UN PERSONAJ ȊNTRE DOUĂ POVEŞTI

Personajul se numeşte Harald Hardrada. De fapt al doilea nume e o poreclă. Cu care a fost cunoscut. Numele real a fost Harald Sigursson. Ca rege al Norvegiei s-a numit Harald al III-lea – 1046-1066. Născut în 1015 la Ringerike, decedat pe 25 septembrie 1066, în bătălia de la Stanford Bidge – actualmente în UK. Până în 1064 a fost şi regele Danemarcei.

În tinereţe Harald Sigursson a servit ca mercenar al lui Yaroslav I cel Ȋnţelept, cneazul Rusiei Kievene şi a participat chiar la Garda Varegă a Ȋmpăratului Bizantin (probabil Mihail al IV-lea)

În 1045 se înoarce din răsărit pentru a reclama titul de reg al Norvegiei, pe care-l obţine în urma interacţiunilor cu lideri suedezi. Împarte conducerea cu Magnus cel Bun, iar la moartea acestuia, in 1047 devine singurul rege al Norvegiei.

Poartă un război pentru moştenirea tronului Danemarcei, pe care-l câştigă.

În această perioadă primeşte porecla Hardada (în engleză Hard Ruller) cu care va rămâne cunoscut.

Anul 1066 e unul de cotitură în istoria nord-vestului european. Moare fără moştenitori Edward zis Confesorul, regele Angliei. Ducele Normandiei, cunoscut ca William Bastardul, pretinde că regele englez îi promisese tronul. Pretenţia n-avea nici o justificare, Regatul Angliei, de la Canut (rege al Angliei cucerite, al Norvegiei şi al Danemarce) încoace nu era ereditar. Regele era ales de Witan, adunarea marilor seniori saxoni. Liderul Witanului era în epocă Godwin duce de Wessex. Cei 4 fii ai săi sunt cu toţii implicaţi în evenimentele anului. Harold Godwinson e încoronat ca rege. O primă măsură e îndepărtarea de la curte a fratelui său Tostig, numit duce la Northumberland. Dar abilul William normandul pretinde şi că Harald, în timpul unei enigmatice călătorii în Normandia (1064), ar fi jurat să suţină pretinsa moştenire la tronul Angliei.

William obţinuse, cu aceeaşi abilitate, sprijinul Papei (Alexandru al II-lea), prin fratele său Odo, episcop de Bayeux. Construieşte o flotă tăind o întragă pădure, adună mercenari, cărora le proite fiefuri nobiliare în Anglia şi la 28 septembrie debarcă la Pevensey, pe coasta sudică a angliei şi cea nordică a cnalului Mânecii (English Channel pentru englezi). Construieşte o tabără fortificată, din lemn, la Hastings pe drumul spre Londra.

Harald Hadrada emisese, la rândul său, pretenţii la tronul Angliei. Mai mult cu gândul de a reface triplul regat al lui Canut. Debarcă, cu 300 de corăbii vikinge, în nordul Angliei, în zona York. Se aliază cu contele Tostig, care avea, ca frate al regelui Harol, pretenţii la tron.

Harold Godwinson îi surprinde, cu armata saxonă (soldaţi numiţi huscarls)cu un marş forţat şi pe 25 septembrie, la Sanford Bridge învinge armata aliată. Harald Hadrada şi Tostig pier în luptă. Abia 28 de corăbii se întorc spre nord-est. a fost ultimul asalt viking asupra coastelor engleze. Iar regele acestora a rămas în tradiţia orală ca ultimul viking.

Aflând de debarcarea, armatei invadatoare,regele Harold II se grăbeşte să-i iasă în întâmpinare, deşi propria armată suferise inerente pierderi în campania contra aliaţilor Harald al III-lea şi Tostig plus oboseala. Un alt marş forţat, de cca 400 km, în aduce pe câmpul de bătălie, la 10 km nord de Hastings. Bătălia s-a purtat la 14 octombrie. Datele istoriei militare sunt oarecum neconcordante. Dar în linii mari forţele beligerante ar fi fost comparabile, inclusiv ca echipament şi armament. Poziţia anglosaxonilor era superioară, pe o colină. Primele asalturi ale cavaleriei invadatoare (nu spun normande, căci cuprindea mai multe neamuri, inclusiv din sudul Italiei) n-au destabilizat armata în defensivă. William a utilizat, tipic pentru firea lui vicleană, o tactica preferată, mai târziu, de cavaleria mongolă: o retragere simulată. Anglosaxonii au înghiţit momeala, au ieşit din dispozitiv, urmărind cavalerii în retragere. Atacanţii au întors brusc frontul şi in noul asalt, au trecut printre apărătorii mai rarefiaţi.

Până seara armata aglo-saxonă a fost complet distrusă. Regele Harold a pierid, împreună cu ceilalţi doi fraţi ai săi.

Legenda spune că aceşti doi fraţi, luînd în serios zvonurile despre jurământul regelui, l-ar fi sfătuit să nu participe la bătălie, sperjurul fiind condamnat atât de cutumă, cât şi de superstiţie. Temperamental, regele a refuzat.

