AMINTIRI CONJUGATE

În timp mi s-a conturat nu chiar o regularitate, dar cel puţin o situaţie repetitivă. O informaţie anodină, care-mi parvine repetat, la cel mult 48 de ore, de regulă chiar la acest interval, se dovedeşte una care ar fi trebuit să-mi atragă atenţia. Relevantă fiind. Pe un plan sau altul. Am ajuns să consider fenomenul ca un semnal de atragere a atenţiei. Din partea îngerului meu păzitor. Indiferent de natura acestuia. Reală, şi parafizică, sau reală şi complementară. Explicarea sensului în care folosesc ultimul termen nu e obiectul acestui post, îi va veni odată vremea. La îngerul păzitor mă refer cu un indicibil amestec de glumă şi seriozitate.
Nu e foarte lesnicios să discerni astfel de mesaje tandem din norul de redundanţe inerent internetului. Har cerului, sunt antrenat. Contactul cu internetul nu-l am decât de 20 de ani, cu o intensitate inerent progresivă. Pe când semnalul mesajelor tandem la 48 de ore fu sesizat de mai multa vreme. Probabil la un anume interval dupăa primelesale apariţii în peisajul meu communicational.
Adresa (url, hyperlink) de mai jos l-am primit de exact 2 ori în ultimul timp. Sigur anul ăsta, care are abia o lună. N-am realizat decât după câteva zeci de rânduri că citisem textul la care duce, la momentul celei de-a doua lecturi. Cele 2 receptări ţin de redundanţa naturală a internetului. Dar textul e interesant, fără să fie un eveniment major. Abia la această a doua lectură am simţit nevoia să completez amintirile autorului necunoscut. Aici a intervneit alt fenomen. Una e să observi citind, alta sa notezi observaţiile. Orice scriere a unor comentarii se autoroganizează cu de la sine putere. Şi, în numele a ceea ce am numit (sic), nu fără un surâs, teorema 3, a lui rim (totul e valorificabil), astfel de rezultate ale autoorganizării spontane a unor comentarii de lectură (în sensul cel mai larg, în care privirea unui tablou, ori a unei statui, ascultarea unei piese muzicale sau a unui discurs public sunt tot lecture) mă obligă sale caut debuşeu. Blogul e cel mai la îndemână. Dar nimic nu exclude eventualitatea de a extinde obligaţia pe care o resimt de a face cunoscute aceste produse într-un spaţiu cât mai larg.

Aşadar, iată linkul:

Amintiri din tineretea noastra
şi acum, completările:

Dacă Din 1948, Romania avusese o presa cenusie, terna, urata grafic, marcata de limba de lemn, de lozinci inepte si de o agresivitate necioplita; “proletara”, din 1990, progresiv, avem o presă colorată, tabloidizată, urâtă grafic, marcată de noua limbă de lemn, de lozinci inepte şi de o agresivitate necioplită; obedientă în majoritate regimului de putere personală model Putin din ultimii 10 ani. Infestată de ofiţeri acoperiţi din SRI, cum recunoştea, cu o zi înainte de intempestiva demisie, directorul onorabilei instituţii…
România liberă e singurul ziar care şi-a păstrat titlul şi marca înregistrată. Dacă în 90 era opusul fostei Scântei, autointitulată Adevărul şi susţinătoare a regimului Ion Ilici Iliescu, de-a lungul celor 25 de ani a oscilat, dar a devenit cenuşie, ternă, nici măcar colorată de kitschul agresiv inept. De altfel, remarcabilul autor necunoscut omite să precizeze că, din anii 70, România liberă era preferată Scânteii nu numai pentru pagina de mică publicitate, ci şi prin unele nuanţe, precum cursivul intermitent din prima pagină. Altă omisiune, deloc neimportantă, a presei dintre 48 şi 89, e Sportul popular, fosta – înainte de 48 – şi actuala Gazeta sporturilor. Rămâne antologică prima pagină din 8 mai 1986, cu întreg spaţiul ocupat de omagiul aniversării partidului, cu poza tovarăşului centrată, cu o poezie ineptă şi, în subsolul paginii, culeasă cu corp 6, o ştire telegrafică: echipa Steaua Bucureşti a câştigat Cupa Campionilor Europeni. Ceea ce nu ne împiedica să ne abonăm la servici, prin sindicat, la cele 4 pagini format mic, de la kioskuri