The Quiet Man, John Ford, 1952
În anii 60 târzii peisajul cinematografic se schimbase, în paralel cu cel literar. Preluarea unei cote în crestere a literaturii apusene – prin traducere şi achiziţionarea filmelor din această zonă, relativ prohibită în aşa numitul obsedant deceniu sunt factorii acestei schimbări. Westernul, gen definitoriu, emblematic, al culturii americane, a ieşit din sălile de vizionare cu circuit închis în spaţiul larg al difuzării. Henry Fonda, Anthony Quinn, au devenit figuri populare ale publicului român. Dar mai ales John Wayne. Porecla sa, The Duke, a ajuns la noi mult mai târziu.
The Quiet Man, comedia clasică a lui John Ford, mi-a scăpat, la vremea apariţiei pe ecranele bucureştene. O credeam a fi un western şi, pentru moment, eram oarecum saturat de filmele de gen. Am văzut-o târziu, când deja aveam o imagine cât de cât conturată despre originalitatea irlandezilor. L-am revăzut de curând. Când rezonanţa pitorescului irlandez e mai mare. Având la dispoziţie baza de date imdb.com, am aflat, nu fără o anume suprindere, amănunte care fac din comedia cu pricina, un poem naţional sui generis.
Cum cititorul de acum filmul e străvechi, să începem prin a-l rezuma. Sean Thornton (John Wayne) revine din America pentru a se stabili în orăşelul natal, Innisfree. Îl căutam pe hartă şi-l găsim în nord-vestul Irlandei, pe ţărmul oceanului, la doi paşi de graniţa Ulsterului. Ceea ce explică prezenţa celor 3 clerici locali, doi pastori (protestanţi şi un reverend catolic. O întâlneşte pe Mary Kate Danahen (Maureen O’Hara), sora mai mică a squire-lui local (Victor McLaglen). Naratorul, pastorul Peter Lonergan (Ward Bond), urmăreşte furtunoasa atractie reciprocă dintre personajele principale, cu sinuozităţile şi happy end-ul standard.
Şi acum să vedem rădăcinile irlandeze ale filmului. John Ford (născut John Martin Feeney) deţine recordul Oscarurilor pentru regie. Poreclele sale – Pappy, The Admiral, recunoaşterea ca maestru de către Orson Welles, sunt edificatoare. Maestru recunoscut al westernului şi realizator al unui documentar celebru despre WW II, regizorul este descendentul direct al unor imigranţi irlandezi! De altfel filmările s-au turnat în districtul Galway, de unde familia regizorului emigrase în Statele Unite în ultima treime a secolului XIX.
Despre roşcata Maureen O’Hara (născută Maureen FitzSimons) nu mai e nevoie să se precizeze că a fost nu numai irlandeză, ci o emblemă a Irlandei (i-au lipsit, totuşi, pistruii, pentru a fi o perfectă irish lass). Cu partenerul de aici, John Wayne, a jucat în 5 filme. În toate, personajele lor au fost soţ şi soţie, iar 3 au fost dirijate din fotoliul de regizor de John Ford. Am scris (pe blog) despre penultimul ei film, Cab to Canada (1998). Să mai notăm că, celebritate a ecranului find, şi-a întrerupt cariera timp de 18 ani, la 5 după căsătoria cu generalul de aviatie Charles Blair. Căsătoria a durat doar 10 ani, pilotul fiind victima unei prăbuşiri, în 1978. Implicată în compania înfiinţată de acest al doilea soţ, a continuat s-o conducă. A revenit pe platou în 1991, pentru ultimele 4 filme. Semnificativ, titlul ultimului este The last Dance (Kevin Dowling, 2000). Si-a trăit ultimii ani de viaţă în Idaho, aproape de familia nepotului său C. Beau Fitzsimons, fiul fiicei sale Bronwyn (un perfect nume celtic). S-a stins în 2015 (la 95 de ani!) şi este înmormântată în celebrul cimitir militar Arlington (ca soţie a unui general de aviaţie). Dintre poreclele sale reţinem The Big Red şi The Pirate Queen.
