SORA MEA DE STEAUA LUI DAVID

Voi relua în curând programul cronicilor de poezie. Datorita căruia, diversitatea subiectelor blogului s-a redus anul ăsta. Ne e cazul deocamdată să fac o statistică, momentul acesteia fiind, ca de obicei, în ultima postare. Care, întâmplător, pică în ultima zi a anului. Oricum, în cele 7 ediţii de până atunci, (fără a număra articolul de faţă), logica structurii statornicite cere să fie inserat un articol din categoria Câte ceva despre… O ediţie va fi, tot ca de obicei, rezervată sumarului ultimului număr pe 2018 al revstei Neuma, iar alta versiunii de toamnă, Gaudeamus, a târgului de carte bucureştean. În fine, probabil penultimul articol, din ziua ajunului Crăciunului, se va referi la anul centenar, aşa cum se vede el din perspectiva bloggerului. Aşadar, pentru recenzii literare rămân 3 date. Una pentru volumul, proaspăt apărut, al singurului compatriot* întâlnit pe potecile internautice. Cred că deja ştiu care va fi subiectul celorlalte 2.
Cu 3 zile urmă a fost aniversarea unui personaj excepţional. De la a cărui plecare într-o lume presupusă mai bună se adună, iată, peste puţină vreme, 8 ani. O cifră cuantică. Am aflat despre plecarea ei într-o dimineaţă. Când urma să mă întâlnesc, la Gara de Nord, cu Ariel. Duhul meu furtunatec transparent. Între aeroport şi trenul cu care pleca în vacanţă. Chiar fără coincidenţă, oricum întâmpin astfel de veşti cu o stranie paralizie emoţională. Descoperită târziu. Abia scriind cele de mai sus realizez că reacţia e moştenită. Aşa s-a trezit mama mea, fie odihnită, reacţionând la decesul tatălui ei. Avea 13 ani… mai încolo se va vedea şi legătura dintre cele două fiinţe plecate puţin.
Pe această persoană excepţională o întâlnisem cu 15 ani în urmă. Tot aşa, într-o toamnă. Pe un e-grup. Era timpul acestei forme de comunicare. Un alt personaj, pe care, nu ştiu dece, îl consideram puşti, dovedindu-se curând a fi de vârsta mea, mă invitase pe altă listă, cum erau numite curent e-grupurile. N-aveam keff. Tocmai apăruse, bâzâind ca un bondar, cineva cu nck-ul hanny3. Care bătea capu’ non stop şi nediferenţiat, provocând, solicitând păreri despre… Iisus omul. Cum nu mă pasiona defel subiectul, îi răspunsesem rezervat. Ceva din conversaţia mea trebuie să-i fi atras atenţia, că se prezentase cu… invitaţia de a mă alătura listei… celuillat. Am mirosit genu proxim al acelei comunităţi, dar am rămas rezervat. Până ce am dat peste un nume cunoscut. Al unuia din scriitorii români de SciFi din prima generaţie postbelică. Cea sovietizantă. Nume pe care-l văzusem în prima zi de servici, în laboratorul unde fusesem paraşutat, cu alte zeci de ani în urmă. Pe cperta unui manual de… vîscozimetrie. Ceea ce rima cu zona SciFi. Ma amuzase ca nimeni din laborator, deh, cercetătoare, două fiziciene între ele, habar n-avea că autorul manualului fusese scriitor. L-am tatonat, mi-am propus să-l promovez pe LiterNet.ro. Îl debutasem pe Radu Cosaşu în spaţiul digital, eram pe punctul de a finisa cărţi ale lui Radu Ţuculescu şi una a regretatului Mircea Horia Simionescu. Aşa m-am ataşat e-grupului unde declinasem, de fapt, invitaţiile celorlalţi doi.
