SERIE INSOLITĂ DE POLICIERE

În toamna lui 1965 un număr al revistei lunare Secolul XX era dedicate filmului. Regretatul D. I. Suchianu, starostele cronicarilor români de gen semna un articol analitic din care desprind fraza: Nutresc un profund dispreţ pentru cei care nutresc un profund dispreţ faţă de filmul şi romanul poliţist. În cinema se puteau vedea, de pildă, Cauze drepte, (Cristian-Jaques, 1963) sau Secretul cifrului (Lucian Bratu, 1960). După romanele de comandă, înghesuint genul în schema realismului socialist, începuseră să apară, în format de colecţie, romanele clasicilor americani de gen, cu pronunţătă tentă social. Prea puţin Conan-Doyle, un singur roman de Agatha Christie (Zece negrii mititei)^*  

În genere, autorii de gen au detectivii lor. Cei doi mari corifei i-au impus pe Sherlock Holmes şi Hercule Poirot. Scriitoarea britanică nu s-a mulţumit cu pitorescul detective Belgian, a create-o şi pe Miss Marple, cumva un personaj autoparodic. Rodica Ojog-Braşoveanu, considerate de nu puţine voci ca Agatha Christie a României, a impus personajul Melania Lupu. Mai puţin popularul dar prolificul Leonida Neamţu a început cu Adrian Mocanu, anchetatorul primului roman de gen, Toporul de argint (1964, reeditat în 1967), pentru a propune ulterior o serie de detective minori.

Ei, bine, polivalenta figură Bogdan Hrib, are şi el detectivul lui: Stelian Munteanu. Care colaborează, nu odată, cu poliţistul Tony Demetriade. În 2 din seria de 5 romane, autorul însuşi colaborează cu doi coautori. Unul din aceştia e chiar personaj cel puţin în cel mai recent, Rezilienţă (Tritonic 2020)

Dincolo se demiviciul contextualizării cu (aproape) orice preţ, voi raporta acest roman la 3 repere româneşti. Două din urmă cu cel puţin jumătate de secol, altul contemporan.

Haralamb Zincă (pseudonimul literar al lui Hari Isac Zilberman) e un clasic genului, zecile sale de romane acoperă întreaga a doua umătate a secolului XX. Cel mai cunoscut roman, Moartea vine pe bandă de magnetofon (Ed. Militară, 1967, reed. 1995 de Editura Garamond. Singurul ecranizat, sub titlul Un om în loden (Nicolae Mărgineanu, 1979). Cele mai multe cărţii i-au fost publicate de Editura Militară. N-a avut un detectiv preferat, ca personaj fictiv. Carţile sale de gen, remarcându-se prin meşteşug, par  avea un background documntar.

Cu totul altul e tabloul propus de Leonida Neamţu. Romanele poliţiste, doar o parte a celor peste 30 de cărţii ale sale, fost-au publicate tot de Editura Militară. Dar, dacă vor fi avut vreo sursă reală, naraţiunile sunt bine ascunse sub stratul fictional. Spre deosebire de clasicul tocmai exemplificat, romanele de gen ale clujanului (născut la Soroca, actualmente în republica Moldova)sunt îmbibate de humor. Ceea ce, totuşi, nu-l apropie de modelul clasicizant al Rodicăi Ojog-Braşoveanu.

Ambii autori se detaşează de prima generaţie proletcultistă de producători de romane poliţiste autohtone (de la care HZ preia totuşi, pe alocuri, cel puţin ponciful spionajului imperialist care vânează realizările naţionale). Romanele lor completează, prin context, tabloul social al generaţiei următoare obsedantului deceniu.   

Scrisul lui Bogdan Hrib se situează la distanţă cosmică de această primă generaţie cu producţie mai mult sau mai puţin consistentă.

Să începem cu elementele schematice. Autorul are şi el detectivul lui. Stelian Munteanu. Nu e propriuzis detective particular cu statut legal. Precum alti eroi de gen, de la Holmes şi Poirot la americani, se intersectează cu poliţiştii profesionişti, până la a colabora. Numeui banal al detectivului e pus în relaţie cu cel al comisarului şef (al unei secţii bucureştene), cu nume vintage rafinat: Tony Demetriade. Seria Munteanu cuprinde 5 romane, indifferent de formula autor singur sau în coautorat. Pe parcurs sunt semănate, ici colo, flash-back-uri cu momente din romanele anterioare.

Un interesant element de originalitate (nu ştiu dacă present în romanele anterioare ale seriei) este faptul că nu detectivul conduce ancheta, ba are un rol pasiv. La fel comisarul şef. Scena finală, standard al poveştilor poliţiste, riguros respectat în romanele agathei Christie, e comică.dezlegarea misterelor amestecate o face poliţista britanică, altfel implicată în structurile de intelligence. În momentele anterioare se dezvăluie şi aparteneţa la CIA a unui bătăuş. Caruselul surprizelor e mânuit cu abilitate de autor. Lovitura polono-moldovenească, regizată de cine altcineva decât serviciile ruse, ratează, cu toată utilizarea unui greţos influencer de peste Prut. Mai mult ar fi contraproductiv de dezvăluit într-o cronică.

Autorul e versat în pictarea tabloului lumii anului 2019. Toate personajele butonează permanent telefoane maim ult sau mai puţin inteligente, dar şi aici se vede diferenţa între generaţii. Cu toţii beau cafea neştire, uneori de calitate, de regulă proastă. Textul romanului, decupat în secvenţe telegrafice – ceea ce dă dinamica naraţiunii, ar putea fi luat şi ca reclamă a zecilor de localuri unde se mănâncă, de la cafenele la restaurante.

Frecvenţa cuvântului cafea bate de departe oricare altul. Apoi e înjurătura neaoş românească, pronunţată în gând sau explicit, cee ace asugură autenticitatea dimensiunii româneşti a existenţei. Cadrilul personajelor conturează mai multe cupluri. De la unul fals la unul în formare. Departe de rafinamentul din, policierele americane, dar bine distribuite, bine colorate.   

Poate o anume scădere a scriiturii e doza inerentă de manierism. Bine compnsată de cunoaşterea nuanţată a realităţii.

Am individualizat romanul ultracontemporan al lui Bogdan Hrib prin raportare la cele scrise cu 2 generaţii în urmă. S-o facem şi privindul prin optica altor policiere româneşti maim ult sau mai puţin sincrone. Dincolo de elementele de political fiction, de fantasy spre fantastic pur şi simplu, romanel de gen ale scriitorului braşovean Sergiu Someşan se apropie maim mult, ca atmosferă, chiar ca structură, de clasicul deja antic. Considerând elementele precizate mai sus drept décor. Dinamica trepidntă a lui Bogdan Hrib face diferenţa. Fără a umbri defel farmecul surprizelor rezervate de Sergiu Someşan. Diferenţa ţine de temperament.

Calitatea de editor a autorului despre care am discutat nu transpare, dincolo de menţionarea producerii seriei de romane, din scriitura lor.

Nota bene: ^* Maladia corectitudinii politice, ajunsă în actualul stadiu de metastază, va schimba, probabil, fermecătorul titlu. Condamnabil în forma românească, nu-i aşa?