VARADERO

VARADERO

Pe malul oceanului imaginar un orb cânta jazz unei

curve bete. Grotesc, în jurul lor dansează poeţi  bolnavi de delirium tremens, refulate despletite de vise, cu picioarele adânc înfipte-n falsul nisip şi-un papagal galben râde de toţi, scriind cu coada pe cerul plin de fumul speranţelor arse: sic transit gloria mundi…

                                                      H.

Desi Ontario schimbase aerul. De pe malul altă dată păduros, acum urbanizat, al lacului nordic ce-i devenise patrie de adopţie, făcu un salt pe plaja albastră a litoralului, tot nordic, al unei insule caraibiene. O insulă ar fi complementul unui lac, tropicele ar fi un complement al nordului. Nimic mai potrivit pentru complementul anului de muncă, vacanţa, aşteptată uneori întreg anul. Dacă nu cumva mai mulţi ani. Cine ştie?

Abia instalată în hotelul rezervat străinilor, traversă liota de băştinaşi care ofereau îndoielnice servicii pentru un soi de peso convertibil, din care populatia nu avea legal dreptul să posede. Deşi cei mai multi reuşeau, de bine, de rău, să-şi procure cumva. Observă că un singur individ nu se mişcase din loc. Un bătrân, ai zice, prin contrast cu media aproape adolescentă a băieţilor străzii care asaltau orice străin descins din hotel, dar la o privire mai atentă nu foarte departe de vârsta ei. Pe care şi-o purta cu justificată mândrie. Omul semăna izbitor cu actorul-şansonetist din alte vremuri, Serge Reggiani. Aceeaşi privire vie, iscoditoare, atinsă de aripa melancoliei, ţâşnind dintr-o faţă despre care era greu să spui dacă era mai mult zbârcită sau mai mult ridată, cu o barbă de trei-patru zile, ca fotbaliştii, de lungime egală cu părul tuns. Îmbrăcat în zdrenţe foarte curate. Şi cântând dintr-o trompetă turtită, dar lustruită. Ciudat, fără o pălărie pentru colectat bănuţi în faţă. Desi Ontario se pomeni mergând aţă spre el. Căci recunoscuse vechi melodii ale lui Charlie Parker. Nici mai mult, nici mai puţin. Ştia bine că în Cuba poţi întâlni orice muzică, cu condiţia să fie lirică, melancolică, nostalgică, sentimentală sau în general de suflet. Dar Charlie Parker? Era aproape prea mult.