Mi-am dat seama iute că intuisem corect compoziţia. Eram, deci, dacă nu singura neomogenitate, cel puţin o minoritate. Cum dintotdeauna m-am simţit aparţinând unor minorităţi concentrice, oriunde, fiind deci adaptat, experienţa a foat confortabilă. Treptat am realizat că persoana care bătuse capu’ cu discuţii despre Iisus omul, era, raportată nu doar la acel e-grup, ci la o comunitate cu mult mai largă, o figură singulară. Ce comunitate? Să zicem biculturală. Ai cărei membri fie făcuseră alyah, fie aveau să facă, fie renunţaseră a mai face. Nu doar singularitatea era evidentă, ci o anume ostilitate. De la explicit la discret, dar, după o observare mai atentă, sesizabil. La urma urmei nimic mai firesc. O persoana cu un IQ = 160 (din câte avea să mărturisească ulterior n-are cum să nu inducă un evantai de sentimente. Dar nu era numai atât. Hanny3 (o să-i spun deocamdată aşa) practica un limbaj pitoresc, ironic şi chiar batjocoritor. La adresa cui merita. Interesant, ostilitatea maximă i-o destinau cei mai inteligenţi. Adversitatea mediocrilor era, firesc, mai boantă, dar mai tenace.
Primul nume asumat public a fost Luana Zosmer. Informaţii ulterioare, inclusiv din poza ei literară, mă fac să presupun ca a fost numele părinţilor ei. Respectiv al tatălui. Medic în România, la fel în ţara de adopţie. tot timpul a pretins că ar fi părăsit ţara natală (unde mai avea cel puţin o soră în vremea contactului internautic) la 11 ani. Dar cunoştinţele despre România, în particular despre literatură română şi chiar despre viaţa ei literară nu erau nici pe departe ale unui copil de 11 ani. Cum la acea vreme nu luasem în considerare posibilitatea unei mistificări, al cărei rost oricum nu-l vedeam, trăsesem concluzia păstrării unui contact neobişnuit de amplu cu zona culturală a ţării de origine. Ceea ce iarăşi o singulariza în comunitatea destul de numeroasă a imigranţilor din România. Cu care, începând de la inserarea acel e-grup, în urmărirea vechiului scriitor descoperit, am avut ocazia unui contact semnificativ. Suficient pentru a evalua atât cunoştinţele, cât şi interesul pentru cultura tării de origine. Cum zona mea de contact a fost şi este plasată în zona intelectuală, observaţiile au, fără o relevanţă pur statistică, o semnificaţie rezonabilă. Ei, bine, plasarea Luanei Zosmer, să-i spunem deocamdată pe acest nume, e interesantă. În domeniul literar o întrecea doar scriitorul de care am vorbit. Dar acesta era dintr-o generaţie anterioară. În materie de limbă română nu puţini vorbeau (în scris, desigur) mai bine ca ea. În sensul că frecvenţa inerentelor greşeli tipice era ceva mai mare la ea decât la cei mai buni utilizatori ai limbii natale. Pentru a sugera cu cât mai multă precizie ce o detaşa dpdv al folosirii limbii române pe scriitoarea noastră o vom raposta la alt personaj din acelaşi mediu internautic. Interesant, locuitor al aceluiaşi oraş. Pe care, consecvent manierei adoptate, nu-l vom preciza. Că veni vorba, aceastăanieră nu este una aluzivă, ci discret depersonaliza(n)tă. Acest remember quasianiversar e filtrat deliberat de orice elemente concretizante. Dar intuitiv identificabile. Întorcându-ne la personajul care se impune natural ca reper comparativ, acesta stăpâneşte limba română mai bine decât subiectul rememberului, chiar perfect în valoare absolută. Dacă Luana Zosmer a găsit – şi valorificat – un debuşeu literar în zona prozei de ficţiune, bazată pe o mare cantitate de elemente biografice, reperul nostru comparativ se manifestă în zona publicisticii. Dincolo de blogul personal (a cărui adresă iarăşi n-o vom preciza), scrie regulat la o publicaţie online de notorietate. Ce anume? Eseuri analitice asupra realităţi globale, recenzii de filme şi cărţi, impresii de călătorie. Spectru întrucâtva comun cu o parte dintr-lal meu, dar nu de asta e vorba aici şi acum.
