ANTEROS SAU THANATOS?

Originar din Gura Humorului (22 mai 1978), autorul se stabileşte în Spania (2008), după un scurt stagiu în Botoşani, din 2005. Prin intermediul unui popular website literar găseşte debuşeu în reviste străine (Lumină lină – Gracios Light, New York) şi în antologii de poezie româneşti, spaniole şi una israeliană. Dintre revistele în care a publicat, ce mai prestigioasă e Convorbiri literare de la Iaşi. Debutează în volum cu Ioana, bilingv, româno-spaniol, la editura Anamarol, Bucureşti, 2016. În acelaşi an, aceeaşi structură, aceeaşi traducătoare, Eu în culori incerte, la editura craioveană Vital Prevent Edit.
Volumul de faţă, cel mai recent, Unde eşti, Maria?, este produs in 2018 de editura clujană Neuma.
Volumul are o construcţie îngrijită. De teatru liric sui generis. Desigur, în formă prescurtată. Cine ar mai avea răbdare de arii lungi? Par’că autorul ar vrea să demonstreze, parafrazându-l pe Ion Creangă, că are timp să scrie scurt. În prolog (5 poeme) sunt prezentate personajele: Bătrânul, Poetul şi Maria. Fiecare îşi cântă recitativul. Totuşi, deşi e de presupus că persoajul Poetului e purtătorul vocii auctoriale, cel mai reuşit e însuşi primul poem, cel intitulat chiar Prolog. Un sonet clasic, cu rime îmbrăţişate. La care sunt folosite cuvinte obişnuite.
Primul poem am spus? Eroare! Primul poem e folosit ca Motto. Şi semnat Claudia Mitră. Iar pe pagina anterioară vedem că volumul e dedicat… Claudiei cu drag. Dacă textul cu functie de Motto e oferit volumului/ autorului de o persoană reală, adresantă de dedicaţie, nu e defel problema cronicarului să speculeze. Acesta trebuie să se plaseze în postura cititorului care deschide cartea fără a cunoaşte nimic despre autor. Formula trebuie să funcţioneze în ambele alternative. Adică inclusiv dacă e un joc al autorului. Un argument în favoarea realităţii autoarei Motto-ului e scriitura. Matură, densă, coerentă. Interesant, primul vers poate fi citit în egală măsură în ambele alternative: Poeţilor li se va ierta, întotdeauna, tot. Şi o observaţie de amănunt: sintaxa acestui text e materializată prin virgule, toate la locul lor. Spre deosebire de textul din interior, care, ca la mai toate volumele de poezie, foloseşte licenţa naturală, uzuală, a lipsei acestora.
Un Prolog presupune şi un epilog. Acesta există. Dar ce-i de remarcat e finalul simfonic, concentric: ultimele 3 capitole, altfel scurte şi foarte scurte, se intitulează Sfârşit, Epilog şi Addenda. Iar ultimul poem poartă titlul chiar Încheiere.
O arhitectură aşa de elaborată, ar putea fi bănuită de alibi. Un desen întrucâtva naiv va fi expus fie fără ramă, fie cu una relativ pretenţioasă. E cazul acestui volum, scris în decurs de 2 ani, în 5 localităţi. Între care cea natală şi cea în care s-a stabilit autorul.
Să privim cu aceeaşi atentie capitolele de conţinut. 4 în total. Primele 2, Scrisori, sunt cele mai bogate. Dar dece sunt 2? Deoarece au structuri diferite. Primul începe cu 5 recitative ale corului, păstrând metafora teatrului liric. Scrisoare 1, până la Scrisoae 5. Apoi un duet Poetul – Maria, pigmentat, de la un moment încolo, de Bătrân. Apoi intervin figuri mai degrabă spectaculare decât insolite: Baronul Samedi (grafiat, poetul ştie dece, Samdi, dar o putem lua ca licenţă), un soi de rege al zombilor, din cultul creol Woodoo, Anteros, fratele lui Eros, mult mai cunoscutul Morfeu, Tlaco, minuscula monedă mexicană, cu sonoritate aztecă, Spes, zeiţa romană a speranţei.
Al doilea capitol Scrisori are piese numerotate. De la 1 la 16. Între care sunt inserate mesaje-dedicaţi către alte personaje de gen: Ireshkigal, de fapt Ereshkigal, zeitatea mesopotamiană a ţării morţilor, Hemeros, un personaj ficţional din secolul IX, Bes, zeul pitic egiptean, Yue-Lao, zeul căsătoriei şi dragostei în mitologia chineză, cunoscuţii Tartar şi Cupidon, Azarel, nume frecvent în textele biblice originare, purtat de 5 persnaje, a cărui rădăcină ebraică înseamnă ajutor, Loft,Am trecut Acheronul înotând
N-am avt nici o monedă să-i dau lui Charon
Mi-a cerut iubirea la schimb
Dar am refuzat.
Aici e cheia întregului demers poetic şi răspunde, implicit, la întrebarea firească a cititorului: Cine/ce e Maria? Care se pune înainte de a ne întreba, odată cu poetul, unde e ea.
Şi iată finalul stratificat: Sfârşit:
Iluzii tăiate
Spintecate
Târându-şi pe jos măruntaiele
Dureri ale iubirilor pierdute
Terfelite de un Dumnezeu ucigaş
Ce ţi le dă şi le ia după pofta inimii
…
Astfel pandemoniul figurilor căutate, inserate în cele 2 capitole de fond capătă sens metaforic.
Epilogul este şi el concluziv:
4
Vieţii
nu i-am cerut nimic
Omului nici atât
Doar pe Moarte am implorat-o
A implorat-o, oare? Sau a invocat-o? sau ambele simultan? Acum realizăm că personajul rar, căutat, Anteros poate fi citit dublu: atât în sensul originar, ca frate al lui Eros (ceea ce contextul o justifică) dar, subtil, şi antinomul lui Eros: Thanatos. Poemul acesta este despre moarte, spune, sub numerotarea 22, autorul, în Addenda. Capitol ingenios, simultan ecou al epilogului şi ecou rezumativ al întregului demers poetic.
E limpede dece, în locul unei analize amănunţite a textului poetic din Scrisori, am preferat explicitarea numelor provocatoare. Cu ajutor encicopedic. Deoarece aici se află încifrat sensul discursului. Iar numele semănate sunt poezie secinda în sine.
Două vorbe despre personaje. Vocile de operă, adică: Bătrânul e bariton, înţelept, resoneur pe ici, pe colo. Poetul se vrea tenor, dar e rolul cel mai puţin realizat. Maria, o contraaltă cu timbru plin, deţine rolul cheie. Zona focală a sentimentelor auctoriale. Încât te întrebi dacă ariile Poetului nu sunt discret şi subtil sacrificate pentru a pune în valoare eroina. Ceea ce experienţa de lectura mă face să nu cred. De aici metafora cu rama pretenţioasă la un tablou inegal.
Unde e, aşadar, Maria, într-un poem despre moarte? Dedicat cuiva care pare a scrie mai consistent. Folosind limbajul autorului, sau cel puţîn o parte a acestuia, Maria e simultan unde se află Andromeda pentru Perseu, unde se află Euridyce pentru Orfeu.