PLEIADA TRADUSA

Arhitectul francez de origine română Cindrel Lupe recidivează. După Micul şi Marele Testament, Baladele, Jargonul şi Flecăreala măiestrului Villon, tălmăcite în româneşte de Cindrel Lupe (semnalat în http://oldrimsix.info/villon-bilingv/ pe 8 aprilie 2019, iată un alt volum bilingv: Le livre blanc des poètes de la Pleiade. Versiunea românească aparţinându-i, evident la fel, autorului.

La fel ca în volumul precedent, avem de-a face cu un complex artistic armonic. Grafica fiind semnată de autor. Concepţia coperţii y compris. Grupul poetic cunoscut ca Pleiada e portretizat în toge romane, în ordine: Etienne Jodelle, Jean Dorat, Guillaume Des Autelz (în medalion), Pontus du Tyard, Pierre de Ronsard, Rémy Belleau, Joachim du Bellay, Antoine de Baïf, Jaques Peletier du Mans, Jean Bastier de la Peruse (în medalion). În interior, fiecare poet are un portret cap de expresie. Realizate fiecare în maniere grafice diferite. Nuanţările contribuind la conturarea profilului, poetic şi chiar uman, al fiecăruia.

Volumul debutează cu o prezentare a Pleiadei: Un grup constituit în 1456, de 9 poeţi care au răspuns apelului latinistului Jean Dorat, sub egida Margaretei de Valois, fiica regelui Francisc I. grupul a fost iniţial autointitulat Brigada. Apoi redenumit cu numele consacrat secolul XIX. Când a şi fost redus la 7. Cei mai cunoscuţi şi/sau activi, de-a lungul secolelor. Pentru a nu repeta numele lor, să reţinem doar pe cei 3 al căror nume a fost retras de posteritate: Guillome des Autelz, Jean Bastier de la Peruse şi însuşi Jean Dorat.

Am păstrat informaţia din volum ca atare. Faţă de care am datoria unor precizări. 1456 e o evidentă scăpare, sub titlul unei greşeli de tipar. Căci toţi membrii grupului au trăit în secolul XVI. E vorba de 1556. Care e anul în care cel mai reliefat, Ronsard, a anunţat, într-un poem, că Brigada devine Pleiada. Dar termenul n-a fost preluat atunci termenul, referitor la ei înşişi.

Revenind la prezentarea pe care autorul volumului o face mişcării/grupului, acesta subliniază ideea-forţă (omisă în documentaţia internautică referitoare) că scopul le-a fost novator şi ameliorator al limbii franceze. Într-o epocă renascentistă, în care centralizarea statului era în curs de finalizare şi o anume omogenizare a limbii naţionale devenise necesară. Sigur, din perspectiva extrapoetică, limbile meridionale (provensala, occitana) există si azi, pe când unicul post TV în bretonă (limbă celtică) s-a închis din lipsă de public.

Munca traducătorului a avut o mărturisită esenţă programatică. A selectat şi tradus opere corespunzând programului grupului. Iar Finis corona opus a reprezentat retraducerea traducerii în franceză a operei lui Horaţiu Ars poetica, a lui Jaques Peletier du Mans. Pe care autorul îl consideră, pe bună dreptate, un manifest literar excepţional. 

Toţi cei 10 beneficiază de câte un capitol. Care începe cu o minifişă portretistică. Tradusă şi aceasta. Gentilul ellenist Rémy Belleau a tradus din greacă Odele lui Anacreon, dar şi capitolele biblice Ecclesiastul şi Cântarea cântărilor. Fu primul care oferi vorbitorilor de franceză acest poem. Autorul a selectat poezii de dragoste.

Jean – Antoine du Baïf se numeşte pe sine doctus, doctior, doctissimus. A experimentat versificaţia în metrică greco-latină şi creaţii teatrale proto clasice. A tradus autori clasici greco-latini: Sofocle, Terenţiu şi Plaut. A creat o academie de Muzică şi Poezie.

Autorul a selectat doar 4 poeme ale acestui elev al lui Jean Dorat (ca şi Ronsard). Între care un epitaf scris după Sfântul Bartolomeu.

Jean Bastier de la Péruse. Numit de poetul teolog Charles de Sainte-Marthe un Euripide francez. Dramaturg, actor şi poet, decedat la numai 25 de ani.

Prezent în antologie cu 4 poeme, dintre care 3 sonete. Celui de-al patrulea îî lipseşte una din terţinele finale. Dar tocmai acesta e dedicat de-a dreptul Venerei.

Vine rândul celui mai reprezentativ şi notoriu, Pierre de Ronsard. Autorul nu omite a selecta şi adăuga celor 4 sonete poemul epistolar cu fond biografic dedicat lui Pierre de Pascal, din Ţara de Jos a Languedocului. Indicând scrupulos sursa textului. Dincolo de reprezentativitate în sine, acest autoportret e mai important pentru cititorul român decât pentru oricare alt european, dacă nu pentru oricare alt pământean francofon. Punctul focal este mărturisirea originii poetului in ţara cea divină. Rădăcina spiţei sale se numea, în limba neamului său, Banul Mărăcine. Transcris de poet în limba accesibilă a cărei creator apărător a fost: Marquis de Ronsard. El se referă la un semilegendar cavaler pornind de la Dunăre şi ajungând să lupte în slujba regelui francez, în războiul de o sută de ani. revendicat, acesta şi de istorici bulgari. Tema a avut rezonanţă şi în literatura română. Vezi poemul Banul Mărăcină de Vasile Alecsandri. Care are şi o versiune muzicală folclorică. Aici intervine o ambiguitate. Numele românesc a fost purtat de un boier român, nepot al lui Neagoe Basarab (deci văr cu Teodosie, urmaşul acestuia), ban al Olteniei: Barbu Craioveanu, cunoscut şi ca Mărăcine sau Basarab. Contemporan cu poetul, acesta din urmă. Să mai adăugăm că unii biografi ai poetului i-au atribuit acestuia origini morave şi chiar germane. Pentru publicul Pleiadei important e ce se considera poetul.