Primul roman al scriitoarei noastre a fost publicat în premieră prin 2005-2006, la o editură digitală. Aparţinând unui matematician olandez de origine română. Apoi, în 2007, pe hârtie, la un grup editorial de notorietate. A scris în limba română. Acest prim roman publicat e de găsit, epuizat, pe elefant.ro. fără a fi precizată editura. Numele autoarei e Carola Arbel. Destul de probabil un pseudonim. Pe care mi-l comunicase la câţiva ani după ce stabiisem o comunicare progresiv intensă. Ca pretins nume real. O reeditare ulterioară, la care ne vom referi mai jos, disponibilă pe librărie.net, e semnată Fratu Hana Luana. Ei, bine, Fratu e numele civil. Pe care-l poartă David Fratu, soţ, Dan Fratu, fiu, Valentina Fratu, soţia acestuia şi copii lor. Nume originar din zona Făgăraş. Romanul deschide o serie postumă de autor, începută în 2011. În vara lui 2010 mă pomenisem cu un mesaj al Hanei, care-mi instituia un legat testamentar nonformal. Ştiam deja că urma o terapie radiativă, ca urmare a unei operaţii suferite spre finele anului anterior. Operaţie intervenită brusc, după ce stabilisem o întrevedere telegrafică în Yerushalayim, unde pelerinajul meu în ţara sfântă* avea să mă ducă pentru 3 zile. Mesajul îmi cerea să mă ocup de publicarea în România, în limba română, a tot ce scrisese. Iar până atunci, după romanul amintit mai sus, scrisese altul, de acelaşi gen, bazat pe experienţa profesională. Comunicând legatul instituit, am comis o serie de erori, a căror consecinţă a fost retragerea mea unilaterală, în primăvara lui 2011, din echipa care-şi asumase, la solicitarea mea, misiunea pe care ar fi trebuit s-o consider personală. Fiul Hanei s-a implicat cu energie şi resurse în proiect şi a şi înfiinţat o fundaţie bine intenţionată, dar nu tocmai adecvată pieţii – şi vieţii – literare româneşti. Bref, la Gaudeamus, toamna lui 2011, primele 2 volume au fost lansate în prezenţa unui mare număr de prieteni ai Hanei. Nu am o înregistrare a evenimentului.
La momentul lansării, a treia carte, o culegere de texte scurte de acelaşi gen, se afla într-un stadiu relativ avansat de redactare. Am reşit să mi-o procur graţie gestului generos al unei prietene tinere din oraşul editurii producătoare. Pierdusem contactul cu cei care-şi asumaseră programul restitutiv postum. Cartea a apărut în 2012, la aceeaşi editură. E şi acum disponibilă pe librărie.net. de căutat tot după Fratu Hana Luana.
Au mai trecut câţiva ani. Impulsul echipei producătoare – sponsori de familie, deţinători de drepturi asupra scirerilor, grup redacţional, părea să se fi estompat. Dar a renăscut în agenda mea. Am adunat tot ce-am găsit, inclusiv cu ajutorul soţului Hanei, text scris în vara lui 2010, când mai avea câteva luni de viaţă. Poate că tocmai după ce-şi încheiase povestirile, la fel de vii, de spirituale şi aproape integral biografice, îmi va fi dat acel mesaj ca legat testamental. Le-am cerut, în primăvara lui 2016 celor 2 Fratu, tată şi fiu, aprobarea de a folosi textul adunat şi colaborarea. Mi-au acordat-o. au colaborat. Dan Fratu a decis titlul şi numele schimbate ale membrilor familiei, care apăreau în povestiri. I-am pus în legăturacu unul din editorii mei. Altul decât cel care produsese primele 3 cărţi. Am obţinut contribuţia grafică a unuia din prieteniii comuni cu Hana. Care, arhitect fiind, crease coperţile primelor 3 cărţi. Astfel, tetralogia postumă Fratu Hana Luana are aspect de colecţie. Prietenul cu pricina a şi scris o excelentă şi sensibilă prezentare de copertă. Astfel, la 6 ani după primirea misiunii, mă pot considera pe deplin exonerat de datorie.
