CÂTECEVA DESPRE ROMANUL DE CAPĂ ŞI SPADĂ

Cine mai citeşte azi romane de capă şi spadă? Răspunsul se subsumează întrebării cine mai citeşte azi? Aria întrebării e mult prea vastă pentru a nu ne limita din capul locului la limba română. E adevărat că lectura pe suport digital (utilizând ca instrumente de la e-reader kindle la smart phone) manifestă o pondere crescândă accelerat. Probabil România prezintă un anume decalaj faţă de ţările cele mai dezvoltate, dar e probabil ca decalajul să fie în scădere. Librării mai există, încă, în toată lumea. Iar cu 7 ani în urmă am vizitat un anticariat într-un sat olandez (sic). În România funcţionează un soi de anticariat online. De fapt un dispecerat care face legătura între amatori de cărţi vechi şi posesri dispuşi să renunţe la ele. Dar poţi citi cărţi vechi şi online. Bref, cartea, ca produs, cartea veche în particular, e disponibilă azi într-o măsură mult mai mare decât în vremea când se mai citeau romane de capă şi spadă.

Subgenul este în majoritate reprezentat de scriitori francezi, iar tema generală e romanţarea şi popularizarea istoriei Franţei. Dar nu se adresează exclusiv cititorului francez. Acesta păstrează convingerea intimă că nu există cultură cu excluderea celei franceze. Epoca reflectată de literatura subgenului e între secolele XVI-XVIII. Cu centrul de greutate pe prima jumătate a intervalului.

Să aruncăm o scurtă privire asupra clasicilor de gen. Lista acestora acoperă aproximativ un secol. De la Cinc mars, de Alfred de Vigny (1826) la Scaramouche, de Rafael Sabatini (1921). E adevărat că acest din urmă scriitor e mai cunoscut ca autor al romanului Odiseea căpitanului Blood (1922). Care este şi nu este roman de capă şi spadă. Este, deoarece în acţiunea aventuroasă se foloseşte conjunctural, spada, dar nu este, deoarece eroul e silit de împrejurări să devină, pentru o vreme, pirat. Alfred-Victor, conte de Vigny, contează în istoria literaturii ca poet şi dramaturg. Romanul citat e socotit de majoritatea criticii franceze ca primul roman istoric. Actiunea se petrece la ceva mai bine de un deceniu după momentul descris în Cei 3 muşchetari al lui Dumas père (1844), prototipul şi cel mai popular dintre romanele categoriei.

Eugène Sue, mai cunoscut pentru Misterele Parisului (1843), e inserat în listă pentru romanul Lautréaumont (1837), fără legătură cu poetul omonim, care a trăit mai târziu. Fără îndoială, corifeul subgenului a fost Alexandre Dumas père. Care a oferit publicului cele mai multe romane de capă şi spadă. Cunoscut în toată lumea şi tradus în zeci de limbi.

Dacă fiul creatorului muşchetarilor, Dumas fils, s-a ilustrat într-o zonă literară diferită, o altă dinastie mai mult sau mai puţin contemporană este cea a lui Paul Féval tatăl şi fiul. Primul şi-a câştigat popularitatea dincolo de hotarele Franţei cu romanul Cocoşatul, a cărui acţiune se petrece la începutul secolului XVIII, pe timpul regenţei care acoperea minoratul lui Ludovoc al V-lea. Fiul s-a ilustrat în sequels ale romanelor de mare popularitate, introdcând în scenă personaje precum Fiul lui Lagardère, fiul lui D’Artagnan, ba chiar îi asociază pe acesta cu Cyrano de Bergerac. Un valorificator sui generis al materiei prime literare de primă mână.

Théophile Gautier e inserat în lista clasicilor romanului de capă şi spadă pentru o singură operă, Căpitanul Fracasse (1863), mai cunoscut pentru numeroasele ecranizări (cea mai notorie, la distanţă de aproape un secol, cu Jean Marais în rolul baronului de Sigognac). În rest scriitorul ilustrându-se în poezie, dramaturgie şi teorie literară (promotor al artei pentru artă).

