UN POLICIER RAFINAT

De regulă, când celeşi personaje apar in romane diferite, acestea din urma se constituie în serial. Seriale poliţiste (e.g. Agatha Christie etc, seriale Scifi – Fundaţia, 7 romane). Cel mai recent roman al lui Radu Ţuculescu, Crima de pe podul Garibaldi, Polirom 2022 poate fi considerat  şi ca un sequel al precedentului, Femeia de marţipan, Polirom, 2020. Dar… e şi nu e. mai mult nu e. elemente comune sunt personajele principale, într-o altă etapă a vieţii lor, câteva personaje secundare, dintre care fermecătoare e o pisică, purtând numele imposibil de Rauna şi acţiunea poliţistă. Dar aceasta din urmă, deşi încununează romanul precedent, ca un final concluziv, rămâne secundară. Pe care aici e înşuşi subiectul romanului actual.

Altă etapă? Cumva un arc peste timp. La debutul romanului precedent, Martin Breda mărturiseşte net că vrea să devină detectiv. După ce, la capătul aventurilor flamboyante din primul roman, el rezolvă un caz de crimă, acum îl găsim detective criminalist, consacrat, în poliţia clujană. Făcând echipă cu iubita achiziţionată în primul roman. Cu nume şi mai imposibil decât al pisicii ei. Maraia. Un personaj fabulos. Care ocupă un loc aparte în bogata colecţie de personaje feminine ale scriitorului. Că veni vorba, femeile se infiltrează în titlurile a două romane. Precedentul este Femeile insomniacului, Polirom 2012. De fapt, primele romane, din această serie actuală, începând din 2006, au fost produse de Cartea Românească, de atunci achiziţionată de Polirom. Maraia e chimistă şi alchimistă. Sintagmă cu folosirea căreia scriitorul s-a distrat. Cititorul înţelege ca primul termen, exprimând absolvirea facultăţii cu pricina, are sens professional, iar al doilea sugerează o vioară. A lui Ingres, evident. În romanul actual e prezentată terţilor ca laborantă. O ironie personală. Căci funcţia într-un department de poliţie a unui chimist de cel mai bine exprimată de termenul americănesc forensic chemist. Dar Maraia face mult maim ult în anchete. E chiar nu un alter ego al detectivului, dar cel puţin un ecou asociativ al lui. Ei doi, când nu se ceartă, formează un tandem functional. Interesant, Marti morm tot timpul, pretinzând ca raţionează, când nu-şi răsuceşte o ţigară sau nu dă pe gât un rom. Pe cnd Maraia îşi exhibă abil humorul, derutând anchetaţii.

Doar de două ori în text Marti se autocitează, cu replica de care făcuse abuz în romanul precedent: să-mi calc umbra! Acum, însă, cu scopul de -I transmite Maraiei un mesaj subliminal.  Cum spuneam, Marti şi Maraia sunt riguros aceiaşi din Femeia de marţipan. Inclusiv cu ciudăţeniile. De fapt Maraia are ciudăţenii. Dea înregistrează şi analizează amprenta lacrimilor. O găselniţă nu doar original, ci şi o metaforă parodică – şi poetică!- a tehnologiei care a invatat criminologia încă din secolul XIX. Sherlock Holmes ar saliva încântat la aşa o invenţie. Numai Hercule Poirot ar reaction rezervat. Nu-i genul geniului îndrăgostit de micile lui cellule cenuşii

Pe coperta a patra, Marius miheţ, unul din obişnuiţii exegeţi ai lui Ţuculescu, dincolo de tabloul sintetic, în peniţă subţire, al romanului, comite observaţia recurentă a structurii musicale a textului. Observaţie devenită reflex condiţionat a ccriticilor şi cronicarilor scriitorului. Desigur, nu pot contesta realitatea acestei dimensiuni a scriiturii. Dar cee ace mie, în fond lipsit de cultură muzicală, care percep muzica animalic, instinctual, imi sare în ochi e structura cinematografică a textului. Fragmentele narative, initial disparate, nu sunt decât secvenţe de film. Film poliţist, desigur, dar poliţist rafinat. Cu toate întorsăturile, jocul de puzzle se completează progresiv, integrând surpriză după surpriză. Cititorul e ţinut sub o presiune alfel savuroasă.

