SPECTATOR IMPLICAT

A doua carte a lui Doru Mărgineau – Cronicile unui spectator implicat – opinii şu eseuri (Editura Vremea, 2019) este un complement oportun al primeia. Analizată în ediţia precedentă a blogului, aceea. Volumul adună cel puţin o parte a publicisticii autorului, centrate pe reflecţii asupra condiţiei ţării din care se expatriase, dar pe care dă numeroase dovezi pertinente că o socoteşte a sa. Articolele care cuprind colecţia au fost publicate în presa culturală românească şi în unele reviste belgiene.

Câmpul vizual al autorului se extinde progresiv, de-a lungul capitolelor. Primul se intitulează Despre ţară. Autorul dezvoltă cu luciditate şi raţiune problematica primilor paşi ai tranziţiei spre democraţia euroatlantică. Un singur articcol surprinde. Părând a aparţine altei tematici. Exterioară. Noua domnie a ţarului. Două dficultăţi de a înţelege (pg. 62). În valoare absolută, e cel mai lucid text despre Rusia eternă, deci cea actuală, pe care l-am întâlnit. Şi, deşi am întâlnit foarte multe, numărul lor e, aforţiori, neglijabil faţă de cât se scrie despre mentalitatea rusă în plan geopolitic. Dece a fost plasat articolul în capitolul despre ţara natală a autorului. Pot exista explicaţii diverse. Dar pentru mine e clar că mentalul hegemonic al Rusiei e, pentru România, o problemă existenţială.

Capitolul de cea mai mare pondere, care-l reprezintă optim pe autor, e următorul: Cultură şi Ştiinţă. Începe cu un eseu generalizant al conceptului de cultură, publicat în revista Cultura, în 2012. E momentul să notăm că această revistă de ţinută intelectuală a fost princpalul debuşeu al articolelor autorului în presa românească. Ultimul în chiar anul publicării volumului, 2019. Lectura acestui capitol, de manifestă seucţie intelectuală, pune mai ales cititorului primei cărţi parabiografice (cca să zicem aşa) o problemă. Biofizicianul autor, ca om de ştiinţă, va fi acumulat un solid background de acumulări culturale până în decembrie 1988, momentul expatrierii. Dar pomenirea acestora nu avea sens în structura acelei prime cărţi. Poate că lecturile sale vor fost, aforţiori, mai numeroase de atunci încolo. În nici unc az datorită doar disponibilităţii mai bogate. Căci spectatorul implicat, cum se consideră, şo-a extins cultura timp de 30 de ani ca om deja cult. Prilej mai eficient de dezvoltare intelectuală decât a tânărului cu 20 de ani de activitate ştiintifică plus 5 de studenţie.

Alt articol din Cultura, publicat în acelaşi an, 2012, îşi găseşte locul imediat în capitolul al doilea: Un laureat Nobel de medicină despre genetica păcatului originar. Prin păcat originar, medicul Christian de Duve înţelege păstrarea, în genomul lui homo sapiens sapiens, alături de capacităţi cmpetitive, de altele, negative, premise evolutive ale autodistrugerii speciei. Extrem de interesantă e şansa pe care laureatul Nobel o întrezăreşte. Un campion al înţelepciunii, care ar avea resurse capabile de a inhiba potenţialul distructiv al genelor care ar duce la autodistrugere. Raţionalitatea anutorului se manifestă formulând mi neapărat rezerve, cât sugerând caracterul quasiutopic al raţionamentului laureatului Nobel.

Preocuparea pentru comunicarea globală, în particular prin intermediul internetului, nu putea lipsi. Eseul îşi reduce, însă, conţinutul, la latura descriptivă. Deşi o parte e intitulată Internetul, la bine şi la rău.

În numele diversităţii, urmează alt articol din Cultura, din 2015: in memoriam Tudor Opriş.

Din capitolul rezervat discutării celebrei cărţi Sapiens – o scurtă istorie a umanităţii  a deja nu mai puţin elebrului Yuval Noah Harari (mi-am sus tot timpul, citind cartea lui Doru Mărgineanu, că e improbabil să nu întâlnesc un articol referitor la această carte) vor lipsi orice amănunte. Nu cred să eixte vreun cititor alfabetizat pe care Harari să nu-l fi fascinat. Capacitatea de a fascina e la nivelul la care egalează practic cititori de calibre intelecctuale foarte diferite. În particular, diferenţa de numai 3 luni cu care Dr. Mărgineanu e mai în vârstă ca mine a produs o diferenţă intelectuală insurmontabilă şi n-am nici o umbră de jenă s-o afirm. Că spectatorul implicat a scris altfel espre cartea lui Harari decât mine (http://tilici.blog/harari-si-homo-sapiens/) asta ţine exclusiv de stilistica personală.