Desi Ontario se opri provocator în faţa cântăreţului, scoase dintr-un mic etui pescuit din sacoşa de plajă un medalion făcut dintr-un dolar găurit, de argint, datat 1906. Îl depuse, aplecându-se, cu un gest hibrid, amestec de dar princiar cu reverenţă, la picioarele goale, încrucişate turceşte, ale personajului şi susură: Play misty for me! Buzele părăsiră muştiucul trompetei boţite, radarele de cărbune lichid fixară musafira nepoftită, ba chiar o cântăriră. Desi Ontario simţi un tremur, pe care nu fu sigură că-l ascunse. Arătarea articulă, agale: Yeh… misty. Yo soy Varadero. El viejo. Cum o sa fii tu Varadero, Varadero e numele oraşului, în fine, al staţiunii, Crezi că eu o să mă apuc acuma să spun că mă cheamă Florida? Sunt obişnuit, señora, ca turiştii să considere numele meu oarecum neobişnuit. Şi nu, în nici un caz n-ar putea să vă cheme nici Florida, nici Florinda. Nici măcar Fleur, deşi aveţi aer de canadiană (de unde s-o vedea, Doamne?). Dacă acceptaţi serviciile mele de ghid, o să îndrăznesc să va rog să-mi pemiteţi să va spun señora Soledad. Acum, ascultaţi, mi-aţi cerut play misty for me. Şi din trompeta lucitoare începu a picura Ochy chornyia. Apoi trecu într-o melodie a lui Nat King Cole: Yo viendo unos ojos negros. Desi Ontario nu prea se prăpădea după melodiilea astea, foarte populare, gusturile ei muzicale erau mai sofisticate, iar individul îi făcea o impresie ambiguă. Pe negândite, trompeta părăsi buzele subţiri şi vocea voalată reluă temele melodice pe un text în spaniolă, care, însă, vorbea de o pereche de ojos verdes. Îşi aminti reflex de confuzia ce-o făcea unul din prietenii ei îndepărtaţi, care-i uitase, pur si simplu, culoarea oliv a ochilor. Pe semne fusese abordată de un localnic cu o treaptă mai rafinat decât vânătorii vulgari de pesos convertibili. Nimic straniu. Îi fu ciudă pe ea însăşi, ce-o apucase să-i dăruiească zbârcitului medalionul, vechiul ei dolar găurit? Undeva, în arière pensée, cuvintele îngânate de trompetist, se repercutară: ţine ochii tăi verzi deschişi când scufunzi capul tău rotund în mare, sfântul Anton te va proteja, de departe. De unde ştia ghiujul? Abia acum curioasă, Desi Ontario se smulse din faţa sosiei lui Serge Reggiani, îşi aburcă sacoşa de plajă pe umărul stâng şi demară decisă spre plajă. Mai erau câteva minute până la la ora când, pe alt meridian, aiuritul ce confundase culoarea oliv a ochilor ei avea să se roage în faţa statuii de ipsos a sfântului Anton de Padova, într-o biserică catolică, singuratecă, între zecile de biserici majoritare din cartier. Señora, usted habe olvidar el medallon, auzi vocea, care nu mai suna voalat, ci plin, timbrat, cu o neaşteptată autoritate. Piruetă, fără să se întoarcă. Arătarea se ridicase, îşi vîrâse trompeta într-o straiţă peticită, se apropie de ea cu mâna întinsă, ţinând dolarul găurit în palmă. Ochii negri, mărunţi, ascuţiţi, ascunşi între ţepii bărbii nerase de trei zile şi ai craniului tuns, se înşurubară în cei oliv. Desi Ontario nu se putu abţine să nu accepte discul de argint. Mi-l vei dărui numai după ce serviciile mele de ghid vor lua sfârşit şi numai dacă vei fi mulţumită, nu înainte. Dar mi-ai cântat la comandă. O, Yeh, misty, rânji omul, dând din cap. Fu a doua oară surprinsă de accentul care nici măcar nu era cel local, cubanezii pronunţau yeah fără efort. Alergă apoi spre plajă, cu medalionul în pumn. Fără să se mai preocupe de urmăritor. Bluza marinărească şi pantalonul lejer, de culoarea oului de raţă îi eliberară trupul elastic, strâns în costum de baie dintr-o singură piesă, de nuanţa pielii ei oacheşe, căzură peste sacoşa de plajă. Marea Caraibelor o îmbrăţisă. Câteva mişcări de crowl, pe sub valuri, o apropiară nu numai de Florida, ci de malul lacului pe care-l părăsise temporar. Cu ochii larg deschişi, sub undele de peruzea. Convenţia cu rugăciunea sincronizata a fost o aiureală, gândi, de fapt cred că am vrut să practic generozitatea cu prietenul meu. Nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt când un turbion iscat din senin o supse pieziş spre adânc. Reuşi să-şi păstreze ochii deschişi. Nisipul fundului mării venea spre ea rotindu-se. Când să-l atingă, se simţi trasă în sus, de glezne. Plămânii îi ardeau, privirea era pe punctul să i se întunece, când fu aruncată din valuri. Respiră lacom, reuşi să facă pluta, liniştindu-şi bătăile inimii, trimise o privire spre cer, apoi câteva mişcări de crowl o aduseră pe plajă, la punctul de plecare. Trompetistul şedea turceşte alături de hainele ei, aruncate pe sacoşa de plajă. Desi Ontario se feri să-l examineze prea atent, dar o privire piezişă o convinse că mâinile de pianist, picioarele de bushman alergător după antilope gnu şi faţa boţită, de sosie a lui Serge Reggiani păreau uscate. Deşi, îşi făcu socoteala că în cele cel puţin două minute cât adăstase ea deasupra bulboanei, soarele tropical ar fi avut timp să-i usuce cubanezului pielea secheletică, permiţându-i să-şi traga bulendrele pe el. Omul râse: Yeh… misty. Escucha, senora, escucha! Şi îngână, regăsindu-şi vocea voalată, acompaniindu-se în pauze la trompetă, pe o melodie a lui Django Reinhardt (ia uite, nu bănuiam că merge pe trompetă, gândi Desi Ontario), un text în spaniola lăbărţată şi leneşă a cubanezilor, o poveste ce-o convinse că da, soarele tropical îi uscase cântăreţului pielea scheletică, deoarce el o smulsese din vârtej. Aţi greşit amândoi, spunea textul melodiei lui Django, aţi greşit când aţi hotărât sincronizarea rugăciunii cu băgarea capului sub apă. Aţi ţinut seama numai de ora oficială a fusului, nu de timpul exact al meridianului fiecărui loc. Vrei o dovadă? Spunea cântecul, vrei? Văd o siluetă care şade pe băncile acelei biserici, peste exact 17 minute va face o reverenţă în faţa statuii de ipsos a sfântului Antonio de Padova, îşi va împreuna mâninile şi va murmura. Văd rasa cafenie a sfântului trecând de pe statuie pe umerii siluetei, de sub glugă nu i se vor mai vedea decât câteva fire argintii din vârful bărbii. Iar statuia sfântului va lua canadiana plava a prietenului tău sîrb. Vino cu mine în larg, ştiu un sorb în care te vei putea menţine la orice înălţime vrei, câtă vreme va ţine rugăciunea. Nu mai vreau, mi-ajunge. Acum e ora de plajă, răspunse frivol Desi Ontario, şi chemă o negresă ce cutreiera plaja încercând să vândă flori. Cumpără o orhidee carmin, şi-o prinse după ureche şi zâmbi, privindu-şi medalionul găurit de argint. Care, nu se ştie de ce, arăta un veac mai târziu: 2006 în loc de 1906. atunci o fulgeră descoperirea că sfrijitul trompetist nu semăna cu Serge Reggiani, ci cu Melchiade.