John Wayne, supranumit The Duke, născut în Iowa, ca Marion Robert Morrison, are şi el, printre antecesori, englezi, scoţieni din Ulster şi irlandezi. Completează, aşadar, panaşul trioului filmului. Vedetă de mare anvergură, nu doar pentru filmele de război şi westernuri, ci şi social, el merită, ca de pildă Bogey, Clint Eastwood (ale căror filme şi-au găsit locul firesc aici) câte un articol separat. Nu vom insista, vorbind de acest film simbolic, pe alte amănunte, care ar îndepărta atenţia de la subiect.
Scenaristul Frank S. Nugent n-are nici o conexiune irlandeză cunoscută. El provine dintr-un cronicar de cinema la New York Times, cu studii jurnalistice. A colaborat mult cu John Ford. Dar la baza scenariului şade o povestire a scriitorului… irlandez (cum altfel?) Maurice Walsh: Green Rushes. Ale cărui scrieri sunt circumscrise Highland-ului scoţian şi Irlandei din perioada interbelică. Naraţiunea filmului pare să fie una tipică pentru stilul şi genul autorului.
Revenind la actori, interpretul hazliului Michaleen Oge Flynn, beţivul vizitiu şi… peţitor public, e interpretat de actorul Barry Fitzgerald, născut chiar în Dublin, ca William Joseph Shields, perfect înscris în tiparul genericului. Ward Bond, interpretul pastorului narator Peter Lonergan a fost american get beget. Prezenţa sa în film se datorează prieteniei cu John Ford, dacă nu şi companiei de băutură cu John Wayne. Victor McLaglen, interpretul năbădăiosului squire Red Will Donaher, actor de notorietate în interbelic, folosit frecvent şi de John Ford, a fost englez din Kent. Dar cu strămoşi scoţieni. Deci tot celţi.
Dintre actorii rolurilor episodice, Arthur Shields (fratele mai mic al lui Barry Fitzgerald, interpretul reverendului Cyril Playfair, James O’Hara, care a dat viaţă pastorului Paul, Sean McClory, care l-a jucat pe Owen Glynn s-au născut în Dublin. Jack MacGowran e şi el irlandez, ca şi Joseph O’Dea. Sub rezerva unei quasiimposibile verificări, cred că niciodată concentraţia de irlandezi, sau americani cu origini irlandeze n-a fost mai mare în genericul unui film american. Nu cunosc nimc despre cinematigrafia naţională irlandeză, dacă aşa ceva există. Dincolo de prietenii, îngrengături de relaţii profesionale, este exclus ca această realitate să fie rodul hazardului pur. Două amănunte dovedesc intenţionalitatea, care aparţine regizorului: alegerea zonei de fimare, cu peisajele sale, care-şi joacă foarte bine rolul şi alegerea sursei literare. Ca materie primă pentru scenaristul cu care colaborase mult.
Rostul acestui articol este de a evidenţia o realitate paradoxala. Pe de o parte celebrul regizor, consacrat mai ales în producerea de westernuri şî, într-o anume măsură, de filme de război, şi-a făcut o jucărie personală filmând în zona unde-şi are rădăcinile şi punând în valoare pitorescul tradiţiilor locale. Interesant, vorbind despre propriul său film, îl consideră primul său love story. Ceea ce e şi nu e. Dar unde e paradoxul? Pe de o parte acest element singular din filmografia lui John Ford a realizat mai mult decât îşi proposese, reverberaţia sa depăşind larg dimensiunea pitorescului local. Pe de alta popularitatea filmului a rămas discretă. La nivel de club al cinefililor. Dacă socotim vânzările ca un index cât de cât obiectiv al popularităţii, până la trilogia Star Wars (1977, 80, 83), care a marcat un salt major în materie, cel mai vândut film fusese Pe aripile vântului. E adevărat, sporul masiv de popularitate fusese generată de versiunea color, realizată cu mijloace pretehnologice (acum ar fi banal). OK, o saga americană, dar una la gustul mediu, de epocă. Cu totul incomparabil, ca valoare cinematografică, cu Citizen Kane, făcut abia 2 ani mai târziu. The Quiet Man nu e tocmai o saga irlandeză, dar e un poem. Comparaţia popularităţii nu e complet fără sens.
