CÂTE CEVA DESPRE COMEDIA POLIŢISTĂ

Am revăzut, pe un post TV, un filmuleţ comercial. Policier cu accente de comedie. Sau comedie poliţistă. Produs în 1989, deci deja vechi. Titlul original, The January Man, fu tradus mai sugestiv, Calendarul ucigaş. Un criminal în serie, cal de bătaie pentru multe filme de gen, ucide exclusiv femei. Primarul îi cere peremptoriu şefului poliţiei reangajarea unui fost locotenent, dat afară cu 2 ani în urmă, în urma unui scandal de presupusă corupţie şi ajuns pompier. Care e fratele şefului poliţiei. Evident, relaţiile frăţeşti sunt pigmentate de un transfer de parteneră. Fosta iubită a celui eliminat din sistem e acum soţia fratelui puternic. Până aici, reţeta e standard. Premise pentru un succes comercial moderat dar sigur. Dar nu un motiv de a constitui subiect de blog.

Un prim motiv de interes e distribuţia. Nici asta inutilă din perspectivă comercială. Actori consacraţi. Nici mari vedete, nici anonimi. Dar meseriaşi. Primarul e Rod Steiger, fostul partener al lui Sidney Poitier în alt policier de referinţă, În arşita nopţii. Antic. Între multe altele. Cu aproape un sfet de veac înainte. Nici atunci tânăr. Acum îmbătrânit, cu trăsături de babă obeză. Şeful poliţiei, care, în oraşele americane, e unul din primii colaboratori ai primarului, e sobrul Harvey Keitel. Să nu uităm, în oraşele mari, acest post e ocupat de un căpitan. Oraşul acţiunii e foarte mare, căci căpitan e pitorescul Dany Aiello, iar şeful e commissioner, grad superior în poliţia americană. Iar fratele recuperat forţat de la pompieri e doar locotenent. Care are în subordine sergenţi şi detectivi. În limbajul poliţiei americane, aceştia se numesc ofiţeri. Ceea ce înseamnă cu totul altceva decât în Europa. Iar antinomia dintre fraţi e subliniată de distribuţie. Locotenentul, în care bănuim de la început eroul filmului, e un actor de comedie. Kevin Kline.

Două personaje oarecum extraschematice dau savoare poveştii: Mary Elisabeth Mastrantonio e fiica primarului, care ajunge iute în braţele anchetatorului şi în echipa lui. A uitat-o acesta pe fosta iubită, când avusese humorul de a-i condiţiona fratelui ajuns la ananghie acceptul retransferului între cele două servicii publice municipale, să-i pregătească femeii o cină? Un ingredient culinar în plus, pentru efectul poveştii. Care femeie dintre cei doi fraţi e Susan Sarandon. Care-şi poartă vârsta cu humor. Avea să se mai întâlnească cu Harvey Keitel peste 3 ani, în thrillerul lui Ridley Scott, Thelma şi Louise. Unde seriosul actor juca tot un tenace şef de poliţie.

Al doilea personaj din afara schemei, care colorează tabloul, e un pictor boem, priceput la calculatoare (prima generaţie de PC, un 286 cu carcasa orizontală). Jucat de britanicul Alan Rickman, al cărui facies e greu de uitat. Cu un an înainte îl jucase pe băiatul cel rău pe care personajul lui Bruce Willis îl învinge la final (Greu de ucis), iar în acelaşi an cu filmul nostru mai avea să apară în 3 producţii TV, pentru ca peste alţi 2 să-l întruchipeze pe şeriful din Nottingham, reîntâlnindu-se cu coechipiera de aici. Rolul boem e redus la apariţie, faciesul dezabuzat al actorului trăgâdu-l spre băieţi răi, roluri mai convingătoare, mai comune.

Pentru ca tacâmul să fie complet, personajul italoamericanului Aiello îl urăşte pe locotenent mai abitir decât o face fratele său.