de presă dispărând în câteva minute. Până în 89 nu se admiteau abonamente decât salariaţilor abonaţi şi la Scânteia. La începutul lui ianuarie 90 primul număr din Gazeta sporturilor clama: de acum avem voie să spunem adevărul! Şi… ilustra sloganul cu o minciună sfruntată. Mai bine de jumătate de an ziarul a jucat rolul secundantului, în zona sportivă, a autointitulatului Adevărul. Câtă vreme actualul general Cornel Dinu, poreclit din tinereţe procurorul, atunci colonel de interne, fusese ministru al sporturilor. Procurorul nu era şeful Gazetei, era mult mai sus, era ministru, dar ziarul reflecta, inclisiv prin minciuni sfruntate, tupeul fostului fotbalist. Acum Gazeta… s-a tabloidizat în bună măsură. Dar cine rezistă? Alte ziare de sport, apărute după 90, au eşuat aproape complet. Altă omisiune ar fi şi Glasul Armatei, devenit ulterior Glasul Patriei. Servit în primii ani, între alţi jurnalişti militari, de bonomul şi pitorescul colonel poet Nicolae Tăutu. Fie odihnit. Ulterior a apărut şi săptămânalul ministerului de interne, Pentru Patrie. Care a stârnit un mare interes în 1982, cu un serial de 3 articole despre Mediaţia transcendentală. Mei exista şi săptămânalul Magazin, destul de neutru, singura publicaţie cu titlu de inspiraţie anglosaxonă, ceea ce scăpa nu numai marelui public, nu numai cenzurii de partid, ci, cine ştie, poate şi redacţiei. Acolo fusese admis colaborator Al. O. Teodoreanu, alias Păstorel, în anii dintre eliberarea de la pârnaie şi plecarea într-o lume mai bună, în 64. Ţinea o rubrică de… gastronomie. În vara lui 58 Magazin a apărut cu fotografia foarte tânărului, atunci, Pele, eroul Braziliei, proaspătă campioană mondială. Imaginea ocupa întreg spaţiul editorial al primei pagini. În anii 80 acelaşi săptămânal, devenit obscur, revenise în prim planul popularităţii printr-un serial al dispărutului scriitor Ion Ţugui. Serialul aborda în premieră un subiect explodat după 90: fenomene paranormale şi esoterism. În 1960, două săptămânale pe hârtie de ziar, Fotbal şi Stadion au fuzionat pentru a naşte lunarul Sport, imitat, de la format până la culoarea sepia, după periodicul francez Miroir sprint. În aceeaşi perioadă revista Scena şi ecranul, s-a divizat, după un hiatus în care dispăruse, în mensualele Cinema şi Teatrul. Revenind la anii 50, altă revistă lunară, mai mult sau mai puţin tot de inspiraţie sovietică, Ştiinţă şi tehnică*, serioasă de la început, începuse a scoate la 2 săptămâni popularul supliment autonom Povestiri ştiinţifico-fantastice, care a publicat în general scriitori din arealul aşa numitului lagăr socialist, inclusiv generaţia de după război a celor români. Colecţia a fost interzisă informal de Elena Ceauşescu la începutul anilor 80, a reapărut pentru scurt timp în 90, apoi a dispărut cu totul. În anii când colecţia a fost dirijată de regretatul scriitor de gen Adrian Rogoz s-au strecurat şi autori occidentali. Ca un element insolit, în colecţie a fost publicat, în premieră românească, un text al celebrului Gabriel Garcia Márquez, cu destui ani înaintea romanului Un veac de singurătare (BPT, 1975). E vorba de nuvela Un domn bătrân cu aripi uriaşe, care, de altfel, n-are nimic comun cu genul SciFi. Dar în primele ei numere, prin 57, a apărut, în serial şi nuvela sadoveniană Cuibul invaziilor. În anii 80, când se revitalizase vechiul talcioc (fenomen pitoresc al anilor 50 de care iarăşi autorul necunoscut nu pomeneşte), exemplarele colecţiei se vindeau cu un leu bucata.
Dacă centrul de greutate al remarcabilului rememeber e în zona TV, să amintim o emisiune remarcabilă, iniţiată la începutul anilor 70: Telecinemateca. Revitalizată şi ea, în ultimele luni, pe TVR 2. Primele ediţii au fost realizate de un cuplu profesionist şi fermecător: D. I. Suchianu, patriarhul cronicii de film de după război şi Ecateria Oproiu, atunci încă redactor şef la Cinema.