Am schimbat cu Hana câteva prezentări reciproce. Din păcate, din motive pe care nu le-am investigat, onorabilul grup editoral care pridusese, în 2007, prima ediţie tipărită a primului roman (cea semnată cu psedudonimul singular) a omis să insereze atât prefaţa pe care o obţinusem de la regretatul scriitor Horia Aramă (care aparţinuse aceleiaşi prime generaţii de scriitori români SciFi precum la fel de regretatul Max Solomon (de la vânarea căruia, la finele lui 2003, a plecat, de fapt, totul) cât şi postfaţa semnată de Radu Ţuculescu. Prefaţa s-a pierdut, scriitorul clujan şi-a publicat totuşi, textul, ca recenzie. Tot ce reuşisem cât am colaborat cu grupul pe care-l iniţiaeem şi care a redactat primele 3 cărţi a fost să insist – să reuşesc – inserarea, în primul volum, care conţinea a treia ediţie a primului roman, a unei nuvele intitulată Aventurile internetice ale Corneliei. O istorie cu cheie a implicării Hanei în e-grupurile românofone din jurul graniţei dintre milenii. la finele lui 2007, când am lansat, tot la Gaudeamus, „Despre prietenie, despre bătrâneţe”, sub egida editurii Galaxia Gutenberg, în prezenţa lui Bogdan Suceavă, a fost citită prezentarea Hanei. Trimisă via e-mail. Cărţile ei le-am recenzat pe blog (la primele 2 cronica a apărut in revista ieşeană Timpul) şi sunt inserate în cele 2 volume de gen, Meseria de cititor şi Lecturaria (Neuma, 2016 şi 2017).
Ce n-am scris în nici o cronică literară şi nici n-am comunicat celor care au redactat primele 3 cărţi a fost o uluitoare mărturisire a Hanei, făcută în aceleaşi ultime luni de viaţă. Ca explicaţie a unui gest ce uimise familia ei: cumpărase o… biserică (sic) în Rusia! Unde se stabilise şi unde trăieşte şi acum fiul ei. Cu hramul Sfânta Ana. E momentul de a preciza că în probleme identitare de latră religioasă Hana avea o optică de maximă largheţe. Corelabilă cu al ei uluitor IQ. Din dialogurile pe marginea acestei dimensiuni se trage şi sintagma cu care o definesc: Sora mea de Steaua lui David. Nu vă aşteptaţi să fi inventat eu sintagma. Îi aparţine şi-i exprimă perfect spiritul. Evitând să mă numească fratele ei de cruce. Căci, încă de la lipsa de rezultate a solicitărilor tout azimut de a adânci subiectul Iisus omul intuise un grad aproape de subdezvoltare a sentimentului meu religios. Dar gustase din plin modul cum mă definesc pe acest lunecos tărâm: liber credincios. Nici sintagma asta n-am inventat-o. ci am preluat-o tale quale de la alt evreu foarte special: Radu Cosaşu.
Şi care fusese, la urma urmei, mărturisirea din vara lui 2010? Cotrobăind prin hârtii străvechi ale tatălui său, la care ma gândesc că nu avusese pănă atunci acces, găsise 2 (două!) certificate de botez creştin: unul ortodox, celăllat catolic. Ambele cu numele de Ana! Şi al caror subiect, după dată, fusese ea însăşi. Ce-l putuse determina pe tatăl ei să facă acest dublu gest, nu găsise absolut nici o explicaţie în tot ce ştia despre viaţa ei şi a tatălui ei. Şi mintea ei de excepţional calibru, se dovedise incompetentă în asimilarea problemei. Necum în abordarea ei. Nu mai vorbim de soluţionare. Minte care naviga cu lejeritate în nenumărate domenii misterioase, unele oculte (mă abţin sa precizez vreunul) trebuia să aibă de-a face cu ceva irezolvabil. Dar – explică strania decizie de a cumpăra o biserică în ţara de adopţie a fiului ei.
