UN DEGET CINEMATOGRAFIC OPOZABIL

• Omul din boxa de sticlă, Arthur Hiller, 1975 –

Actorul vienez Maximilian Schell e specializat în roluri de ofiţer german din al doilea război mondial. Când nu e ofiţer, de cele mai multe ori oricum joacă un personaj german. Soldat în filmul de debut (1955), locotenent anul următor, căpitan după încă 2 ani. în fine, general (nu oarecare, ci comandant al unei divizii de tancuri) după încă 10 ani. da în acelaşi an, din nou căpitan. Dar unul aliat. (caz rar în filmografia sa). În 1977 joacă din nou un căpitan german, dar şi un general locotenent în ecranizarea Un pod prea îndepărtat, după Cornelius Ryan. Colonel în 1985 şi în 1993. Nu mai pomenim personaje istorice pe care le-a jucat, cele de ofiţer german sunt contextul adecvat personajului oarecum paradoxal din filmul despre care vorbim. Dar trebuie să cităm rolul avocatului acuzaţilor în procesul de la Nürnberg. Şi să nu omitem rolul de compoziţie din Sechestratul din Altona. Unde e, cumva, fost ofiţer nazist. Menţiunt în recluziune de familie după război. Ascuns.

Dece spun că personajul din Omul din cuşca de sticlă e întrucâtva paradoxal? Industriaş evreu de succes, în USA, manipulează un commando de agenţi Mossad, specializaţi în vânătoarea postbelică de criminali de război nazişti. Care-l răpesc pentru a fi judecat la Iersusalim, sub identitatea falsă de colonel nazist. Când vezi prima dată filmul există o şansă să te laşi păcălit. Peroraţiile eroului cu privire la respectivul colonel, de care se arată obsedat, coroborate cu presupusele dovezi pe baza cărora vânătorii Mossad l-ar fi identificat, sugerează un anume grad de credibilitate. Ceva totuşi te pune pe gânduri. Inteligenţa ascuţită şi mai ales humorul tipic evreiesc sună prea puţin teuton. Dar n-ai timp să reflectezi. Dialogul se derulează năvalnic şi te obligă să-i urmăreşti firul.

Fişa IMDB a filmului observă o gafă. Aşa numita soluţie finală, iniţiată în primăvara lui 42, a fost administrată de SS, sub comanda lui Heinrich Himmer. Nu de Wehrmacht, armata germană. Care administra exclusiv lagărele de prizonieri proveniţi din armatele aliate. Gradele în SS diferă. Echivalentul colonelului din armată se numeşte standarten führer. Iar uniformele SS poartă insemne specifice. Cel mai vizibil pe guler.

Dar, reflectând, nu sunt convins că e o gafă. Filmul are o precizie de filigran. Profilul eroului în ipostaza de ofiţer nazist e mult prea subtil. Fostul lui secretar, adus ca martor la proces, aduce un argument forte. Acest om nu e german. E evreu. Nici un goy n-ar putea avea un asemenea humor. Nici un goy n-ar putea vorbi yddish cu aşa o acurateţe. La un asemenea nivel de subtilitate a falsului portret ar fi fost o gafă care să sară în ochi ca omul să ceară o uniformă de colonel  în locul uneia de standarten führer. E adevărat că cei care-l păzesc şi care-i administrează procesul ar trebui să ştie. Ca israelieni şi ca evrei. Dar, cântărind amănuntul cu cântarul farmaceutic (nu e vorba de obiceiul cronicarului, filmul însuşi o cere), apreciez că mai degrabă gazdelor israeliene le-a scăpat amănuntul decât că neatenţia aparţine producătorilor filmului. Întregul spectacol dat în cuşca de sticlă dă de înţeles, pot factum, că Arthur Goldman avea de gând să-şi dezvăluie în final identitatea. Micul amănunt fals al uniformei nazi, impresionantă în sine, generator oricum de reflexe emoţionale puternice într-un tribunal israelian.

Abia revăzând filmul remarci că, arzându-şi cu 2 lumânări înfipte într-o menorah, aflat într-un soi de sanctuar secret cu obiecte din lagărul de la Mauthausen, zona interioară a braţului, îi face pe agenţii Mossad care-l răpeau să creadă că-şi arsese tatuajul cu sigla SS. Procuroarea care, pregătind procesul, încheie un ciudat pact cu presupusul ofiţer nazist, prin care-i permite portul uniformei, ştie bine, cum ştiu şi agenţii de teren care-l răpiseră că SS fusese respondabil de crimele împotriva evreilor, se lasă păcălită, contribuind inconştient la farsă. La prima vizionare nu dăm atenţie amănuntului edificatr că patronul îi cere secretarului să telefoneze celor 2 medii care vor fi folosiţi ca martori pentru identificare, pentru a le aminti să… schimbe radiografiile.

