REGALITATEA SPANIOLĂ

Gestul abdicării lui Juan Carlos I declanşează, cum era de aşteptat, unele manifestări antimonarhice în regatul spaniol. Problema e, pe de o parte, ponderea acestora, în totalul populaţiei, sau în opinia publică, pe de alta rolul şi semnificaţia regalităţii spaniole de la restaurarea acesteia, la modul general şi nuanţarea acestui rol de către personalitatea regelui în particular. E de presupus că instrumentele sociometrice vor fi măsurat ponderea manifestărilor de care vorbeam, iar rezultatele măsurătorilor ar urma să devină disponibile înainte de sfârşitul lunii. Dar e puţin probabil ca mass media românească să le facă cunoscute. Aşa că, în proximitatea încoronării ca rege a principelui Felipe, nu avem la dispoziţie decât stiri fugare, care vorbesc de mii de manifestanţi. Implicit ar rezulta o pondere redusă, marginală chiar, a tendinţei generale antimonarhice în Europa de azi, în regatul spaniol. Regele e iubit chiar aici, în separatista Catalunye, glăsuia, cu 10 ani în urmă, ghidul unei agenţii turistice cu care făceam prima călătorie în Spania. Poate că azi o fi mai puţin iubit, separatismul catalan s-a accentuat, sigur e că relieful sentimentelor populaţiei spaniole ar putea fi măsurat sociometric şi foarte probabil rezultatele n-ar fi date publicităţii. Evităm a divaga asupra contradicţiei inerente între potenţialul ştiinţific de măsură şi diktatura corectitudinii politice, pentru a urmări subiectul propus.
Foarte puţină istorie a regalităţii iberice. Aceasta începe odată cu cucerirea vizigotă. Nu vom plicitisi cititorul cu date, ne vom mărgini să amintim că în parcul de vis-à-vis de Palacio real, într-o rotondă, străjuiesc statuile celor 12 regi creştini vizigoţi. În cele aproape 8 secole de Reconquista au coexistat, pe teritorii variabile ca suprafaţă, regate creştine în nord (Asturias e primul, apoi Navarra şi, ceva mai târziu, Aragon) cu regate musulmane în zona cucerită de berberi (mauri). Urmaşe, acestea din urmă, a califatului de la Córdoba, rivalul celui de la Baghdad. Până în ianuarie 1492. Invingătorii ultimului regat maur, Granada, fură soţii Isabella de Castilia şi Fernando de Aragon. Trecem şi peste coincidenţa primei expediţii a lui Cristobal Colon (aşa-i spun spaniolii) în toamna aceluaşi an. Cum vom trece peste toţi regii Spaniei, din diferite dinastii, reamintind doar că nepotul celor doi învingători băştinaşi, Carlos I a devenit, sub numele Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Regalitatea a fost întreruptă de 2 ori: mai puţin de 1 an, în 1873-1874 (prima republică spaniolă) şi între 1931 şi 1975. După căderea guvernului Primo de Rivera, regale Alfonso al XIII-lea a fugit la Roma, fără să abdice*. Perioada mai sus precizată e marcată de date în general cunoscute: 1931-36 regimul de tendinţă progresiv bolşevizantă, urmat de 3 ani de război civil, ca urmare a rebeliunii militare conduse de generalul naţionalist Francisco Franco. Să notăm, în treacăt, că războiul civil spaniol a jucat întrucâtva rolul de pilot al unei component a WW II – tabăra “republican” fiind susţinută de Stalin, cea nationalist de Mussolini şi, subsiudiar, de Hitler. Cu mulţi voluntari internaţionali de ambele părţi**. După victorie, generalul Franco (numele complet – Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonte Salgado Pardo) a instituit regimul de dictatură personală, considerată fascistă de comunitatea internatională. Cunoscut în epocă după funcţia asumată – El Caudillo. Totuşi a avut luciditatea de a conserva neutralitatea Spaniei în WW II, în ciuda presiunilor lui Hitler. De fapt, prin constituirea filierei spaniole de recuperare a militarilor aliaţi evadaţi (în special piloţi), filieră protejată tacit de instituţiile militare spaniole şi chiar salvarea evreilor refugiaţi în Spania, contribuţia statului a înclinat întrucâtva de partea aliaţilor, stârnind furia neputincioasă a sponsorului său nazi. Element de care ar trebui ţinut seama pentru a nuanţa judecarea regimului, care, în fond, jugulase pericolul bolşevizării extremităţii continentului în preajma războiului mondial.
