precum, păstrând absolut toate proporţiile, îmi vor fi scăpat cele mai multe dintre trimiterile lui Eco, din Numele trandafirului.
Lumea reală, în care trăim, e bolnavă. Sau cel puţin nu mai e cu totul sănătoasă. Strania lume între lumi, conturată de povestirile de pe malul celălalt tocmai asta spun, în ultimă instanţă. Dar mai spun ceva. Lumea dintre lumi te face să te gândeşti la un purgatoriu sui generis. Iar atuci nenumitul mal celălalt e un la fel de îndrăzneţ sugerat Hades.
Să revenim la primul text, înainte de a comenta finalul. Să ne imaginăm că am citit restul povestirilor după o pauză conjuncturală. În care presupunera că peştera dincolo de care zboară îngerii e peştera alegorică a lui Platon s-a diluat. Am citit 8 povestiri mai mult sau mai puţin ca pe un tot independent. Ne-a frapat dominanta distopică (iată dece tonul iniţial al raportului de lectură, cronica fiind mult spus, se plasează în această izolată ipostază). Apoi ne-a frapat antidistopia (cuvântul merită inventat, el exprimă senzaţia finalului povestirii finale). Deşi cumva o aşteptam. Bolovanii, descrişi insistent, cu simbolul lor nonviu (alt cuvânt inventat, pentru a separa sensul de mort, care n-are ce căuta aici) îşi descoperă utilitatea. Femeile satului, cu viaţa lor chinuită, convertesc piatra în pâine. Sigur că nici asta nu e o surpriză, oamenii satului oferă bolovani străinilor castelani în schimbul unir pâini cât o roată de car. Metafora e curajoasă. Nu te poţi gândi decât la forta vitală a puterii de a scoate apă din piatră seacă. Dar tehnologia convertirii pietrei în pâine duce mult mai departe. Nu pot înţelege acest final decât în sensul că pe malul celălalt, dincolo de purgatoriul lumilor dintre lumi, e un antihades. De la poemul lui Arghezi n-am mai întâlnit un imn, altfel contorsionat, închinat mai fără echivoc Omului. Omului inspirat de stolurile de îngeri zburători, dincolo de peştera lui Platon.
Related Articles
No user responded in this post