O ANATOMIE SEDUCĂTOARE

Se scrie multă poezie. Şe publică multă poezie. Iau la întâmplare două edituri prietene. Cu vechimi diferite pe piaţă. Aparţinând unor poeţi. Ceea ce nu e esenţial. Ci că portofoliul ambelor conţine importante colecţii de poezie.
La ce bun aceste considerente oarecum banale? Fu primul gând venit din prima lectură a volumului Blocul cu bulină roşie, de Giuseppe Masavo, produs de editura clujană Limes. Poetul a debutat târziu în volum. Nu e singurul. Dar, ca mai toţi ceilalţi care au făcut la fel, odată ieşit în lumea literară, publică un volum pe an. Deloc neinteresant ultimele 5 – cel despre care vorbim y compris – nu numai la aceeaşi editură, ci, mai ales în acelaşi format. În colecţia Magister, cea mai prestigioasă.
Faţă de mai numeroasele volume cu texte relativ scurte, ce propune autorul nostru e nu numai insolit, ci şi mai rar întâlnit. Poeme de câte 6 pagini, titluri chisnovatice, schimbări de paşi, atmosferă funambulescă. După aproape 2 ani de lecturi – şi rapoarte de lectură – într-un univers poetic relativ omogen, cu toată diversitatea lui internă, cu tot buchetul personalităţilor poetice, Giuseppe Masavo vine dintr-un continent poetic aşa de contrastant, încât cere nu numai o recalibrare a organului receptiv (pe care-l clamez mereu ca subdezvoltat), ci mai ales un excurs mnemonic. Până-n teritoriul fostului cenaclu Joc Secund, nu până la Coşbuc. Nici măcar la Bacovia. Îmi răsare din memorie, ca un clown pe resort, replica unui coleg de cenaclu, altfel poet şi el. După o lectură din, atunci, proaspătul Mircea Dinescu: vouă nu vi se pare că ăsta trage la poezie mare? Nu discutăm acum că trăgea, nici cât l-a ţinut. Giuseppe Masavo nu trage la poezie mare. Dar aplombul, dezinvoltura, nonşalanţa, insolenţa chiar (dozată controlat aceasta din urmă) sar în ochi. Ăsta sunt, altul mama nu mai face, spune surâzând poetul.
Interesant, e al doilea poet consecutiv, în hazardul cronologic al cronicilor, care debutează în volum la o vârstă matură. După ce se exersase prin reviste studenţeşti. Chiar faţă de Arghezi şi grupul de la Târgovişte. În fine, n-am găsit o biblografie oficială a autorului, ci doar o lista a volumelor din 2013 până acum. Producând aceeaşi senzaţie de a fi debutat doar la atingerea definirii literare consistente.
Dar nu ne putem rezuma la o impresie de ansamblu. Avem datoria de a oferi un raport de lectură amănunţit, cel puţin la nivel minimal. Volumul e structurat pe 3 capitole mari: Cineva scurmă, se aude-o turmă, Când înfloreşte palma şi Negreală de sub unghii. Senzaţia de lungime a poemelor e întrucâtva derutantă, ceea ce se vede doar în tabla cuprinsului. Unde fragmente mai mult sau mai puţin autonome sunt marcate nenumerotat, dar vizibil. Prin citarea primului vers. În text fragmentele sunt separate de asteriscuri. Ceea ce e mai familiar prozei. De fapt unele fragmente s-ar apropia de departe de poemele în proză. Sigur, Giuseppe Masavo nu-i Saint John Perse, dar jocul inserturilor de subspecie ţine de îndrăzneala autorului. N-aş putea aprecia cât nativă, cât fabricată. Oricum stăpânită şi folosită.
Jocul structural nu e monoton. Alternează poeme unitext (n-am găsit alt termen diferenţiat), ba chiar unele, precum discurs pedagogic, au, la rândul lor, o structură internă, înaintea ultimului vers concluziv, fiind inserate alte 8, cu ton diferit. Cititorul fiind ajutat să le diferenţieze de masa poemului prin culegerea acestora cu italice.
Dar această structură anatomică se restrânge la primul capitol. Într-al doilea un singur text, alte poeme pentru jupâneasă, are 4 momente, chiar numerotate. Consecvent, nr. 2, cel mai substanţial, mai plastic chiar, e cules iar cu italice. Titlul celui de-al treilea capitol ar sugera că nu e vorba de o concluzie generală, ci, mai degrabă, de texte cumva în completare. Iar la pag. 84 (din total 89) un poem e lăsat fără titlu.
Foloseam termenul anatomie, pentru a descrie structura textului primului capitol. Vorbeam chiar de o anume autonomie a subcomponentelor separate prin asteriscuri. Dar nu completasem şi nu putem întârzia mai mult s-o facem acum, dacă am face exerciţiul de a ignora atât asteriscurile, cât şi corpul de literă şi am considera textul otova, fără nici o îndoială, omogenitatea şi personalitatea textului ni s-ar impune. Asta e, de fapt, constatarea la care termenul anatomie trimite. N-am spus fiziologie. Organele au funcţii separate, definite, textură individuală. Bun. Dar sunt alcătuite tot din celule, iar asamblarea lor în organism defineşte o entitate diferită de fiecare în parte. Să facem doi paşi mai departe. Limbajul poetic la nivel de cuvinte şi figuri de stil, foarte personal, al lui Giuseppe Masavo ar fi reprezentat de celulele, din care întregul organism e constituit. Exprimând omogenitatea textului.
Să trecem la text. Personalitatea, dezinvoltura şi accentul ludic, decantate din limbajul specific, se îmbină cu bunul simţ: am argint viu în sânge, dar ştiu: / lumina vine şi din cărţile altora. (pag. 7). Dumnezeu mă îngăduie / numai eu nu ştiu încă ce vreau. (pag. 15). Nu voi da contraexemple. Sunt prea multe şi dau textului marca identitară.
Între nenumăratele figuri de stil, să nu omitem jocurile de cuvinte. Caci ar fi fost de mirare să lipsească: şi-ar mai fi / că nu-i înca zeamă de vie / ta belle vie (pag. 70); scriu ca labiş, o, ma biche pag. 65, în chiar textul care dă titlul volumului). Dar de-ar fi să notăm nu toate, ci măcar trei sferturi din giumbuşlukuri lingvistice n-am mai termina cronica nici la calendele greceşti. Căci un lucru e fără echivoc. Mai lesne e să citeşti şi chiar să reciteşti volumul lui Masavo decât să selectezi când scrii despre el.