Scoase din sacoşa de plajă cearşaful alb, îl întinse, nu găsi pietre pe plajă, îl fixă în trei colţuri cu muşuroaie de nisip. Când să pună sacoşa şi hainele pe al patrulea colţ, o pală de vânt stârnită la fel de neaşteptat ca sorbul din mare îi infăşură trupul elastic într-o îmbrăţişare a cearşafului şi Desi Ontario se pomeni zburând. Nu departe, tot în Varadero. Într-un crâng de palmieri, cu poteci de piatră, în faţa unei table de şah cât jumătatea unui teren de tenis. Cearşaful lunecă de pe trupul ei elastic şi se pierdu în vânt. Desi Ontario constată, deja mai puţin uimită, că se află îmbrăcată cu aceiaşi pantaloni de pânză, de culoarea oului de raţă şi acelaşi tricou vag marinăresc. Părul îi era încă umed, dar ochii oliv priveau tabla de şah, din spatele pieselor negre, prin lentilele unor ochelari pe care-i ştia în geanta de plajă. Partenerul de joc era îmbrăcat în uniformă albă, de paradă, cu galoane de colonel, iar din uniformă ieşeau mâini delicate, de pianist, picioale goale, de maratonist şi un cap boţit, cu barbă nerasă de trei zile şi păr tuns zero cu două săptămâni în urmă. Ochii negri, mici, rotunzi, zâmbiră, complice, trompeta turtită şi strălucitoare sună atacul şi cântăreţul de jazz ridică pionul alb din faţa regelui şi-l mută cu două pătrate înainte.