Ne aşteptăm, în atari condiţii, ca eroul să dovedească fler. Deci asasinul în serie să nu fie banal. Şi nu e. Schema lui e sofisticată. Calculatorul, care, în deceniul 9 al secolului şi mileniului trecut, se insinuase deja ca personaj esenţial, îi permite eroului o primă descoperire. Aşa de elementară, că te miri cum o întreagă secţie de poliţie a unui oraş îndeajuns de mare încât un căpitan să fie subalternul şefului n-a văzut până acum. Căci fiecare din cele 11 crime (filmul debutează cu cea mai recentă) fusese comisă în 11 luni consecutive. Ei, bine, între 1 şi 31, câte zile sunt maximum într-o lună, se află 10 numere prime. Iar cele 11 crime anterioare fuseseră comise în toate datele corespunzătoare acestora, inclusiv 1 şi 31, afară de 5. Deci următoarea şi, posibil, ultima crimă se va produce pe 5 ianuarie. Descoperirea se făcuse pe… 4. Ne asmintim că cea mai recentă victimă fusese prietena fiicei primarului. Şi se întorcea de la sărbătorirea anului nou. Ceea ce explică, indirect şi retroactiv, agitaţia primarului şi recurgerea la soluţia de avarie. Rechemarea celui exclus cu scandal. Mai rămânea să se afle unde. Computerul, manevrat de pictorul vecin, angajat la cererea anchetatorului, ca asistent, îi ajută. Blocurile celor 11 asasinate formează nici mai mult, nici mai puţin, pe harta oraşului, decât constelaţia fecioarei pe cer. Poziţia ultimei stele dă blocul. Mai rămâne apartamentul, deci victima. Şi aici vine partea cea mai distractivă a investigaţiei. La care participă noul cuplu. Fetei îi vine ideea că înălţimea ferestrelor dă note muzicale şi, după câteva fredonări cei doi identifică melodia. Al cărei text e o aluzie la context. Iubita mea din calendar…

Dar între timp autorităţile sunt aruncate pe o pistă falsă de o crimă similară, după care autorul ei se sinucide, aruncându-se pe fereastră. Alt clişeu al filmelor poliţiste cu criminali în serie. Nu e logic, dar eroul nu e crezut de nimeni. Şi mai sunt câteva ore până la ultima crimă aşteptată. La etajul definit de ultima notă a frazei muzicale locuiesc doar 2 femei singure, dintre care una e absentă. Trioul ia, fără acoperire oficială, afacerea pe cont propriu. Cu fata ca momeală. Echipată cu un colier ce-i acoperă gâtul şi care va rezista ştreangului. Locatara e aşteptată, deturnată de la intrarea în propria casă, fata îi ia locul, criminalul soseşte, suspansul se lungeşte, locotenentul se bate cu el pe scări, până jos. Ca poliţia, anunţată telefonic de pictor, să aibă timp să ajungă. Spectacol în montaj paralel, reţeta de gen funcţionează, Kevin Kline iese în faţa dispozitivului poliţiei cu criminalul înfăşurat într-un covor.

Dar nici desfăşurarea asta de mijloace rutiniere nu justifică un subiect de blog. Atunci ce? N-am citit cronici ale filmului, nu ştiu dacă ce se vede a fost observat. Americanii au, sau aveau, o înclinaţie pentru citate cinematografice. La un film comercial produs cu 26 ani în urmă te poţi aştepta la câte un citat întâmplător. Neobişnuit la filmul ăsta, amuzant dar altfel banal, e numărul mare de trimiteri. Vom rezista tentaţiei de a exemplifica, în beneficiul cinefililor, din partea cărora sperăm să fie curioşi şi să revadă filmul cu pieptenele fin, pentru a le găsi.

Care să fie, atunci, şpilul? Am uitat când văzusem filmul, am uitat şi când l-am revăzut şi nu cred să conteze. Dar, după douăzeci de ani (sic) de la producerea lui, o sagace colegă de cenaclu îşi argumenta interpretările de lectură, exemplificând cu tendinţa de primitivizare a filmului american, pe măsura avansării în acest început de mileniu. Dacă, la vremea lor, un Jerry Lewis ducea schema arată-le degetul ca să râdă până-n pragul rafinamentului, dacă mai subtitlul parodist Mel Brooks împăna aceeaşi schemă, la urma urmei primară, cu citate, mascând trivialitatea de fond a comicului, fabricanţii de conserve comice, asortate la conserva de bere, au coborât ştacheta către penibil. Rostul acestui remember ar fi marcarea unei graniţi. Căci 88, 89, 90 au fost ani care au propus filme americane remarcabile, despre care am mai scris în volumul Finalul cel mai dificil, supravieţuirea, filme dintre care am găsit chiar metafore de ansamblu ale Americii. Cu atât mai mult nu merită scăpate bijuteriile, mai rare, prin simplă impresie, din anii 2000. Câteva şi-au găsit locul şi aici, pe blog, pentru o impresie de lectură cinematografică.

Care-ar fi o concluzie (concluzia ar fi prea mult)? Dacă te apuci să faci comedie poliţistă nontrivială, e greu s-o faci prost.