Autorul antologiei trece delicat peste aceste inerente neclarităţi istorice, misiunea sa e de a oferi publicului o fermecătoare versiune românească a acestui grup de poeţi. Inserarea acestui minim de informaţii e de datoria cronicarului. Faţă de filiaţia posibilă a unui pot important, ce-şi asumă o trăsătură de unire cu universul românesc.

Pontus de Tyard. Iată cum îl vede Paul Valéry: Acest poet fuse astronom, acest astronom episcop, funcţionar Regal şi a sa pană e mereu polemică. Lya, mitra, astrolabul, ar putea figura pe stela sa funerară.

Mereu 4 poeme. Cu încărcătură filosofică, acestea.

Guillaume des Autelz. Prezentarea se reduce la ideea că se ştiu prea puţne despre el. Poet, scriitor, romanist, reformator al ortografiei. Cele deja uzuale 4 sonete sunt poeme de dragoste.

Jean Dorat preceptor al lui De Baïf, poet de curte, slăvindu-l pe regele Carol al IX-lea. Iniţiatorul grupului numit iniţial Brigada. Cele 2 sonete cu care e ilustrat fac parte din poezia sa dinastică.

Joachim du Bellay a rămas cunoscut pentru poemul Fericit cel care ca Ulise… primul din cele 4 sonete selectate. În care freamătă preferinţa pentru peisajul francez faţă de cel italian. Trăire indusă de călătoria la Roma, ca membru a unei ambasade.

Etienne Jodelle. Poet şi dramaturg, ajunge dizgraţiat în urma unui manifest-memento al masacrului din noaptea sfântului Bartolomeu. Prezent cu 6 sonete. Unele poetizând vulgarul. Altele spre erotic. Cu savoare.

În fine, ultimul, Jaques Peletier du Mans. Umanist, matematician (cu operă), medic şi, desigur, poet. A oferit publicului o traducere în franceza secolului XVI a instrumentului teoretic Ars Poetica lui Horaţiu. Într-un fel, retraducerea în româna actuală a acestei traduceri a pus probleme mai complexe autorului acestei antologii decât sonetele celorlalţi poeţi ai Pleiadei.

Dacă poemul quasibiografic al lui Ronsard e un punct nodal de interes pentru cititorul român, valorificarea in beneficiul contemporanilor a artei poetice horaţiene e centrul de greutate al antologiei. De altfel textul acestui capitol acoperă cam jumătate din cel al volumului.

Două vorbe cu privire la traducere. Din capul locului, îmi declin orice competenţă asupra artei traducerii poeziei în general. Dacă am recenzat nu puţine volume de poezie, dacă am încercat să prezint precedenta bijuterie a autorului – adresa cronicii fiind inserată mai sus, mai e necesară cunoaşterea profundă a limbii originale. Deşi franceza lui Villon e cu un secol anterioară celei a Pleiadei, ambele etape lingvisitce pun probleme românului de rând. Cu aceste precauţii, nu pot aprecia traducerea decât aşa cum apreciez multe piese muzicale. Ca lipsit de cultură şî edicaţie muzicală, dar posesor de ureche şi instinct. Astfel, aprecierea e aproape de superlativ. Nu e cazul să notez cele 2-3 puncte unde aş fi putut prefera, poate, altă soluţie, pe baza paralelismului bilingv al textului.

Poeţii Pleiadei n-au beneficiat de numeroasele traduceri al lui Jules Verne ori Dumas père. Dar imaginea lor literară în spaţiul românesc s-ar situa intre elită şi dictonul latin non multa, sed multum. Le-am făcut cunoştinţa în juneţe, cu prilejul unei antologii – apărută atunci – în traducerea academică a lui Romulus Vulpescu. Îndeajuns pentru a-i fixa în geografia mea literară. După lectura încântată a versiunii autorului, mi-am făcut datoria de a căuta cel puţin un acelaşi sonet în viziunea rafinatului medievalist român. M-am oprit la Cu-acest inel şi forma sa rotundă, de Pontus de Tyard. Desigur, nu e cazul să subliniez decât diferenţa de stil între traducători. Ambele versiuni reprezentându-l sugestiv pe poetul renascentist.

Interesul volumului antologic pentru spaţiul cultural românesc depăşeşte, fără îndoială, dimensiunea limitată a ediţiei. N-am găsit pe teritoriul cărţii vreo referire explicită la copy right. Dar se poate presupune, fie ş implcit, că aparţine autorului. Concluzia cronicarului e fără echivoc. A merita o reeditare la o editură românească de calitate, la un tiraj ceva mai mare decât confidenţial. Idem cu privire la Vollon bilingv. Spre a face accesibil un demers cultural şi altor amatori (tot pe principiul non multa, sed multum) dincolo de prietenii autorului. Pe care-l felicit pentru ambele proiecte