La începutul secolului XX apare Michel Zévaco, originar din Corsica. Subgenul de care ne ocupăm ocupă ponderea majoră în bibliografia sa. În fine, anglo-italianul Rafael Sabatini, cunoscut mai ales pentru romanul Căpitanul Blood (1922), urmat de alte 2 (1931, 1936) care ar putea fi considerate sequels, în care eropul nu mai apare, epoca fiind îl linii mari aceeaşi). Scaramouche (1921) este cel mai sofisticat roman clasic de capă şi spadă, eroul fiind… un avocat, implicat în evenimentele revoluţei franceze. Romanul a cunoscut multe ecranizări (1923, 1952, 1956, 1963 – cu Gérard Barray – , 1965 – cu Domenico Modugno! -, 1972, 1973).

Din aceeaşi categorie ar putea face parte şi unele romane ale lui sir Walter Scott (Ivanhoe, dar mai ales Quentin Durward (1823), acesta din urmă fiind brodat pe canavaua domniei lui Ludovic al XI-lea). Elementele definitorii ale subgenului fiind prezente. Eroul, romantic, arcaş scotian din garda regelui francez. Păstrând proporţiile, naraţiunile cu samurai ar face parte din aceeaşi categorie.

Cum Dumas père e maestrul de necontestat al subgenului, chiar dacă a folosit negri în producţie, iar dintre autorii citaţi Michel Zévaco e cel mai productiv, o comparaţie dintre cei doi se impune de la sine. Dumas père a publicat câteva zeci de romane. Multe iniţial în foileton. Plătit la numărul de semne grafice, a folosit intensiv dialogul, cu replici scurte. Chiar dacă atmosfera generală a romanelor e subsecventă tematicii istorice, doar o minoritate dintre acestea sunt tehnic apartenente subgenului. Cele mai populare două romane sunt Cei trei muşchetari (1844) şi Contele de Monte Cristo (1845). Ambele valorificând vechi documente. Primul, aproape un remake (concept care nu exista în epocă) a unei lucrări publicate în 1700 la Köln şi împrumutate din biblioteca publică din Marsilia. Numele eroului e preluat tale-quale din acea lucrare documentară. Scriitorul a lansat ulterior versiunea că s-ar fi inspirat din documente descoperite în biblioteca naţională. Al doilea valorifică documente din arhive ale poliţiei. Geneza romanului e relatată de… în cartea… Dacă, dincolo de extrema popularitate, cele 2 romane au elemente comune, al doilea nu e deloc încadrabil în subgenul discutat. În schimb, anul în care e publicat, apare un prim sequel al muşchetarilor (După douăzeci de ani), iar în 1848 al doilea şi ultimul (Vicontele de Bragelonne). Tripticul e tipic pentru subgen. Tot în 1845 apare Regina Margot, un reuşit roman de dragoste, pe fondul intrigilor din timpul Nopţii Sfântulu Bartolomeu (1572). 3 romane publicate în acelaşi an dau o idee asupra tehnicii de scris a autorului. Cumva asemănător, Doamna de Monsoreau 1846), mai dramatic chiar, plasat în aceeaşi agitată epocă de domnie a fiilor lui Henric al II-lea şi ai Caterinei de Medicis. Ultimul roman a cărui acţiune se petrece spre finele acestei epoci (ultimul rege Valois, Henric al III-lea, înainte de a fi asasinat), este Cei 45 (1847-47). E vorba de corpul nobiliar de gardă personală a regelui. Eroul este pitorescul Chicot, fost bufon regal. Un spadasin din familia definitorie a subgenului. Scriitorul valorifică, de-a lungul romanului, romanticul personaj al Dianei de Monsoreau, dându-i un aer subtil de mister. Ea se răzbună în final pe fiul cel mai mic al lui Henric al II-lea, François d’Alençon, apoi de Anjou. Singurul care n-a ajuns rege. Referirea la finalul dramatic al precedentului roman închide cercul.  

