Volumul Văzătorii cu inima al lui Mihail Gălăţanu e, până acum, singurul product poetic al editurii Neuma care mi-a parvenit – şi nu-s puţine -, care e girat pe coperta a patra de Daniel Cristea-Enache. Acuma există nu puţine (mereu această expresie) asemănări formale între distinsul critic şi Horia Gârbea. Care le girează pe cele mai multe. Şi, desigur, comparabil de multe deosebiri. Ar fi indecent să facem un pas mai departe comentând identitatea numelui consacrat care gireaza volumul. Aparţinând, toată lumea e de acord, unui poet consacrat.
Cum corect observa Horia Gârbea, într-un text analitic referitor la cronicile mele literare, n-am de gând, între altele, să-mi inhib tendinţa nativă de a alege un reper, în raport cu care să-mi construiesc raportul de lectură. Mai pe şleau, să-mi propun a găsi, în textele poetice, elemente diferite de liniile mari ale girului textual de pe coperta a patra. Ca abia apoi să iau la gherghef, cu oarecare parcimonie (cititorului momit cu o cronică de întâmpinare trebuie să-i laşi maximum de libertate de lectură), cărămizile structurale ale volumelor.
Ce spune criticul citat? un eu liric exhibat şi gesticulant, muşcător şi provocator, cabotin şi sentimental, sexualizant şi mistic. E drept, diagnosticul de mai sus îl include şi pe Marius Ianuş. Considerat, acesta din urmă, (dacă nu autoconsiderat) pe la începutul anilor 2000, corifeu al curentului autointitulat fracturism. Nu discutăm că simptomele precizate de DCE în diagnosticul citat par a i se potrivi în mai mare măsură lui MI. Iar noi răsfoim un volum De Mihail Gălăţanu. Ei, bine, ce cred că se poate observa, cel puţin în acest volum al poetului? Un strop (de) ludic. Discret ca atare, disimulat sub manualul iniţial de utilizare (reiterând logic titlul volumului), disimulat sub autoironia şăgalnică. Ce explodează la pag. 44: Ar fi ajuns poet (Mihail Gălăţanu a murit la Revoluţie). Cum se împacă acest abur (nu mai mult de-atât) ludic cu eul liric exhibat şi gesticulant? Aparent, ludicul, presupunând supraconţiinţă de sine, ar fi greu compatibil cu simptomele identificate de DCE. Ei, dar tocmai aici se manifestă calitatea autorului. Care reuşeşte să armonizeze cu firescul nonşalanţei cabotinismul sentimental, sexualizant şi mistic (ca să-l cităm complet pe girantul volumului) cu doza de ludic. Căci, dece n-aş recunoaşte, deşi am mărturisit că plec de la a lua cât de cât în răspăr textul girant, când scriu despre o carte, am identificat, pe text, puctual, fiecare din termenii diagnosticului.
Dar, şi aici e darul poetului pentru cititor, de orice poziţie, de orice condiţie, diagnosticul nu se vădeşte a defini textul ca entitate. Ca organism. Ci doar şi asta, repet, punctual, la materialul de construcţie. La sintagme poetice locale. Altfel încărcate de mesajul auctorial.
Dar esentialul volumului n-are a face nici cu acoperitele punctual elemente ale diagnosticului girantului, nici cu încercarea mea de a găsi ceva real care să nu fi fost spus. Sigur, fiecare din volumele de poezie recenzate, are personalitate distinctă. Nu vorbesc de personalităţile autorilor. Fiecare e, în feul său, unic dintr-un anume punct de vedere. Dar acesta e unicat în cea mai mare măsură. Ce cel mai programatic dintre toate. Nu cel mai tematic. Citindu-l am crezut, în primă instanţă, că autorul îşi prpusese să stoarcă ideea vederii cu inima de toate resursele semnificante şi simbolizante cu putinţă. Că oferă, altfel spus, un exerciţiu de virtuozitate ideatică. Ceea ce n-ar fi fost străin propriului temperament artistic. Ideea de a vedea cu inima nu numai că nu e originală. Dar a aproape un loc comun. Originalitatea autorului constă în curajul de a valorifica un clişeu. Cum o face? Remarcabil. După acel modus operandi (pag. 5), următoarele 4 sunt nu variaţii pe aceeaşi temă, ci n început de dezvoltare simfonică a temei. Tema fiind clişeul vederii cu inima. Mai departe e semănat unul singur. Antrenat în joc, tu, cititor, te simţi cumva abandonat. Numai seducţia textlui poetic te împiedică să conchizi că autorul s-a plictisit de propriul exerciţiu. Al ţintirii temei asumate din cât mai multe direcţii posibile.