Partida se lungi odată cu umbrele palmierilor. Când nu se mai vedea mai nimic, colonelul care pretindea că poartă acelaşi nume ca staţiunea propuse reluarea ei a doua zi, la aceeaşi oră la care începuse. Şi n-o să dărâme nimeni piesele? Nimeni nu vede tabla de şah, toată lumea vede un pătrat de iarbă mărginit de poteci de piatră. Señora, permiteţi-mi să vă recomand restaurantul hotelului. E în patio, înconjurat de jocuri de apă, orchestra e condusă de nepotul meu, care tocmai a achiziţionat de la un grup de turişti dintr-o ţară care nici nu cred că există un instrument cum n-am mai văzut: un hibrid de vioară la care e ataşată o goarnă. În zilele de duminică oferă un program folcloric, zice el, din acea ţară, nu-l credeţi, nici muzica aia nu există. Ba chiar s-a împopoţonat cu o pălărie caraghioasă, de pai, cu borul foarte îngust, o cămaşă albă, de borangic şi un brîu de lână în culori violente, predomină roşul. Nu cred să gustaţi aşa o bazaconie, comandaţi-i ce vă place, cântă şi jazz, spuneţi-i că unchiul lui, El viejo, vă e ghid în Varadero.

Desi Ontario îşi plimba ochii pe menu, n-o prea inspira nimic. Nici nu-i era, de fapt, foame. Se trezi întrebând dacă pot face salată de boeuf. Puteau. Chiar dacă nu era un fel uzual. Când i se aduse porţia, ceru două furculiţe. Ridică ochii, deasupra grădinii interioare a hotelului sclipeau stelele tropicelor. Simţi în urechea stângă murmurul vocii celui care se rugase la statuia de ipsos a sfântului Antonio de Padova, undeva, într-o ţară îndepărtată: If you built it, he would come. Nu era chiar ce aştepta ea, dar nu se putu abţuine să nu aprecieze humorul siluetei ce împrumutase rasa cafenie a călugărului sfânt. Clădi cu furculiţa din salata de boeuf ceva ce semăna cu un cal. Coborî ochii spre scaunul din faţa ei. Acolo, o umbră străvezie, luă a doua furculiţă şi mâncă, fără grabă, salata. Desi Ontario simţi o lumină şi ştiu că umbra îşi ia rămas bun. Am petrecut Crăciunul la Varadero, nu mi se poate întâmpla nimic rău, gândi.

A doua zi, în exact 17 mutări, îl făcu mat pe colonelul cu barbă nerasă de trei zile, la capătul unei combinaţii în care sacrificase un turn, ambii nebuni, pentru a da lovitura decisivă cu calul. Apoi îmbrăţişă calul, calul ei de lemn ciobit, râse din inimă, ciobitura se ascundea la sânul ei stâng. Colonelul plăti cinstit, oferindu-i o hartă a litoralului nordic, centrată pe Varadero, desenată pe scoarţa unui copac pe care Desi Ontario nu-l cunoştea şi pe care colonelul cu trompetă nu voi să-l dezvăluie.

Apoi fata înapoie calul negru tablei şi plecă voioasă la malul mării, unde o cubaneză grasă vindea tot felul de suveniruri. Cu faţa spre sud-est, Desi Ontario simţi că marea Caraibelor o salută cu smaraldul ce devenea verde închis pe măsură ce se apropia de coasta îndepărtată a Floridei.