Spectacolul straniu al despărţirii de lume, printr-o cină funebră, e luat de participante ca o ciudăţenie a unui om cu capricii. Discutând cu persoanele din intimitate (secretarul, medicul şi responsabilul cu securitatea personală, el repetă obsesiv, de zeci de ori, formula Arbeit macht frei. Aceştia nu ştiu ce înseamnă. Spectatorul ştie. E, astfel, pregătit să audă, o singură dată, citarea, cu acelaşi ton parodic obişnuit în conversaţia personajulu, a unei alte replici celebre: I shall return. Filmul se adresează spectatorului care ştie că replica fusese pronunţată de generalul american Douglas Macarthur, când fusese silit de ofensiva japoneză să părăsească Filipinele. E cea mai fină aluzie la planul său de mistificare.

Care poate fi logica personajului? Supravieţuitor al Holocaustului, el ajunge un om se succes. Care-şi pune amprenta asupra peisajului american postbelic. Dar pe care e departe de-al admira. Cum nu admiră deloc poncifele lumii americane. Vezi reacţiile la meciul de fotbal (american) transmis la TV. Nu sunt detalii nesemnificative. Omul a acumulat o cultură pe lângă care locuitorii zgâire norilor, dintre care pe unii i-a construit au rămas cowboys. Iar decorul rafinat al locuinţei sale tip penthouse rimează cu nivelul de cultură. Filmul narează derularea planului său de a vorbi evreilor din care provine ca acuzat de false crime de război. Dece? Nu găsim argumente pe teritoriul filmului. Fie şi discrete precum telefoanele date, de secretarul său, celor 2 medici care urmau să mistifice radiografiile. Zero argumente. Poate unul singur, cu bătaie lungă. În primele cadre ale primei secvenţe, personajul crăţă de praf urna cu cenuşa soţiei sale. Instalată, neobişnuit, pe terasa penthouse-lui. Grotescul spectacol al cinei de despărţire nu poate justfica, în  sine, farsa pe care o pregăteşte. Decât dacă el ştie că urmează să moară. Logica personajului cere ca el să ştie că e, biologic, pe moarte şi se aranjează ca tribunalul israelian să condamne la moarte criminalul de război în care se deghizează. Demascat în plin proces, scos din  propriul scenariu aşa de atent pregătit, suferă un şoc. Recuperându-şi destinul.

Să adăstăm o clipă asupra argumentului secretarului său, un simplu evreu american, fără relief. Acest om este evreu. Căci nici un goy n-ar putea avea un asemenea humor. Observaţia are efect nul asupra judecătorului. Dar declanşează reacţia de sinceritate a unuia dintre medicii martori. Care, mărturisind că e evreu, admite că nu poate minţi. Lanţul restabilirii adevărului îşi urmează cursul. Dar spectatorul, apartinând speciei de cinefil căreia filmul se adresează, continuă să reflecteze. Humorul evreului simulant e, într-adevăr, specific. Dar, rememorând manifestările verbale ale acestui humor, spectatorul vizat trage concluzia că intensitatea, dacă nu chiar violenţa acestui humor exprimă o stare interioară de tensiune majoră. Se dovedeşte, chiar în ultimul cadru, că nu e un supravieţuitor oarecare. Ci unul care n-a uitat. Care a fost torturat de fondul sonor al manifestărilor criminalilor nazi. N-a uitat, dar, păstrând cu religiozitate micul său sanctuar secret, s-a străduit să nu uite. Nu cumva tocmai asta e responsabilitatea supravieţuitorului? Nu cumva întregul montaj v fi fost programat să valorifice posibilul sfârşit natural al personajului, în favoarea unei şocante mărturii? Spectatorul e liber să decidă pentru sine. Cumva e un exemplu inconştient de teorie a poveştii bis. Pe care creatorii filmului n-aveau cum s-o cunoască.

Dincolo de gramatica impecabila a filmului, două vorbe despre actori. Specializat în roluri de ofiţer german, interpretate cu temperament accentuat, Maximilian Schell face aici poate cel mai consistent rol al său. Nu l-am văzut în nici unul din rolurile unor mari personalităţi (Einstein, Lenin, Frederich cel Mare, Petru cel Mare, Simon Bolivar). Dar astfel de roluri presupun, de regulă, o anume doză de conventional. Al doilea nume pe generic, Lois Nettleton, în rolul procurorului israelian, îşi valorifică subtilitatea interpretării în prim planuri de efect. Dar e departe de rolul flamboyant al protagonistului. La fel Luther Adler, în rolul secundar al judecătorului. O mai bgată gamă de nuanţe oferă Lawrence Pressman, redând mediocritatea personajului secretarului. Oricum nici un persnaj nu se apropie – şi nici nu e conceput a se apropia – de relieful celui principal.

La 5 ani după singulara ecranizare după singularul roman al profesorului de limbi clasice Erich Segal, care-l scisese din anonimat, Arthur Hiller face aici muncă de meseriaş. Dar senzaţia e că filmul însuşi îl conduce pe el.

Ultimul aspect relevant: ce procent din categriile umane implicate de film îl vor fi apreciat şi gustat? Mi-e teamă că pentru a o fi putu face e nevoie de o anume distanţă.