Tot legenda spune că mama celr 3 fraţi, soţia ducelui Godwin, i-ar fi cerut lui William trupurile fiilor ei, pentru a fi înmormântaţi creştineşte. Ducând ficţiunea (sau, poate, realitatea?) sperjurului comis de rege, la consecinţa logică, acesta i-ar fi înapoiat mamei lor trupurile celor doi fraţi ai regelui, refuzându-l pe cel al regelui sperjur.

William Bastardul, numit din momentul bătăliei de la Hastings, Wiliam (guilleme, în franceza vorbiă de normanzi) Cuceritorul a fost încoronat la Westminster Abbey în ziua de Crăciun a aceluaş an. Să amintim că celebra catedrală fusese construită de regele englez Edward Confesorul.

Pe locul bătăliei, în timp a fost construită o mică mânăstire (Battle Abbey şi un orăşel (Battle). Situsul face parte din comitatul actual East Sussex.

Bătălia de la Hastings e importalizată de o mare operă de artă medievală. Celebra tapiserie de la Bayeux. Cuprinzând scene de bătlie in broderie de lână colorată, pe pânză. Lungă de aproape 70 m. supravieţuirea ei (conservarea e un termen prea slab) timp de 9 secole e un miracol. În 2007 a fost înscrisă de UNESCO în Registrul Memorial al Lumii. Acum este expusă la un muzeu ad hoc la Bayeux. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tapiseria_de_la_Bayeux

dar excepţionala operă are şi ea legenda ei. În cartea Arde Parisul?, de dominique Lapierr şi Larry Collins (tradusă şi în româneşte) şi in filmul aferent, eponim (René Clement, 1966) apare o secvenţă: Feldmareşalul Hermann Goering, care, a şef al aviaţiei militare germane pierduse Bătălia Angliei, un maniac care adunase la castelul său Karinhall o grămadă de opere scumpe de artă, ar fi trimis la generalul Choltitz, comandantul regiunii parieizne, în timpul insurecţie Rezistenţei împotriva ocupaţiei germane, doi militari SS cu ordinul să preia tapiseria din Muzeul Luvru. Care, după informaţiile Feldmareşalului, s-ar fi aflat acolo. Autorii cărţii, altfel extrem de minuţioasă şi ai filmului au luat de bună o informaţie greşită? Generalul german habar n-avea ce există în muzeul Luvru şi ce nu. Maniacul Feldmareşal putea fi informat greşit. Dar autorii celor două documente la îndemâna întregii lumi? Oricum, deşi în general veracitatea informaţiilor din Wikipedia are gradul ei de relativitate, versiunea despre locul celebrei tapiserii sună logic

De atunci Anglia n-a mai fost cucerită niciodată prin desant marin. Invincibla Armada s-a risipit, cu flota spaniolă, în 1588, Napoleon, pierzând bătălia navală de la Trafalgar, a fost nevoit să renunţe la debarcare, mărşăluind în 2005 de la boulogne su Mer pănâ la Ulm (preludiu timpuriu al bătăliei de la Austerlitz) iar Hitler şi-a retras şi el armata în 1940 (eşecul operaţiunii Leul de Mare), urmând ca Luftwaffe să piardă în următoarele luni bătălia aeriană a Angliei.

Cu bătălia de la hastings s-a sfârşit perioada anglo-saxonă a Angliei. Regele viking Canut nu crease o nobilime skandinavă). Au urmat aproape 2 secole în care nobilimea adusă de cuceritor a vorbit franceza, iar populaţia locală a continuat să vorbească saxona. În evoluţia ei, egleza su suferit unele influenţe.sigur că engleza elisabetană, a lui Shakespeare şi a Renaşterii, rămâne fermecătoare, dar chiar engleza contemporană, autoimpusă ca limbaj global, cu tot fondul lexical germanic, s-a distanţat mult faţă faţă de vechea saxonă.

Ca rege, William I, preocupat intens de interesele fiscale, a rămas în istorie prin Domesday Book, un recenământ al întregului avut individual, care a uluit populaţia. Opera, în fond, a unui negustor. La scara unei întregi ţări. Mică, e adevărat. Oarecum comparabilă operaţie consecutivă excomunicării lui Henry VIII Tudor şi întemeierea Bisericii Anglicane.

Dece l-am considerat pe ultimul rege viking drept personaj între două poveşti? În fond Normandul a fost mai important. Şi a lăsat urme mai adânci şi mai temeinice. Vikingul a avut o viaţă marcată de nenumărate victorii. Pe o arie foarte largă. Din Norvegia şi Danemarca până la Constantinopol. Singura sa înfrângere majoră i-a adus sfârşitul. Evit, pe cât posibil, să operez cu istoria contrafactuală. Dar sunt dator cu un episod quasilegendar. Regele saxon Harold II, în general dominat de firea-i vulcanică, a luat, spune legenda, o singură decizie înţeleaptă. La Stanford Bridge i-ar fi oferit lui Harald III o alternativă. Fie o ofertă materială bogată, pentru a se retrage cu cele 300 de corăbii, fie şapte coţi de teren, pentru mormânt. Iar vikingul ar fi ales prost.