Dacă cele 6 romane încadrabile formal în subgen i-au luat lui Dumas père 5 ani, numai ciclul Pardaillan (10 romane) al lui Michel Zévaco s-a derulat pe parcursula 14 ani. in aceeaşi categorie ar mai fi încadrabil ciclul Căpitanul, cu 6 romane. Primul fu ecranizat, cu Jean Marais, în rolul personajului François de Capestang, unul din spadasinii justiţiari. La finele romanului/filmului personajul Concino Concini, ajuns mareşal d’Ancre şi prim ministru, favorit al reginei mame Maria de Medicis, regenta Franţei, este executat (24 aprilie 1617 în realitate).   

Fără îndoială, notorietatea lui Dumas père e incomparabilă cu cea a lui Zévaco. Acelaşi raport în ce priveşte personajele emblematice din aria subgenului la care ne referim. Există un singur dezavantaj relativ al lui D’Artagnan. Pe ecran a fost întruchipat într-un secol de ecranizări de actori cu notorietate relativă. Poate cel mai reprezentativ a fost Michael York (1973). Celebritatea personajului rămâne tributară lecturii. În schimb, cavalerul Pardaillan a fost interpretat, în doar 2 lung metraje (1962-64, neglijăm serialele TV) de un actor pară anume născut pentru roluri de capă şi spadă: Gérard Barray. Care, de altfel, l-a jucat şi pe D’Artagnan(1961, sub bagheta aceluiaş regizor, Bernard Borderie). Cel puţin la noi în ţară personajul e cunoscut (în anumite medii…) pe filiera filmelor. Pe alt plan, ştim – şi am precizat mai sus – că dacă Duma i-a conferit persnajului D’Artagnan celebritatea e efectul tehnicii sale scriitoriceşti. Prelucrării unei lucrări quasidocumentare. Cavalerul Pardaillan e, însă, în întregime creaţia scriitorului corsican. Şi nu doar atât. Literar, personajul lui Zévaco e mult mai dezvoltat, în cele 10 romane. E adevărat, pe de altă parte, că fără celebritatea istoriceşte stabilită a lui D’Artagnan nu putem garanta că ar fi existat motivaţia fabricării lui Pardaillan. Întâi de toate deoarece în 1900 autorul a abandonat brusc jurnalismul politic, optând pentru literatura de ficţiune istorică.

D’Artagnan apare, la Paris, în 1626. Iar acţiunea ultimului roman al trilogiei se petrece în 1658. 32 de ani de istorie a Franţei. Nu există sequels în care să apară vreun fiu al personajului. O fiică (jucată de Sophie Marceau) apare numai într-un film, făcut în 1994. În schimb numele Pardaillan apare la 4 generaţii. Eroul major e fiul ostaşului iniţial personaj negativ. El traversează toate cele 10 romane. La un moment dat apare Jehan, fiul lui. Iar fiica acestuia, răpită, e regăsită la finele saga-lei. Perioada istorică acoperită este 1553 – 1613. 60 de ani. D’Artagnan a avut, în primul volum al trilogiei, un dversar feminin de anvergură, agent al cardinalului Richelieu, Milady de Winter. Pardaillan are un adversar feminin de mult mai mare anvergură, prinţesa Fausta. O intrigantă de mare calibru, extrem de bogată. Acţionând oarecum în favoarea regalitaţii spaniole. De fapt servindu-se de aceasta în propriul interes. Învinsă sistematic de Pardaillan. Dar, amănunt extrem de picant, este mama fiului lui Pardaillan. Jehan. Pierdut şi regăsit. Adevăratul învingător al saga-lei. Fausta dispare fără echivoc la finele celui de-al 10-lea roman. Concomitent cu adversarul ei de-o viaţă. A cărui dispariţie, logica în plan epic, e înveşmântată în mister. O bilă albă pentru autor. Greu de inventat un final mai logic şi mai subtil pentru un ciclu de 10 romane. Totuşi, acest ciclu e cunoscut doar de o sferă mai degrabă restrânsă de amatori de gen. Pe când despre D’Artagnan, cu tot cu cei trei muşchetari, prietenii săi, nu la fel de realizaţi literar, vor fi auzit şi şcolarii de dinainte de smart phones şi reţele de socializare. De fapt între cele 2 construcţii literare există o complementaritate apropiată de perfecţiune.