Ultimul amănunt. Dacă Hana n-a surmontat propria experienţă biologică, eu am premers-o Dar nu singur. Ci aproape simultan cu cel puţin alţi 2 prieteni apropiaţi ai ei. Pe ceilalţi 2 s-a străduit să-i salveze de la distanţă. Din păcate, fără a fi reuşit. Mi-a spus de ei abia dupa ce fusesem diagnosticat, la rândul meu. Nu cred că eşecul efortului ei i-a cauzat. Am o teorie proprie asupra motivelor sfârşitului ei. Teorie confirmată de cineva competent interacţiuni parafizice. Dar să nu anticipez.
Am petrecut exact o lună încheiată în spital, după diagnosticare. După primele ore de panică (mi se uscase gura dând primele 2-3 telefoane), m-am trezit, profund uimit, constatându-mi o reacţie neaşteptat de echilibrată şi de tonică. De la epidermă până la o anume adâncime. Sub care magma fierbea inevitabil. Dar reuşeam să mă deconectez, bravând. Ceea ce nu scăpase unui număr foarte mic de apropiaţi. Cu care n-am vorbit nimic despre ce sesizaseră. Ei, bine, adevărata provocare existenţială avea să vină abia după aşteptare, operaţie şi externare. Cum nu eu sunt subiectul acestui remember, n-am de gând să dau nici un fel de amănunte asupra acestei a doua reprize. Ce trebuie să notific e că, sesizasem, tulbure (tonifierea şi controlul moralului rămânea subiect unic în timpul acelei luni) că de unul singur, cu resursele proprii, aşa cum le cunoşteam, ar fi fost foarte improbabil să reuşesc controlul suficient. Dincolo de autocpntrol, trebuia să mai fie ceva. Exterior. Ceea ce a devenit clar peste vară, pe măsură ce perspectiva întregii experienţe, repriza a doua, supracritică, se îndepărta. Fusesem susţinut de la distanţă. De 3 persoane. Dintre care 2 au pierit. Hana peste unan şi jumătate, alt prieten, cu doctorat în bazele biofizice şi biochimice ale tuturor interacţiunilor de gen, maestru reiki, practician în biorezonanţă fără intermediar tehnologic, mare iubitor al lui Ungaretti, peste încă 2 ani. Din fericire pentru mine, acţiunile celor 3 persoane s-au armonizat. Nu era obligatoriu. A fost şansa mea. Cu a treia persoană – cu care am pierdut demult orice legătură – am analizat mecanismul autodistructiv la Hanna şi la maestrul Reiki. În ciuda diferenţelor majore de competenţă, eu fiind ignirantul, având doar capacitatea de a aduna doi şi cu doi, am ajuns la aceleaşi concluzii.
Dacă în vara lui 2010, când Hanna agoniza, de fapt, n-aş fi fost concentrat asupra propriei existenţe în aşa măsură (terminasem cele 2 programe complete de zombiterapie abia în primăvară, îmi apăruse cea mai bună dintre cărţile de proză, rod al ineluctabilului imbroglio emoţional, neîntrerupt, defapt, nici în luna de spitalizare) aş fi anticipat sfârşitul ei încă înainte de a primi legatul testamentar. Dar raportul de forte (orice proces din univers evoluează ca urmare a unui raport specific de forţe) între capacitatea mea de convingere şi masa energiei distructive declanşate de forţe pe carele banuiesc de dincolo de ea era aprioric dezechilibrat. Bref, am fost cu totul incapabil să-i răsplătesc serviciul pe care mi-l făcuse cu un an înainte.
Numai nu mă întrebaţi dece taman acum i-a venit rândul acestui remember. Habar n-am nu ştiu nimic dincolo d eprincipiul fundamental că orice lucru îşi alege singur momentul când să se producă.