Cât priveşte Radiodifuziunea, programul 2 devenise, în timp, unul de calitate. Pe ambele programe, una din cele mai bune rubrici a fost teatrul radiofonic. În anii 2000 (cred că în 2005-2007) SRR a iniţiat un program vast, de digitizare a arhivei. Acum există întreaga arhivă radio structurată ca bază de date, iar Editura Casei Radio produce destule DVD bazate pe fonoteca de aur. Toate astea n-ar fi fost posibile dacă fonoteca de aur n-ar fi existat.
E adevărat că televiziunea s-a inaugurat oficial în 1957, studioul fiind atunci în strada Molière. Dar, cu un an mai devreme, copil fiind şi trecând prin Bucureşti pe la rubedenii, deschisesem televizorul, unul rusesc, Rubin, aflat într-o cameră momentan goală şi urmărisem o emisiune… medicală. Probabil era un experiment preliminar deschiderii oficiale. Ştiam ce era aparatul acela, căci în fundul de provincie unde locuiam se vorbea de această noutate. Fiind o depresiune intramontană, n-a beneficiat de recepţie TV decât după plecarea familiei de acolo, la ani buni după inaugurare. Afară de reluarea transmisiei înmormântării lui Kennedy, în aceeaşi perioadă a sfârşitului lui 1963 televiziunea a preluat prima transmisie în direct din Anglia: un meci festiv între echipa ţării gazdă şi o selecţionată mondială. Atunci am văzut diferenţa între o trasmisie cu mai multe camere şi cea de la noi, jucătorul care deschisese scorul pentru Anglia fiind urmărit zeci de secunde în prim plan, în montaj paralel cu imaginea tribunelor şi a echipelor pe teren. Televiziunea română era deja conectată la sistemul sovietic Intervidenye, iar Europa occidentală avea sistemul omolog Interivsion. Transmisia de pe Wembley a fost una dintre primele ocazii, dacă nu prima, când cele două sisteme au fost interconectate. Transmisiile de la San Remo au venit mai târziu. Spre sfârşitul anilor 60 se transmiteau în direct şi concursurile muzicale Intervision.
Când prezenta alături de păpuşa Aşchiuţă emisiunea pentru copii, Daniela Anencov era adolescentă. Ea a absolvit facultatea de teatru în 1966, cu spectacolul de diploma a piesei lui Jean Giraudoux, Ondine. Regale undinilor fiind jucat de regretatul Florian Pittiş. Spectacolul a fost transmis în direct de televiziune. În ianuarie 90 a reapărut, meteoric, alături, de-a lungul a 2-3 săptămâni, de o serie de personaje ale televiziunii, disparute, de-a lungul timpului, din diferite motive, din programe. Alături de fiica sa, Andreea Brădeanu, din perioada căsătoriei cu regizorul Andrei Brădeanu. Adolescenta avea atunci aproximativ vârsta mamei ei din vrema parteneriatului cu Aşchiuţă…
A propos de vedetele muzicale ale timpului. Colegele mele de clasă credeau că Aida Moga era căsătorită cu Luigi Ionescu. Versiunea dâmboviţeană a lui… Modugno. Le-am uluit precizându-le eroarea. Nu era vorba de Luigi, ci de Titi Ionescu, troacar centru în echipa de rugby Dinamo şi în naţionala României. Oricum ele nici fotbal nu ştiau. Rugby le suna esoteric. Sau academic. Cât despre Modugno, el a concertat la Bucureşti în toamna lui 62. În orăşelul unde ne mutasem se organizase o excursie ONT în capitală cu dublu scop: concertul şi meciul România – Spania, din preliminariile campionatului European de fotbal. Evident, cele două grupuri de turişti interesaţi erau nemiscibile. În aceeaşi perioadă a sosit în turneu alt cântăreţ italian, Nico Ventura. Alături de Orieta Berti, Don backy, Boby Solo… Cât despre Vico Toriani, cel puţin o vară întreagă melodiile sale din filmul Serenada străzii, cântate la concert, deveniseră şlagăr, la concurenţă cu Awara mu, a lui Raj Kapoor. Dar în aceeaşi perioadă cu italianul evreu altă vedetă europeană a concertat la Bucureşti. Italo-francezul Yves Montand. Membru al PCF. Care a apărut, după pauză, în ţinută proletcultistă: în salopetă.
