SURÂSUL CIORULUI TUTELAR

Dacă 15 decembrie fu data plecării surorii mele de steaua lui David, eu aflai pe 19. N-ar fi completă comemorarea ei dacă n-aş completa-o cu o postare lansată azi 19. Cred că am mai scris deja, undeva, cândva, că aflasem dis-de-dimineaţă printr-un mesaj de la fiul ei, Dan Fratu. Aveam o scurtă întâlnire, în friguroasa Gară de Nord, cu sursa unuia din cele două personaje ubicue ale mele, pe care le numesc duhurile mele transparente. Pe seară avui o alta, telefonică. Sursa celuilalt aduh transparent al meu mă sună, de peste mări şi ţări, să-i confirm ceea ce nu credea a se fi întâmplat. Aşa fu aranjamentul îngerului meu păziitor. Numai Scânteina lipsi în ziua aia. Formal doar…
Ce are sen să scriu azi, la 3 ani după ce aflai de plecarea în misiune la lupoaice, şerpi, mustangi, bizoni şi altele, ce populează fostele preerii? Preeriile au fost şi nu mai sunt, dar… Mai există bizoni. Şi cei care-i văzură…. Doare duhurile mele transparente circulă liber, osmotic, prin proza mea, indiferent dacă apar explicit, ca personaje, ori doar veghează naraţiunile. Despre sora mea de steaua lui David am scris o singură piesă. Apărută, întâmplător, în anul către capătul căruia s-a hotărât să plece puţin. Titlul volumului, onorat de cea mai bună cronică ce s-a scris despre scrisul meu şi, destul de probabil, una din cele mai bune care se vor scrie vreodată. De va fi să mai scriu…, titlul e de găsit aici, pe blog, în stâga sus, printr-un simplu click. Piesa – iat-o, mai jos. Nu găesc ceva mai potrivit, pentru a rotunji comemorarea. De luni se vor derula alte teme. Angela merge mai departe, chiar dacă Alice nu mai locuieşte aici.

SURÂSUL CIORULUI TUTELAR
Hanovra se trezi cu un cântec vechi în urechi. Cântecul era la modă când era o adolescentă îngrozitoare, întorcând zilnic pe dos întreg cartierul din jurul liceului cu nume de episcop paşoptist, de mai multe ori. Că în nici o dimineaţă de la bunul Dumnezeu nu ştiai de-i cu fundu-n sus ori cu turla bisericii. Cântecul o enerva. Îi contraria firea aprigă şi-i irita amintirile de copil puber, că toată ziulica îşi auzea nenumăratele mătuşi fredonându-l melancolic. Cum poate fi cineva melancolic? Tot aşa cum poate fi cineva persan, îi sună în urechea de dinlăuntru răspunsul ironic al alter egoului ei intelectual. Căci Hanovra e aşa de vie, încât are mai multe alter egouri. Încercă să se convingă că melodia lirică e zgomotul alarmei ceasului deşteptător şi scoase un braţ musculor din cearşaf să troznească ceasul pe dalele de marmură ale studioului unde-şi făcea vara culcuşul. Ceasul, care n-avea nici o vină, protestă în felul lui, trompeţind de trezire. Primul gând lucid al Hanovrei fu că duioşia nepotrivită a Câmpiilor verzi, cu care se trezise în urechile sufletului ei pribeag, devansase ceasul deşteptător cu aproape un minut. Cum două gânduri lucide consecutive erau prea mult, Hanovra scoase de sub cearşaf un braţ virtual, şi-l băgă în urechea propriului suflet, să extragă, drakkului, de acolo, melodia nostalgică a câmpiilor verzi şi să dea cu ea de pământ. Adică de dalele de marmură, pentru care se certase la sânge cu cei mai importanţi doi bărbaţi din viaţa ei, namila de fiu şi tatăl acestuia. Acum, dalele îşi dovedeau utilitatea. Dar… cântecul refuza să se lase extras. Întinsese dendrite în toate direcţiile, care se lipiseră de cotloanele sufletului. O să am o zi nasoală, îşi mormăi Hanovra în baia personală, alternând duşurile fierbinţi cu cele reci, în ritm de kazaciok. Raz, dva, tri! Cum pot eu să-i popesc azi pe nemernicii ăia imbecili în sirop de vişine ale căror cadavre simbolice mi le-am propus pentru azi, până-n prânz, cu leşintătura asta de melodie sentimentală sub casca mea de păr blond? Ieşi de sub duş şi se privi în oglinda cât peretele, în care se vedea toată. Mulţumită de examen, sânii fermi, pântecele plat, celulita lipsă pe coapse. Clipi. Scânteia amarnică se stinse, privirea deveni goală, de statuie antică, ăsta era un truc vechi când pornea la război. Dar cum drakku să porneşti la război cu câmpi verzi bătuţi iresponsabil pe pereţii sufletului?