Desi Ontario se frecă la ochi. Era sigură că taraba băştinaşei grase fusese singura pe sute de metri de plajă. Dar abia ce pusese în poşeta largă, din piele de caribu, cele câteva prostioare cumpărate de la negresa cu accent leneş, că văzu, alături, un negru scheletic, care nu putea aparţine acestor meleaguri. Arăta ca un kekuyu corcit cu un tootsie, craniul dolicocefal, lucios, lipsit de păr, reflecta orgolios lumina soarelui caraibean. Şedea în poziţie de lotus, iar pe covoraşul multicolor din faţa lui odihneau doar două siluete de abanos. Trăsăturile siluetelor fuseseră, asta era vizibil, mângâiate cu dragoste şi nostalgie. Sau asta e un pleonasm? Ce contează? Una din statuete o întruchipa, la o privire atentă, pe celebra actriţă Hollyday Golightly, interpetând rolul Audrey Hepburn, în călătorie, în care olandeza zburătoare se întrecuse pe sine. Când privirea uimită a Desiréei Ontario lunecă pe carnaţia strălucitoare, de abanos, a celei e-a doua statuete, înlemni literalmente. Era propriul ei portret, nud, cu braţele ridicate spre cer, oferindu-şi sânii vântului suav, stârnit de Golfstream, purtând o frunză magică de arţar în locul celei tradiţionale, de viţă. Un fior de pudoare o electrocută, orgastic, pe Desi Ontario. Se simţi ca şi cum ar fi ieşit din spuma mării tourquoise, în faţa întregii populaţii a globului, adunată pe plajă, iar miliardele de priviri i-ar fi invadat pielea neagră şi tare, de abanos, ca o lavă de furnici stacojii. Se controlă, suveran, întrebă de preţ. Kekuyul corcit îi susţinu, dign şi insolent, privirea oliv şi retorsionă suav: le vindea pe ambele sau deloc. Contra… un dolar găurit. Ştie că señora are acel dolar de argint, cu data schimbată. Pronunţa señora cu accent britanic, ceea ce-l făcea să pară şi mai autentic. Desi Ontario îşi aminti că atunci când fusese smulsă din fărâma de maelstrom local de către aschimodia ce semăna cu Melchiade şi se mirase că-l vede pe plajă, lângă hainele ei, cu cămaşa uscată, avea medalionul dolarului găurit strâns în pumn. Plonjă în sacoşa fără fund, care nu mai era din piele de caribu, ci din piele de katamburu, ceea ce n-o mai miră defel, de pe malurile acum mâloase ale lacului Ciad, extrase dolarul găurit şi-l aruncă, puţin ciudoasă, pe covoraşul multicolor. Nu mai fu surpinsă când statuetele de abanos îi încăpură în sacoşă, dar frunza de arţar ce acoperea pubisul celei care nu semăna cu Holly Golightly o zgârie la deget, exact la încheietura unde, cu veacuri de singurătate în urmă, spinul unui trandafir alb, o făcuse să sângereze pe zăpadă. Claviatura kekuyului corcit se destinse într-un zâmbet viclean. Scoase dintr-o traistă moroşenească (sic!) două… doamne, ce altceva, două măşti, din mărgele în toate culorile curcubeului. Bonus pentru cumpărătorul inteligent, señora, rânji craniul scheletic, îmbiind-o să le încerce. Desi Ontario simţi că nu-şi mai poate desprinde tălpile de nisip. Împotriva propriei voinţe, îşi puse masca de călătoare, şi-şi simţi sufletul liber. Apoi, luă, iarăşi fără să vrea, atitudinea statuii de abanos ce-i semăna, cu braţele ridicate spre cerul caraibean, îşi simţi sânii eliberaţi de tricoul marinăresc, mângâiaţi de briza stârnită de Golfstream, îşi simţi pielea liberă, frunza magică de arţar, înlocuind-o pe cea de viţă, făcea acum parte din trupul ei elastic, triumfător. Potrivi masca dorului-dor peste cea de călătoare şi se simţi iubită de toată suflarea vietăţilor pe care bunul dumnezeu le-a înzetrat cu viaţă.

Simţi în cerul gurii gust de salată de boeuf. La Varadero e mereu Crăciun, mai apucă să gândească.  

Ultima imagine pe care Desi Ontario şi-o aminti fu propria ei mână dreaptă, cu unghiile tăiate scurt, la pândă pe o suprafaţă neagră. Degetelei îi păreau braţele unei caracatiţe adormite, care stau cu toatele de veghe.

Apoi, la întoarcere, mai scurtă părându-i calea, o lungi cu lectură, într-un aeroport intermediar, a unui roman straniu, despre o flacără misterioasă.