Crainicul care o sfeclise cu anagrama cacofonică la titlul operei lui Mozart era… o crainică. La fel de renumită în Radio precum cele citate de autor pentru televiziune. Doamna Carmen Bordeianu. La pensionare, colegii îi făcuseră cadou o înregistrare de o oră a tuturor bâlbelor din carieră. Cea citată de autorul amintirilor e doar una dintre ele şi nu cea mai tare. De pildă, pronunţia dos nestins în loc de dor nestins e mai picantă. L-am cunoscut pe fiul Dneai, un foarte distins cercetător. De la care, printr-un lanţ ocolit al slăbiciunilor şi fără ca el s-o stie, am avut prilejul să ascult o casetă audio cu transcrierea acelei savuroase înregistrări.
Rinocerii i-am văzut la un an după premieră. Am avut şansa întâmplătoare de a citi într-o revistă franceză că spectacolul, cu care Teatrul de Comedie făcuse un turneu la Paris, uluise nu numai publicul băştinaş, ci şi critica. Se pare că soluţia regizorului (la 50 de ani trecuţi am uitat dacă era Lucian Giurchescu sau David Esrig) de a monta două dialoguri diferite, mutual condiţionate, simultan, pe aceeaşi scenă, era o premieră mondială.
Mariana Zaharescu n-a fost mutată imediat de la ştiri. O vreme a citit din off textul Teleenciclopediei, cea mai bună emisiune pe termen lung, alături de Telecinemateca.
Poarta Albă era departe de a fi singurul local cu ciorbă de burtă. Una din cele mai bune era servită la fostul restaurant Opera, acum local italian, vis-à-vis de nobila instituţie omonimă. Construită, ca şi clădirea ce adăposteşte rectoratul Universităţii Bucureşti şi facultatea de Drept, pe terenul fostului stadion Romcomit, din interbelic. La Opera te dregeai după un keff surmontat în apropiatele cămine de la Grozăveşti. Restaurantul era renumit mai ales pentru schnitzelul Ana, creaţie a bucătăresei şefe omonime: felii ultrasubţiri de slănină şi caşcaval alături de cea de carne, sub pané. Până către mijlocul anilor 60 au existat localuri numite zahana. Mercur reziusta din interbelic. Iar Zori de zi se afla în şirul de clădiri cu un nivel din faţa Circului de Stat, pe terenul pe care acum se ridică Teatrul Naţional şi hotelul Intercontinental.
Gurile rele spun că Grigore Preoteasa, mort în accidentul de lângă aeroportul oficial Vnukovo, ar fi fost o victimă neplanificată. Că ţinta ar fi fost Dej. Care n-a participat la delegaţia de partid şi guvernamentală de la Moskova, acuzând o răceală posibil diplomatică. Imposibil nu e, căci în 57 Dej negocia retragerea trupelor de ocupaţie. Care au plecat anul următor. Dar e foarte improbabil. Dej ajutase Moskova cu un an înainte, predându-l pe Nagy Imre, corifeul revoltei maghiare. Refugiat la Bucureşti. Iar campania dură de jugulare a manifestărilor de solidaritate cu maghiarii îl dovedise soldat credncios al cauzei stabilite la Kremlin. Atunci a fost arestat scriitorul comunist Ion D(ezideriu) Sârbu, lămurit ulterior, atunci a fost ostracizat 12 ani Radu Cosaşu, victimă colaterală a propriei inocenţe (teoria adevărului integral, pronunţată la conferinţa tinerilor scriitori). Se pare că nici teoria iradierii lui Dej (din care i s-ar fi tras moartea, în martie 65), de către KGB în 64, după poziţia PMR în conflictul sovieto-chinez (Declaraţia din aprilie) nu e cauţionată de istorici. Dar cel mai interesant e un amănunt pe care autorul e posibil să nu-l fi cunoscut. Printre supravieţuitorii prăbuşirii avionului cu delegaţia română lângă Vnukovo s-a numărat… tânărul general Nicolae Ceauşescu…
Am scris completările citind textul progresiv, înainte de lectura completă. Aşa am constatat că rubrica lui Păstorel şi turneul lui Yves Montand aveau să fie pomenite mai la vale de autor. La urma urmei, nu strică. Completările mele, care au căpătat, de capul lor, fără să prind de veste, alură de text autonom, joacă pe lângă excelentul text al autorului necunoscut un rol mai mult decât de completare. Prin astfel de amănunte, cele 2 texte se confirmă reciproc.