La fereastra băii se auzi un ciocănit, lumina ei mată, icoană ironică spre răsărit, spre deşert, se umbri de o umbră. Hanovra făcu contactul uscătorului, un turbion de aer cald îi uscă trupul mintenaş, apoi aburcă peste el salopeta matinală. Era gata pentru ora de grădină. Aproape gata. Se aşeză în salon, piticul Ali bu ben Fîstîk îi aduse cahfeaua, cu o temenea şi dispăru agil, înainte de a-şi încasa şutul în turul şalvarilor. Aşezase, preventiv, o tavă cu seminţe de Synthia şi boabe prăjite de năut lângă cahfea. Trecu o secundă nehotărâtă, apoi geamul de la salon, coplanar cu cel mat de la baie, fu deschis de din afară, de mâinile îndemânatece ale piticului Ali şi ciorul Nebukadnezar fâlfâi până la spătarul rotunjit al scaunului de lângă Hanovra. Ciuguli, tacticos, o boabă de Synthia, apoi una de năut. Îi concăni preietenei sale cu două braţe în loc de aripi ştirile zilei. În cartierul marocan e linişte şi pace. Peste noapte, nimic deosebit de semnalat în afara scandalurilor obişnuite, câteva capete sparte, da’ erau seci, pagubă-n ciuperci. Doar o undă de preocupare, ce nu devenise încă îngrijorare, undui ochii inteligenţi ai ciorului: În casa doamnei Sanjit (te-ai tâmpit la cap, aia e doamnă cum sunt eu arhimandrit, mârâi Hanovrea) apăruse de aseară, cu arme şi bagaje, o nepoată creolă, de prin Surinam, sau Jamaica, drakku ştie. Iar în bagajele ei ciorul radiografiase o trusă de fabricat păpuşi şi un asortiment de ace. În cartierul nostru liniştit se va întâmpla ceva, filosofă, în concluzie, ciorul, ciugulind ultima sămânţă de Synthia şi ultima boabă de năut prăjit. Tava golită de aramă oferi celor două perechi de ochi un arabesc încolăcit în sine însuşi, în care ciorul vedea, în fiecare dimineaţă, un potir, iar Hanovra vedea un castel scoţian. Desenul se umbri o clipă scurtă, cât fâlfâiră aripele ciorului spre fereastra salonului.

