O CALE LUNGĂ

După volumul anterior (Sisifa, Mihaela Aionesei, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2018), premiat la ediţia XI-a – 2018 – a festivalului internaţional Titel Contantinescu, iată un volum produs de aceeaşi editură şi premiat la următoarea ediţie, a XII-a – 2019 – a aceluiaşi festival. Pentru că existase, cândva, un om. De Silvia Bitere.

Autoarea face, la fel ca cea precedentă si la fel ca mulţi alţii, din peisajul literar al ultimilor ani. Debutandă cu volum în 2012 – De-a Coraline, Gditura Grinta, Cluj. Publica apoi Gri Kamikaze, poezie, 2013 şi Povestiri cu scaun la cap, proză scurtă, 2014, la Editura Eurostampa, Timişoara, S-Via del Mar, poezie, iarăşi Editura Grinta. Frecvenţa volumelor publicate în aceşti primi ani te face să presupui că până la cel prezent vor mai fi apărut si altele. Dar nu le-am găsit. Deşi activitatea literară intensă e reflectată în destule surse. Prezentă în numerase antologii – 9 numai în primul an după debutul volum – şi în numeroase reviste liiterare pe o arie largă, premiată şi menţionată de-a lungul anilor, autoarea acestui interesant volum e un punct efervescent în mişcarea literară a celui de-al doilea deceniu.

Ponderea volumului în universul autoarei e subliniată şi de dedicaţia acordată fiicei sale. Care, interesant, e autoarea coperţii. Volumul e pus în valoare de prefaţa poetei Angela Nache Mamier. care spicuieste din consideratiile poetului şi animatorului vieţii culturale câmpinene Florin Dochia. Scrisul devine dialog cu Dumnezeu, actul scrisului este credinţa, conchide prefaţatorul.

Începutul şi sfârşitul celor 58 poeme spun mult:

Când toţi aşteptau o minune

Când în Biserică

Nu mai avea cine să tragă clopotul

s-a dus mama mea

şi a tras clopotul.

De atunci

Sunt mândră.  

Peste tot ce-am scris se va depune un strat gros de praf

Nimeni nu va auzi de nimeni

Nutresc însă speranţa

Că un extraterestru

Mă va decoperi şi citit peste mii de ani.

Fără a-l contrazice pe Florin Dochia, cred ca abia montând astfel cele 2 poeme decantăm esenţa discursului poetic. Dialogul cu un Dumnezeu personal este, pe lângă paralelismul editorial, încă un element comun al celor 2 volume prezentate consecutiv. Dumnezeul Silviei Bitere e uneori crud, alteori poet (12)… doar doar niciodată / Dumnezeul mamei mele (14). Ba chiar la un moment dat (22) poeta se cam ia de piept cu Arghezi însuşi: … şi atunci să spun că tu nu exişti? Un soi de concluzie a provocării Dumnezeulu ei întâlnim în poemul 31:

Nu-l căuta pe Dumnexeu printre icoane

Nu-l vei gasi acolo

Dacă simţi că inima îţi bate cu putere

El este acolo, în viul tău

Şi vei prinde nopţi şi zile liniştite

Şi vei dormi casa Domnului

Cum nu se doarme în nici o bserică.

Dar mai importante, ca personaje, ca repere, ca simboluri, decât acest Dumnezeu, sunt tata şi mama. Şi chiar mai frecvente. Impresionant e poemul 40:

Am auzit că iubirea de mamă e sacră.

Eu nu am studiat iubirea de mamă.

Dar cum as putea să cred vreodată că o mamă

Cu mâinile e ar putea lua un lemn

Să-l ducă la sân şi el să plângă.

Poezia Silviei Bitere e aşa de plină de substanţă, că ar merita comentat fiecare din cele 58 de poeme. Ea poate fi interpretată în cheia credinţei, propusă de Florin Dochia, cum ar putea fi interpretată şi în alte chei. Personal prefer s-o interpretez în cheia unei introspectii lipsite de îngăduinţă. Dar lispită şi de furie. Aş fi luat poezia ca atare. Ca o meditaţie responsabilă, lucidă şi esenţializată. Dacă nu i-aş fi citit volumul de debut. Căci e o cale lungă de la giumbuslukurile ludice şi vag infantile, dar scrise cu talent la această interogare de sine. O cale lungă spre maturizare. Artistică şi identitară.