Una din mărcile identitare ale policierelor clasice, de bună calitate, e că cititorul pariază pe rând, pierde succesiv toate pariurile, e surprins de soliţia finală, iar post festum e silit să conchidă că finalul e singurul posibil. Prototipul ideal de Agarha Christie. Într-o anumită măsură şi medical oftalmolog (sic) Conan Doyle şi chiar Simenon, cu al său Maigret. Ţuculescu nu procedează aşa. Nu că n-ar fi în stare. Dar pe de o parte fantezia şi imaginaţia lui, ambele debordante, sunt mai plenar valorificate prin conducerea astfel a anchetei criminalistice, pe de alta soluţia sa e una morală. Evit să explicitez, oricum cititorului n-are cum să-I scape la capătul lecturii. Căci cititorii lui Ţuculescu sunt, o spun pe şleau, pafarfazând străvechea vorba Divertis, mai inteligenţi, în medie, decât cititorii unor discursuri politice şi vor găsi fără ajutor dimensiunea morală a finalului anchetei

Plasarea într-un raport de coexistenţă, cu păstrarea tuturor proporţiilor, a scriiturii lui Ţuculescu cu marii clasici ai policierului e o provocare. Mai ales când avem o Rodica Ojog Braşoveanu si, la celălat capăt al notorietăţii, un Leonida Neamţu (ale cărui policiere sunt comedii. De Hary Isac Zilberman, cunoscut ca Haralamb Zincă, nu discutăm. Ar fi putut  scrie mai bine decât a făcut-o.

Provocarea mea are o logică. Explititarea procesului deductive la cei doi mari clasici, e una din performanţele lor narrative. Ca să nu zic numai de bine de acest Ţuculescu (nu neapat şi de cel care trage sforile eroului care dezleagă crima din precedentul roman) aproape că nu povesteşte momentele de efort mintal ale eroului matur de acum decât filmându-l în prim plan (la rigoare chiar în gros plan) sugerând parfumul de creieri afumaţi. Dar autorul nu rămâne, totuşi, dator. Când cititorul, constrâns de sarabanda abilă a secvenţelor pe care le-am numit cinematografice, mai face un raţionament, se mai apropie cu un pas de conturarea desenului de puzzle, autorul sugerează cu fineţe că acelaşi process mintal se petrece simultan în mintea detectivului. Aici e tehnica auctorială. Dar farmecul parfumat şi transparent e dincolo de asta. Căci laboranta (să-I zicem aşa îşi valorifică nu doar banala intuiţie feminine (femeia care a fost de marţipan e, acum, o vrăjitoare). Simulează cu dragoste a-l secunda pe detective, ascunând, cu aceeaşi dragoste, că a văzut, pe tăcute, cu o clipă mai devreme, noul pas deductiv.

Iar invenţia cuplului, inevitabilă din moemntul deciziei de a scrie romanul, e marea revanşă scriitoricească faţă de marii clasici. Faţă de cuplul diafan al anchetatorilor, cuplul altfel plin de haz Sherlock & dr. Watson joacă un subtil rol de reper contrastant. Funcţia deductivă aparţinând exclusiv primului. Agatha Christie are mai mulţi detectivi. Episodic Tommy şi Tuppence, uneori miss Marple, un alter ego sui generis şi oarecum autoironic al autoarei, dar personajul canonic e pitorescul Poirot, care lucrează singur. N-am de gând să comit o cercetare exhaustivă ca suport al unei cronici de carte, dar cuplul Martin Breda & Maraia, dacă n-o fi unic, e oricum singular. Ceea ce sporeşte farmecul romanului.

Un aspect important oferă secvenţa de la care porneşte identificarea cadavrului descoperit sub podul Garibaldi de doi pescari matinali. Secvenţa cu pricina e un tablou veridic, realist, al existenţei românilor în deceniul final al regimului antedecembrist. Evaluări cronologice pe care cititorul mai curios le poate face pe măsura încărcării cu fragmente de imagine a jocului de puzzle ne duc mai degrabă spre începutul decenniului. Socoteala asta e la îndemâna cititorilor, relative puţini acum totuşi, care au trăit aceşti ani. În primul rând chiar generaţia scriitorului. Pe măsura scăderii vârstei cititorilor, aceştia descoperă, la lectura secvenţei respective, o lume pe care cei mai tineri, eventual încă nenăscuţi în anii descrişi, o pot lua ca ficţiune. Mai ales că, plasarea abilă a secvenţei în milocul altora care se petrec în prezentul decesului anchetat, derutează întrucâtva orice citator. Bref, secvenţa are o utilitate importantă în funcţia socială a romanului.