Acum chiar e ora de grădină, recunoscu Hanovra în sinea ei. Cu sapa înainte dărui fiecărei vietăţi, de la trandafirii japonezi la broasca ţestoasă şi de la şarpele de casă la cactuşii de Arizona, perfect aclimatizaţi, câteva vorbe de îmbărbătare, din sufletul ei deja înveştmântat în culori de camuflaj, varianta nisipie. Înainte de a face pace între cele mai încăpăţânate două dobitoace, motanul negru sacru şi femela de ogar auriu, un detaşament de albine zumzăi de nicărí şi-i dansă un mesaj urgent de la fostul ei şef. Era nevoie de ea, să lase grădina în plata Domnului, clientele programate în seama spiritelor mătuşilor ce fredonau al’dată Câmpiile verzi (aici în mintea iute a Hanovrei scârţâi un releu de alarmă, ăştia nu mă mai lasă nici să mă trezesc în pacele meu), va primi temporar, adică pentru 75 ore şi 21 minute (tembelul ăsta nu renunţă la obsesiile lui numerice!) statutul SB-273 (ohoo, e groasă dacă o fac pe generoşii!). Hanovra trase câte un jet de flăcări din nara stângă spre crucea orizontal-verticală a rozei vânturilor, uite-aşa, pfffffffff! şi alt jet din nara dreaptă spre crucea intermediară a rozei vânturilor, aia cu nord-vest, bolborosi descântecul protectiv asupra casei şi ocupanţilor ei, trase iute salopeta vechilor tangouri peste cea de grădină, se aburcă pe vechea motocicletă Zundapp şi demară, trântind un amărât de cerşetor etiopian orb de la colţul străzii. Du-te… de-a dura şi raportează că rândunica a zburat, dar ciorul păzeşte casa, nemernicule!

Vă e limpede, domnilor preşedinţi, că-mi trebuie un procent important din forţa morală a personajului meu, în întregime fictiv, ca să resping tentaţia firească de a-i nara imposibilele aventuri profesionale. Mai ales că activa deghizată, ascunsă chiar, sub nume de râu mioritic: Cerna, sau Bega, sau chiar Moldova, am uitat. Ce apă-i asta, stolnice? E apa Moldovei, Măria Ta! Aşa să-i rămână numele! Aţi ascultat poemul radiofonic “Legenda Moldovei”, îmi sună în cap, de data asta mie, autorului, un text Divertis, când mă izbi evidenţa că folclorul toponimic naţional ar putea fi acuzat, în termeni europeni, de discriminare, cele mai multe nume de ape sunând masculin. Sigur, aş putea să inventez lesne, să pretind că deghizamentul eroinei mele ar fi fost Vltava, asta ca o ironie la adresa temperamentului ei fugos, prea puţin rezonant cu valurile majestuoase ale râului tutelar boem şi morav. Dar… la ce mi-ar folosi?

Hanovra fu pusă în faţa unei misiuni aberante: trebuia să coordoneze investigaţiile generic adunate sub egida termenului de import forensic, ceea ce-i toca nervii răsuciţi de furie, căci cadavrul care-i determinase pe foştii ei şefi s-o scoata din grădină era al vechiului ei camarad de arme, cu care împărţise şapte ani de râie, mai intimi şi mai duri decât orice căsnicie, decât orice amor, căci nici un contemporan de pe stradă şi nici un scriitor nu-şi pot reprezenta energia de legătură a unui parteneriat profesional în meseria asta jegoasă. Iar pe fostul partener de cercetări în teren o să-l numim convenţional Max. Max von Sydow, dacă simplu Max nu ajunge, cititor lacom şi nesăbuit!

Cadavrul lui Max, întors conştiincios pe toate feţele, nu purta, la primele 3 vederi, nici o semnătură cunoscută. Pe Hanovra o cuprinse un început de bănuială sinistră: s-ar putea ca crima să fi fost un avertisment adresat ei însăşi!. Jamais trois sans trois et quatorze, îşi mormăi Hanovra în strungăreaţa trădătoare. Aruncă, atentă, încă 0.14 de privire cadavrului. Muştele deja se băteau cu viermii pe sângele închegat. Şopti neauzit descântecul de accelerare a acuităţii vizuale, aprinse lanterna cu lumină polarizată, se transofrmă, invizibil pentru foştii colegi, în lupoaică, adulmecă şi găsi în spatele urechii stângi a cadavrului lui Max von Sydow un Z microscopic. Zain! Se retransformă în femeie, alaiul profesional nici nu simţi dubla tranziţie, apoi îşi puse mintea la treabă.

Mâine seară, după apusul soarelui, îşi va fluiera ciorul tutelar, să zboare înaintea motocicletei Zundapp, să-i lumineze drumul până la casa reconstruită din temelii, unde nu se mai putea şimţi de acum încolo în perfectă siguranţă