Autorul se mărturiseşte explicit, în două rânduri, a fi suporterul lui Osho. Evident, aprecierea de către cronicar a popularului personaj n-are ce căuta în raportul de lectură. Dar acesta consideră că mărturisirea autorului reprezintă un anume risc. Nu acela de a determina rezerva cititorilor care nu-s suporterii lui Osho, unui autor serios n-are dece să-i pese de public. Dar riscul de a-şi vedea orizontul ideatic întrucâtva restrâns. La fel de restrâns cum ar fi dacă şi-ar fi mărturisit sentimentele faţă de orice (altă) vedetă populară. Sigur, consecvenţa logică ne îndeamnă să recunoaştem că, dacă unui autor n-are dece să-i pese de public, n-are nici dece să-l incomodeze restrângerea inerentă de orizont ca efect al oricăror subiectivităţi. Problema reală a acestei mărturisiri e alta: personajul Osho din pagina 7 are sau nu şi cât are legătură cu personajul aşa de popular. Complet necunoscător în materie, nu pot răspunde la întrebare. Dar a sesiza că se pune este nimic altceva decât a o transmite acelora dintre cititorii cronicii care sunt competenţi în materie de Osho.
Dar Mihail Gălaţanu îşi dovedeşte abilitatea. La pag. 18 vine o replică sui generis. Intitulată chiar Către Osho – variantă. Un poem de-a dreptul profund. Lapidar, dens, confirmând adeziunea poetului la ideea că, ultimă instanţă, exista numai 2 lucruri fundamentale: dragostea (în poem e vorba de iubire) şi moartea. Mai mult, în poem e inserat, cu italice, un text care-l reeliberează pe autor de constrângerea de care vorbeam mai sus, indusă de enunţarea preferinţei:
(Prietenul meu
Paul Doru Mugur
mi-a spus că
de fapt
Osho
a fost un escroc
sentimental
şi un manipulator;
i-am răspuns,
pe bună
dreptate: eu citesc
ce scrie Osho,
nu ce face Osho,
deşi, uneori, mă deranjează
ce face)
Dece am spus abilitate?
Din cel puţin 2 motive: pe de o parte pentru inserarea poemului respectiv, care e, într-un fel, o replică dată lui însuşi, fiind o replică la poemul de la pag. 7. Pe de alta, chiar acest poem replică e, prin paranteza confesivă, o piruetă în care aş vedea una din mărcile de personalitate nu doar poetică ale lui Mihail Gălăţanu.
Un aspect care merită subliniat e licenţa elohimi. Dece e o licenţă? Pentru că elohim este din capul locului un plural în ebraică. Atât cea a vechiului testament, cât şi în ivrit. Chiar dacă printre semnificaţile pluraliste ale cuvântului există şi unele noţiuni la singular. Nu ştim ce a gândit autorul. Aparent termenul ar semnifica cumva dumnezei. Mai chisnovatic. Efect spectacular. Ca licenţă, e una acceptabilă. Ca sonoritate, incomodează totuşi unele urechi. Sună cumva pleonastic. Precum ar suna gentlemeni. Sau tenismeni. Sau orice plural românesc al unui termen anglofon dotat cu plural intrinsec, generat de sufixul men. Pluralul lui man. Cum unii dintre termenii respectivi au intrat în fondul lexical românesc, pseudopleonasmele de gen sunt acceptate. O licenţă precum elohimi, acceptabilă tehnic, e lansată de autor pe propriul risc. Moderat, desigur. Şi limitat la cititorii care au noţiunea pluralului evreiesc.
Unul din poemele cele mai consistente, aproape liber de floricelele stilistice auctoriale, este Nu există prieteni (pag. 53). Dece spun aproape? Căci autorul nu se abţine să insereze un nume propriu: prietenul meu cel mai bun / cristian pavel. Din cele câteva zeci de posesori ai acestui nume nu foarte special, semnalaţi de Google, unul, poet, pare a fi cel la care autorul s-ar referi. Dar nu de acest obicei e vorba acum, ci de poemul citat. nu există prieteni / există doar complici e o sintagmă (repetată) de capăt de ţară.
Interesant, după ce-şi intitulează volumul cum şi-l intitulează, după ce lasă impresia că dezvoltă tema printr-o mulţime de variaţii, penrtru a se opri curând, autorul maiface o piruetă de efect. Unul din momentele remarcabile ale volumului. Poemul Adio, inimă! (pag. 56). În contextul tematizării relativ insistente a morţii – alt element remarcabil – acest poem pare o concluzie sui generis. Un final înainte de final.
Una peste alta, un demers inegal, personal şi oarecum programatic al unui talent incontestabil.
Related Articles
No user responded in this post