Vorbeam de jocul de puzzle, ineluctabil oricărui policier care se ia în serios. O calitate particulară a romanului socot a fi existenţa, în împletire, a două jocuri de puzzle simultan. Jocul major, în care fragmentele de tablou se acumulează organic, pe măsura derulării anchetei. Element sine qua non in orice policier. Al doilea puzzle completeaza fragmente ale portretului victimei. Ca personaj. Ceea ce-I şi mai interesant. De la primul moment din viaţa acelei familii tipice epocii de vede că mama tratează fiicele şi pe soţ cel puţin cu unfair play. Aici cred ca sunt utile precizări asupra realităţii de atunci. Mai ales într-o întreprindere. Altceva decât o casă de cultură, iau la întâmplare. Ce vreau să spun? Partiidul trata diferenţiat muncitorii, clasă conducătoare în teorie, de aşa numitul personal TESA. Ultimii erau primii la reducerile de personal. Muncitorii erau daţî afară nuu. Am trmai când lucrurile mergeau chiar foarte rău. Am trait acele vremuri. Sigur că o secretară de director a fost şi va fi mereu altceva. Omul muncii din acea epocă se descurca. Fiecare din cee două categorii, definite de Partid, avea mijloacele specific de a se descurca. Nu exemplific. Tatăl, devenit şomer, picase inclusive la examenul descurcărelii. Se resemnase. Nu toţi s-au descurcat, persnajul, în această primă fază, e reprezentativ pentru un anume procent din cei care au cunoscut pentru prima oară şomajul în republica socialist. Când a văzut că rămăsese singur (indiferenţa lui afişată faţă de bănuitele infidelităţi ale soţiei (modul e de a se descurca) era pură bravadă. Soluţia existenţială tot în afară a căutat-o şi avu şansa s-o găsească. Faptul că în final îşi asigură fiica cea mare că va rezolva problema operaţiei acesteia e cea mai bună dovadă.

Soţia lui, mama fiicelor sale, se dovedeşte, până la urmă un personaj exemplar de negative. Ea este o învinsă. Nu de viaţă, nu de anturaj, ci de sine înăsi. Îmi aduce aminte de o poezie întâlnită cu zeci de ani în urmă. Sper că cititorii cronicii nu se vor supăra I pare  o redau. Sper ca nici autorul. IDar, deşi pare la comandă, descrie perfect condiţia personajului. Ceea ce subliniază latura morală a soluţiei auctoriale. Încă o bilă alba pentru autor.

Ca să luptăm, ne trebuie pace.

Pentru a învnige şi chiar pentru a fi înfrânţi, ne trebuie pace.

Adversarii sunt raţiunea noastră de a fi

Dar şi pentru asta, ne trebuie pace.

Războiul e un cataclis provocat de oameni.

De oamenii care nu mai vor să lupte.

Aceştia sunt singurii noştri duşmani.

Sigur că soluţiile existenţiale ale restului familiei lăsate de izbelişte sunt mediocre (şi socialmente tipice în contextul epocii pre şi post decembriste). Dar, de bine, de rău, soţul şi fiicele supravieţuiesc. Ei sunt ca broasca din fabulă. Nici asta nu e departe de perspectiva socială şi, mai ales, din cea morală. Realizăm că, excelent construit ca policier, şi spre deosebire de flamboyantul roman precedent, la fel de excelent scris, cel present e scris mai adânc. Tenta socială e discrete, e nevoie de o lectură atentă pentru a o decela. Tenta morală e mai vizibilă.

Aceste sensuri subiacente sunt deliberate ab initio, sau sunt rodul subconţient al experienţei umane a scriitorului? Ce întrebare stupidă am putut să-mi pun? Rrăspunsul evident este că remarcabilele personaje din Femeia de marţipan, insolitul şi seducătorul cuplu Maraia & Martin Breda meritau un asemenea roman. Şi îmi place să-mi imaginez că îl vizitează în vis pe Radu Ţuculescu, mulţumindu-i. jamais deux sans trois? Spe ca scriitorul să aibă prezenţa de spirit şi să se oprească aici.

Personaje impersonale. Someşul, cu elocvenţa valurilor. Şi Clujul. N-am de gând să numă romanele lui Ţuculescu a căror acţiune se petrece în Cluj. Semnificativ mi se pare că aici oraşul nu se mai deghizează sub expresii erzaţ (e.g. Marele Oraş). În calitate de Cluj, şi acesta merita un atare roman.

Un ultim cuvânt. În epoca proletcultistă organele erau, prin definiţie, persnaje eminamente positive. Bad guys erau uneltele duşmănoase ale imperialiştilor. De la Constantin Chiriţă la Haralamb Zincă. Nu discutăm independenţa relativă a Rodicăi Ojog Braşoveanu. Dar amintim că Leonida Neamţu a început cu Adrian Mocanu, candidul căpitan de Securitate.

Ei, bine, policierul lui Ţuculescu le plăteşte acestora o cauţiune sui generis.