ULTIMA ŞANSĂ

Mâine, a doua zi după apariţia articolului, va urma cea mai accentuat decisivă dintre alegerile prezidenţiale americane, din întreaga lor istorie. Dece? Alternanţa democraţi/republicani a început în 1829, cu Andrew Jackson (democrat). Primul republican a fost Ulysses S. Grant, în 1869. După două interludii, în perioada democrată, cu prabraham eşedinţi whig (sic) şi administraţia de uniune naţională, acoperită 4 ani de Abraham Lincoln (până la asasinarea sa), apoi de fostul vicepreşedinte Andrew Jackson, care l-a înlocuit. De atunci singura excepţie de la regula, iniţial nescrisă, de maximum 2 mandate consecutive a fost Franklin Delano Roosevelt, reales in 1937, 41 şi 45. Când a murit la 39 de zile după preluarea celui de-a, patrulea mandat. Singurul preşedinte silit să demisioneze, la mai puţin de 2 ani din al doilea mandat, a fost repulicanul Richard Nixon. În urma campaniei vehemente a cotidianului Washington Post, susţinător şi azi al laturii liberale (stânga în accepţiune americană).

Contradicţia dintre liberali (în sens american) – respectiv partidul democrat – şi conservatori – respectiv cel republican s-a accentuat progresiv odată cu candidatura fostului lider al mişcării hippy Bill Clinton. Victoria acestuia s-a bazat pe 2 factori. Unul conjunctural, perturbarea raportului natural de forţe între cele două curente tradiţionale de către candidatura parazită şi unicat a miliardarului Ross Perrot (care a preluat mai ales voturi potenţial repulicane) şi unul evolutiv, introducerea în campania electorală a celor mai multe elemente ale discursului corectitudinii politice. Care au amplificat atragerea electoratului de stânga. Era perioada când corectitudinea politică, ce domina deja întrec spaţiul universitar ieşise din campusuri, pentru a cuceri majoritatea populaţiei. Fenomenul nu poate fi privit decât ca inginerie metastrategică. Revanşa repulicană (2001-2008) a avut neşansa şocului 11 septembrie şi a unui preşedinte departe de forţa lui Reagan.

Pentru înţelegerea dinamicii în creştere a confruntării e utilă, dacă nu chiar necesară, cartea The Shadow Party, de David Horowitz şi Richard Poe. Tradusă şi în româneşte şi recomandată personal în multe medii conexe. O documentare intensivă a preluării sub control a partidului democrat, de către personalităţi proeminente ale globalismului neomarxist. Recrutate inclusiv dintre radicalii anilor 60. Nu voi da aici nume, presupunând fie că se cunsc, fie că o căutare pe Google după autorul principal sau/şi după titlu e relevantă.

Preşedinte pentru încă o zi (formal până în 20 ianuarie viitor), Donald Trump a fost cel mai atacat preşedinte republican de a falsul sfârşit al războiului rece. Nu-i vorbă, n-a beneficiat precum fostul actor de western, de un staff omogen şi permanent şi nu pare să-i fi păsat de imaginea de neprofesionist (termen eufemistic) în politică. Totuşi consider că impactul catastrofei biologice din ultimul an de mandat l-a afectat – şi-i afectează şansele realegerii – mai puţin decât megaofensiva globalist-neomarxistă coordonată de ceea ce scriitorul – şi, avem motive să spunem activistul conservator – american numeşte partidul din umbră. Această ofensivă a luat deja un curs exploziv. Pe măsura insolenţei generate de reacţia totuşi moale a fortelor conservatoare. Cel mai poaspăt monstru născut cu fitilr extralungi de partidul din umbră este aşa numitul curent BLM = black lives matters. Demolarea statuilor amintea de demenţa iconoclastiei bizantine. Dar asemenea răbufniri de ură primitivă au marcat istoria de mai multe ori decât se ţine minte. Şi totuşi, oricât ar fi Trump de caraghios – şi este -, realegerea sa e singura şansă firavă a unui extrem de problemativ echilibru şi sănătate a speciei.