ARE PERSONAJUL MITOLOGIC UN FEMININ?

Când am primit volumul poetei covăsnene Mihaela Aionesei (Sisifa, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018) primul reflex a fost de a căuta acest feminin pretenţios şi oarecum forţat. Desigur, nu frecvenţa termenului e punctul de interes, ci impresia de lectură. Sisifa ar putea fi însăşi poeta, opintindu-se sub greutatea unei lumi vii. Pagina tehnică precizează că volumul a fost premiat la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, ediţia XI, 2018.

A debutat în volum cu Cerşetori de stele, Editura Art book, Bacău, 2011. A adunat, până la finele lui 2016, 7 volume (dincolo de care n-am găsit date), e prezentă în 22 antologii. E onorată cu numeroase premii şi menţiuni, înainte de premiul citat mai sus. Dar să e focalizăm privirea pe acest cel mai recent volum.

Prima lectură a celor aproximativ 100 de poeme confirmă informaţiile de resortul CV preluate din sursa https://www.adrianatirnoveanu.ro/2016/12/06/mihaela-aionesei-iubind-se-poate-la-multi-ani/. textul liric e al unui poet constituit, ajuns la o maturitate creatoare manifestă. Care-şi asumă inclusiv limitele.

Suntem informaţi de la primul poem (Eu scriu) asupra intenţiei. Reţinem, dintre entităţile pentru care scrie, luna ce cade ca o ghilotină (inedit!) în fiecare seară când mi-e dor. Curiozitatea stârnită de titlul insolit ne duce direct la poemul cu acelasi titlu (pg. 21). Sisifa e, într-adevăr, un alter ego, sau mai degrabă o versiune a personajului mitologic. Greutatea pe care o cară e un balon ce disimulează o planetă roz. Unde… ea, Sisifa, nu are loc. Bănuiala identitară ni se confirmă.

Poeta pune şi îşi pune, cu măsură, întrebări fundamentale: Unde începe şi unde se sfârşeşte inima (Inima); Când aţi sădit ultima oară un pom? (Apele); Cine-i, cine-o poetul? (Cine-o poetul?); Unde, Doamne, să mă duc, lacrima să mi-o usuc? (Viata îmi ţine calea sub un tei).

Eul poetic este asumat conştient şi raportat la un univers viu. Dar paradoxal. El caută o vacanţă de vis, dar nimereste în atmosfera de piatră a nuvelei lui Agârbiceanu. El închină un poem întunericului. Se îndieşte de propria memorie, ca simbol al unei lucide îndoieli de sine. Descoperă cu aceeaşi luciditate că viaţa-i e o Golgotă prăbuşindu-se în sine. Şi nenumărate alte dovezi de zbatere lucidă, dureroasă, tristă şi demnă.

Mediul în care poeta se mişcă e unul natural. Chiar cu o nuanţă tradiţională pe alocuri. Deloc suprinzător, chiar un poem cu titlul, totuşi uşor ambiguu, Rugăciune de Valentune’s Day, operează cu elemente deloc de import cultural. Rugăciunea e adresată Nădejdii, nu unui Dumnezeu totuşi prezent. Ca punct focal al firescului invocat. În cuplu simbolic cu iubirea. Poemul e vârful aglutinat al micilor gesturi de denunţare blândă a alienării, difuzate discret dar hotărât într-o serie de poeme. Acest mediu e câmpun rezonant al unei sănătăţi sufleteşti fundamentale, exprimate într-o amplă meditaţie poetică.

Nimic mai firesc decât prezenţa mamei, ca principiu unificator (Când ai o măicuţă tăcută sub cruce). Dar nu oricând. Ci după integrarea, tot firească, a morţilor î nuniversul poetic existenţial.

Dumnezeu nu lipseşte din acest univers. Interesant, e unul deloc demiurgic, e o componentă mai mult sau mai puţin oarecare a acesti univers. Uneori partener de dialog, faţă de care tonul e mai degrabă unul familiar decât de invocare a autorităţii supreme. În fond calchiind atitudinea tradiţional populară. Al cărei reprezentant e asumat, in acest volum, de poetă. De altfel, acest Dumnezeu mai rătăceşte, uneori, chiar drumul spre fericire (Mâinile). Mult mai prezentă e ploaia. Rolul acesteia e de interstiţiu vital fundamental. Cu aceste observaţii ajungem să definim poziţia poetei: vocea populară asumată.

Un scriitor buzoian, în cronica la alt volum al poetei (Surâsul dintr-o lacrimă), consideră poezia acesteia drept… suprarealistă. Cum n-am citit respectivul volum nu pot comenta. Dar lectura acestuia mă determină să presupun o anume omogenitate a celor cel puţin 8 volume. Iar în cel asupra căruia fac un raport de lectură risc să apreciez că n-am găsit elemente de suprarealism. Dimpotrivă. Aş situa poezia Mihaelei Aionesei cum nu se poate mai departe atât de curentele moderniste ale secolului XX, cât şi de fracturismul post douămiist.

Două vorbe despre scriitură. Cu tot tonul natural, aceasta e mai sofisticată decât te-ai aştepta. Refuză net versificarea clasică, dar inserează fragmente ritmate de cel mult 2-3 rânduri, care accentuează muzicalitatea textului. Fără rime. Alteori câte un poem construit din versuri scurte, conturează imagini la fel de fluente. Bref, poeta stăpâneşte tehnica prosodică, pe care o adaptează scopului tematic.

O notă pozitivă coperţii, semnate de Antonio Mora. O sugestie plastică de efect.

Una peste alta, o poetă care merită descoperită. Chiar după multe volume cu care s-a făcut cunoscută. Şi premiată.