Autorul scrie, uneori, cu bătaie lungă. De la o anume analiză a premiilor Nobel pentru Fiziologie-medicină, privind elucidarea mecanismelor ceasului biologic, ajunge la o statistică interesantă (dar banală) a provenienţei laureaţilor Nobel în zona ştiinţifică. Pe care se abţine să le comenteze, clamând respectarea… corectitudinii politice. O mstră de humor subtil. Pe care a mai sesizat-o şi în pria carte. Pe alocuri.

Treptat, autorul denunţă cu abilitate cărţi care devin best seller-uri, dar care Îl reambalează pe Marx. Analizând cu amănunţime logica de care dă dovadă autorul, pare improbabil să nu fi ajuns prin mijloace proprii la recunoaşterea conceptului de globalism progresist neomarxist. Evitând să opereze explicit cu termenul, el îşi prezervă maximum de libertate intelectuală de care are nevoie.

Partea a treia se intitulează Despre cum ne merge mintea. Un eseu publicat în 2013, tot în Cultura, reuşeşte să contrazică cu argumente de bun simţ o teorie care situează maximumum eficienţei cerebrale în epoca culegătorilor şi vânătrilor. Focalizând demontarea tendinţelor de a exagera efectele negative ale digitalizării extreme. Subiectul unui alt eseu e definit drept coşmarul emigrantului politic. Analizat din perspectivă psihofiziologiă (e pomenit şi Freud). Pentru cititorul care sunt, acest eseu ar fi câştigat în adâncime, amploare şi putere de cuprindere daca analiza ar fi fost făcută şi, cât de puţin, prin prisma eseului Dumnezeu s-a născut în exil, al lui Vintilă Horia.

Urmează un eseu din 2015, despre mecanismele fiziologice ale memoriei, ca bază pentru funcţia psihosocială a acesteia, cu referire la emigraţie. În acelaşi an, evident în aceeaşi revistă, urmează un eseu-recenzie al cărţii Un creier atât de strălucit, de dr. Steven Laureys. Care tratează mecanismele alterării stării e conştiinţă. Pentru ca următorul eseu în acelaşi an, Neurocultura de masă să se implice în problematica gusturilor. De la Brillat-Savarin la japonezul care a identificat gustul numit umami.

Capitolul aal treilea se încheie cu un eseu publicaat chiar în 2019: Capitalul mintal al popoarelor – irosire şi valorificare.

În fine, ultimul capitol, e unul al întrebărilor obsesive. Primul articol publicat de autor în presa românească datează din 19 octombrie 1990 şi a fost găzduit de revista 22. Este tratabilă HOMOragia? Se întreabă el. cuvântul e inventat şi deloc compatibil cu limba română. Dar e de reţinut că omul e ştiinţă care, cu mai puţin de 2 ani în urmă, contribuise personal la fenomen, îl analizează îndeajuns e prompt cu obiectvitatea proprie formaţiei sale. Continuarea oarecum logică, articolul Schimbătoarea ientitate colectivă a romznului provine in 2015. Publicat în Cultura. Alt articol, publicat în 2010 în Timpul (Morbida fascinaţie a totalitarismului) identfică elementele comune dintre toate sistemele totalitare. Jihadul şi revoluţia mondială sunt acelaşi lucru. Analiza e dusă mai departe în Homo religiosus între credinţă şi neuroteologie. Publicat în Cultura, în 2014. Şi concluzia: între religie şi ştiinţă, conflict sau filiaţire? (pg. 200).

Finele capitolului reprezintă priviri anticipative: Dincolo de umanism, încotro? Dincolo e ştiinţă. Timpul vieţii, timpul gândirii.

În anexă, avem versiunea franceză, publicată în presa belgiană, a unor articole pe care avusesem ocazia de a le citi pe parcursul celor 4 capitole. Dar cel mai impresionant text e răspunsul autorului la scrsoarea aresată ui de personalul Facultăţii de Biologie – profesori şi studenţi

Din ambele cărţi rezultă o atituine extrem e echilibrată şi raţională în ce priveşte dimensiunea spirituală. Categoric nu e un ateu, cu atât mai mult nu unul rigid. Formaţia îl împiedică să fie un credincios la modul convenţional. Ceea ce e remarcabil e ă se situează. Cu discreţie dar cu consecvenţă, deasupra falsei contradicţii ireconciiabile între „ştiinţă” şi „religie”. In sensurile superficiale ale conceptelor. Ceea ce-l face convingător în mai toate tezele pe care le dezvoltă.