CÂTE CEVA DESPRE PERICULOZITATEA REACŢIEI PRIMARE

Unora dintre cei care, citind pe sărite, se enervează 😉

Contraargumentez, pe Facebook, furia unei prietene care înjura (habar n-are de arta înjurăturii, aşa că efectul bate spre comic prin inocenţăa) politica, mass media etc, cu lectura realistă a celebrei fraze a lui Candide, personajul lui Voltaire: trăim în cea mai bună lume cu putinţă. Aproape o viaţă de om m-am lăsat păcălit de falsa candoare a frazei, omiţând ironia cu care e construit personajul. Uitând că autorul a fost inteligent, cinic şi realist. Probabil cei realişti dintre interlocutorii mei Facebook râd de naivitatea mea. Căci aceştia, desigur, vor fi citit corect fraza, la vremea cuvenită. Dlor nu vor fi confundat absolutul cu relativul, cum, din superficialitate, făcusem eu atâţia ani. Atâtea zeci de ani mai bine zis. Căci scăpărătorul filosof nu pretinde, prin gura personajului sau, că lumea în care trăim ar fi bună în valoare absolută. Ci doar că, fiind cea mai bună cu putinţă, e, de fapt, cea mai puţin rea. Adică, dintre toate alternativele virtuale (stricto sensu*) imaginabile, toate acestea ar fi mai rele decât cea, bună-rea cum şi cât e, în care trăim. Voltaire va fi intuit, cu geniu, generalizarea şi extinderea principiului evoluţiei: preponderenţa reproducerii variantelor sau/şi mutaţiilor mai adaptate la mediu. Mediul fiind, la rândul său, în permanentă schimbare, lumea reală, nu doar la nivel biologic, este, la un moment dat, suma celor mai adaptate ei însăşi, la nivel punctual şi la nivel de ansamblu, elemente structurale. Tot ce există în realitate (tautologia e inevitabilă!) e validat de istorie în sensul ei dinamic cel mai general. Adică nu doar istoria societăţiiomeneşti. Toate celelalte variante posibile (ceea ce nu e identic neapărat cu imaginabile) intră, mereu, în virtualitate. Sunt, adică, eliminate din realitate. Simplu spus, mor. Înainte de a se naşte.

Tot ieri, pe alt perete, cineva interpreta, eronat din perspecitva mea, un citat înţelept şi realist postat de gazdă, ca expresie a resemnării. Nefiind la mine acasă, dar şi intuind zădărnicia punctuală a unei replici polemice, l-am lăsat în pacele lui. Acum îmi e util ca reper. Căci cele de mai sus nu trebuie, în nici un caz, intepretate ca resemnare fatalistă. Nu e defel adevărat că ar trebui să rămânem pasivi, căci atitudinea noastră, acţiunea şi reacţiunea noastră intră în calcul. Şi influenţează punctual, de fapt printr-o sumă indefinită de puncte, realitatea. Dar cum?

Prietena mea, o persoană de impecabilă bună credinţă, dar… nu le poţi avea pe toate, reacţionează faţă de mizeria locală a realităţii, în periculos sens anarhist. Nu e subiectul acestor rânduri să analizeze dece o ia în directă asta. Dar şi reacţia ei, mai mult sau mai puţin sedimentat în ultimul timp (degeaba i-am atras atenţia, dar cu atât mai mult sunt dator să nu încetez a o face), îmi e acum la fel de utilă. Luând-o că reper, atrag atenţia la nivel general că negarea structurii lumii sub motiv că e coruptă şi mizeră e periculoasă, dacă ţinem seama de semnificaţia reală a frazei candidului fals naiv personaj al lui Voltaire. Dacă suma energiilor ultragiate de mizeria lumii va conduce la un interregnum de anarhie, echivalent cu descărcarea de energie telurică a cutremurelor, până la o altă aşezare a structurilor macro, asta se va întâmpla şi fără insignifianta contribuţie a celor care reacţionează precum prietena mea. Dar, dintre aceştia, cei conştienţi sunt datori să-şi orienteze tirul în sens diferit. iar a celor ca mine e să deturneze spre realism cât mai mulţi dintre ei.

Diferit, dar cum? elementar, dragii mei doctori watsoni. Ţinând seama de fraza lui Candide. Oricât de zadarnice, eforturile consecvente, tenace, de a reforma nonviolent, punctual, sistemul, n-au cum să nu creeze o cantitate, cât de mica, de valoare adăugată.

La urma urmei diferenţa e una fundamentală: între explozia necontrolată a reacţiei şi efortul orientat al acţiunii.

E momentul să ne amintim de altă frază, a unui personaj al lui Isaac Asimov: violenţa e ultimul refugiu al incompetenţilor.

Nota bene: * – Ori de câte ori folosesc cuvântul virtual, atrag atenţia că mă refer la sensul său strict. Pentru a evita confuzia poosibil create de sensul eronat care se extinde: virtual ar fi un antonim aiurea la real, în contextul folosirii comunicării internautice.