În ce priveşte fondul istoric, să mai observăm un element deloc neimportant. Dramatismul epic, la nivelul întregului subgen capă şi spadă îşi atinge maximum în epocile de regenţă. Deşi După douăzeci de ani,  e, tehnic, un sequel, ceea ce presupune o scădere a dramatismului, autorul isi poartă personajele din Fronda franceză la execuţia lui Carol I al Angliei. Iar introducerea fiului lui Milady accentuează, de fapt, tensiunea. Utilizator abil al istoriei (în ciuda diagnosticului lui Marx, care strâmbă din nas, manifestzndu-şi odată mai mult obtuzitatea), Dumas pére termina acţiunea înainte de Pacea Westfalică. Evitând ratarea romanului. Avem pe teritoriul capei şi spadei 3 astfel de interregnuri. Mazarin, prim ministru şi soţ al Anei de Austria, pe timpul regenţei, e descris realist, ca epigon inferior marelui Richelieu. A cărui magnanimitate e subtil pusă în valoare tocmai de rolul negativ. Jucat în primul episod. Paul Féval redă mediocritatea regentului Philippe d’Orléans (pe timpul minoratului lui Louis XV), ca personaj secundar în Cocosatul. Dar Concino Concini, favorit al Mariei de Medicis, regentă pe timpul minoratului lui Louis XIII (pe timpul căruia începe ascensiunea lui Richelieu) e chiar personaj principal al ultimelor romane din ciclul Pardaillan. Cuplul cu soţia sa, Leonora Galigai are o decentă acoperire istorică. De altfel prezenţi, ambii, şi în Le Capitan (1907).

N-ar trebui încheiat acest periplu cumva arheologic fără a cristaliza prototipul eroului? El este urmaşul cavalerului medieval idealizat. Calibrat la segmentul istoric definit an initio. Strămoş al lui James Bond. Nu orice spadasin e un cavaler justiţiar. În toate romanele subgenului, el e suporterul necondiţionat al regelui. Adversarii lui sunt adversarii regelui. Fie acesta  viitorul rege bearnez, apoi rege legitim, fie al fiului minor al acestuia, fie al următoului rege matur. În fine, al viitorului Louis XIV. Chiar în afara sferei autorilor francezi, un Quentin Durward, deşi mercenar, îl serveşte leal pe Louis XI. În termenii de azi, am spune că romanele de capă şi spadă sunt… corecte politic. Dumas pére şi-a scris cele 6 romane de capă şi spadă propriuzise în ultimii ani ai monarhiei din iulie, în pragul revoluţiei de la 1848 şi celei de-a doua republici. Când regele burghez nu mai avea nici o aură de regalitate. Scriitorul a avut fler. De altfel precursorii, de Vigny şi Eugène Sue, au conturat subgenul cu intuitie. Regalitatea era definitiv revolută în primii ani ai secolului XX, când Michel Zévaco îşi scrie ciclul Pardaillan. Dar arhetipul subgenului era definit. O forma în care scritorul, convertit de la jurnalismul contestatar, şi-a turnat, cu talent, propriul model.

Ca ultimă observaţie, în ecranizările subgenului, indiferent de actorul protagonist, peristă un acelaşi actor în rolul principal negativ. Mercenarul adversarilor regelui. Posesor al unui facies perfect pentru astfel de personaj. Numele lui: Guy Delorme.

Şcoala de scrimă, din epoca medievală până dincolo de Renaştere, îşi are originile în Italia. Dar valorificarea literară a eroului spadasin a revenit preponderent scriitorilor francezi. Posibil, acest erou de literatură arhipopulară îşi trage rădăcinile din celebrul Bayard, le chevalier sans peur et sans reproche.