Interesant, pe parcursul filmului se face o singură aluzie, benignă, periferică, la IRA. Ura faţă de englezi, face parte din genomul irlandez. Să nu uităm aluziile la bombagii irlandezi în Viva Maria (personajul Brigittei Bardot îşi însoţea tatăl, coplă fiind, în acţiuni cu bombe). Şi nici dispreţul suveran pentru ofiţerul englez muribund, care determină toate acţiunile perosnajului, tot irlandez, al lui Peter O’Toole, în Murphy’s War). Nu trebuie să trecem peste remarca aproape neînsemnată, căci revelează ponderea quasianonimă a IRA la mijlocul secolului XX. Minimalizarea imaginii IRA nu e un element de idealizare (deşi, la o privire atentă, nici un abur idealizant nu e străin filmului. Ceea ce ne face să găsim un soi de complement perfect al adorabilei comedii caligrafice. Patriot Games (Phillip Noyce, 1992), al treilea din cele 5 lung metraje ecranizate după romanele lui Tom Clancy. În care adversarul analistului CIA Jack Ryan (personajul generic al romanelor/filmelor) este Sean Miller (jucat de Sean Bean), cadru activ al IRA, care, faţă de strategia de ansamblu a organizaţiei, acţionează ca dizident, forţând sistematic toate limitele acesteia. IRA din romanul/filmul cu pricina e cu totul altceva decât IRA din filmul lui John FordÎntre cele 2 filme trecuseră 40 de ani, iar actiunea e presupusă implicit la prezentul producţiei. Nu numai cu totul altceva, dar o imagine în bună măsură realistă a IRA. Nu discutăm aici de doza de ficţiune. IRA reală n-ar fi permis niciodată comportamentul rebel al lui Sean Miller, un factor de risc al organizaţiei. De fapt tocmai faptul că rebelul îşi impune mereu determinarea faţă de ciraci e motorul acţiunii. În rest, infiltrarea IRA la nivel guvernamental, alt element important al filmului, nu e cu totul de neimaginat, deşi nedovedit vreodată în realitate. Personajele din structurile IRA sunt credibile (şi corect jucate). Iar cel mai reliefat este Paddy (sic) O’Neil, jucat excelent de un Richard Harris care ar fi meritat, în viziune personală, cel puţin o nominalizare la orice festival de gen, dece nu şi pentru Academy Awards, ca actor în rol secundar. Să mai precizăm că regretatul actor, lansat în filmele curentului Free cinema, ale anilor 50-60, e tot irlandez (născut la Limerick)? Cânt despre Sean Bean, în ciuda prenumelui celtic (în practic egală frecvenţă la scoţieni, la irlandezi şi la welshi) e englez get beget. Din Yorkshire. Dar, obişnuit cu filmele de acţiune (rol negativ într-un James Bond, lunga serie de filme TV cu ofiţerul – irlandez – Sharpe al lui Wellington) e credibil.
Instituţia Cinematigrafiei (reprezentată punctual de un grup de urmaşi) a sărbătorit jubileul filmului. În 2002 apare The Quiet Man. The Joy of Ireland (Michael Gillis, 2002). Nu tocmai un making of, mai degrabă un interviu cu inserturi din filmul sărbătorit. Aroape un monolog al unei Maureen O’Hara senectă, senină, suverană, la 2 ani după ultimul său film, cel cu titlu simbolic (The Last Dance). Parteneri de remember, regizorul Andrew V. McLaglen, fiul actorului, născut în acelaşi an cu celebra actriţă si plecat puţin cu un an înaintea ei, la 94 de ani. După o carieră care a trecut prin mai toate meseriile platoului, dar la nivel mijlociu. Ttuşi beneficiarul unei porecle onirante, The Big A. Şi Patrick Wayne, unul din fii lui Duke. Care fisese prezent, cu 50 de ani în urmă, la filmăriile aniversate. Nici el nu mai era tânăr în 2002, avea peste 60 de ani. Ceea ce accentuează aerul nostalgic al confesiunilor celor 3.
Am văzut câteva making of’s stricto sensu, cel puţin unul mai bun decât însuşi filmul despre a cărui producţie relatează. E vorba de filmul lui Nae Caranfil, Asfalt tango. Interesant e şi cazul tandemului de filme Stejarul – Balanţa, ale lui Pintilie, după Băieşu. Din care making off ce reţin e o secvenţă de mare expresivitate cinematografică. Şi forţă simbolizantă: furtunul cu care Maia Morgenstern e agresată de miliţie, la începutul filmului, e mânuit de… insuşi Pintilie. O metaforă de forţă a relaţiei regizor-actor.
Related Articles
No user responded in this post