A doua republică spaniolă, în ambele ei faze (1931-39 şi 1939-75) a fost, până la decesul, în 1941, a lui Alfonso al XIII-lea, care nu abdicase legal, una de facto, nu de jure. Fiul regelui, Juan de Bórbon, conte de Barcelona (sic), urmaş la tron, a fost rejectat de El Caudillo, care-l considera ca opus regimului dictatorial şi determinat, persuasiv, să transmită prerogativele regale nepotului lui Alfonso, Juan Carlos Alfonso, duce de Anjou y Cádiz. Acesta a fost desemnat oficial, în 1969, de către El Caudillo, ca urmaş în funcţie, sub titlul de Prinţ al Spaniei (traditional, urmaşii la tronul regatului spaniol poarta titlul de prinţi de Asturias, cum cei la tronul UK sunt, de la Edward I, prinţi de Wales). Considerat de Franco drept susţinător al regimului său, tânărul print dezvoltă un sistem de contacte cu personalităţi democratice, unele exilate. Se mutase, la cererea tatălui său, în Spania, la 10 ani, urmând succesiv studiile la San Sebastian, le-a terminat la Madrid, absolvind Academia militară la Zaragoza. Pregătit efectiv de Franco pentru meseria de rege, exercită efectiv funcţia acestuia în ultimul an de viaţă a dictatorului, când se afla în incapacitate, în 1974-75. După decesul lui Franco fu proclamat rege de către Cortes Generales (parlamentul spaniol) şi e uns într-o ceremonie numită Liturghia Sfântului Duh, echivalent ecleziastic al încoronării.
Dacă amănuntele de mai sus ţin de formă, trecând la conţinut, tânărul rege a declaşat o politică de deschidere către toate forţele politice. Ca urmare, are loc o spectaculară şi oarecum surprinzătoare reconciliere mutuală cu zona politică stângă. Accentuată după lovitura de stat din 1981, la eşecul căreia a contribuit efectiv. După alegerile democratice din 1977, anul următor Spania a primit o nouă constituţie, valabilă şi azi. Dar aspectul acesta cere o tratare mai amănunţită.
Regele domneşte şi nu guvernează, suna o zicală englezească. Sintetizând experienţa multiseculară, pas cu pas, empiric, nu abstract, de la regii saxoni la cei hanovrieni, din care face parte actuala regină. Franco s-o fi gândit, oare, că tânărul Juan Carlos I va continua regimul său de mână forte, sau o fi prevăzut că va avea destulă forţă pentru a asigura o cale nonviolentă către o democraţie funcţională? Nu vom şti. Ne putem împărţi după răspunsurile virtuale (stricto sensu!)*** la această alternativă. Calea regelui cu care restauraţia începe în Spania a fost lipsită de echivoc. Implicarea sa în politică, la nivel structural, păstrându-şi avantajul neutralităţii, a durat de la încoronare până în pragul admiterii în NATO. Exact 7 ani. După care s-a retras strict în limitele constituţionale, representative. Ilustrând zicala englezească. Dar nu putem a nu ne întreba cum a fost posibil.
Aceşti 7 ani se impart, la rândul lor, în 2 etape: până la adoptarea actualei constituţii, care-i defineşte, între altele, statutul şi după.
44 ani de regim autoritar, întrerupţi de un pustiitor război civil, traumatizaseră temeinic ţara. Însuşi războiul civil n-a însemnat decât schimbarea dictaturii roşii cu cea nationalistă. Din perspectiva asta, tranziţia paşnică spre democraţie, petrecută sub egida tânărului rege apare ca o opera de artă politică. Forţele politice la finele dictaturii lui Franco erau mai ireconciliabile ca oricând. Relativ sigur pe susţinerea forţelor conservatoire, Juan Carlos s-a orientat consecvent spre deschiderea faţă de cele de stânga. Aceste mişcări cereau maxima prudenţă. Paşii regelui pe de o parte, ai forţelor de stânga pe de alta, fură măsuraţi cu abilitate. Privit la început cu un amestec de rezervă şi ostilitate de acestea din urmă, fu acceptat după un an şi jumătate de la încoronare. Gestul simbolic al vizitei lui Felipe Gonzales, liderul proaspăt legalizat Partid Muncitoresc Socialist Spaniol, la palatal Zarzuela, în vara lui 1977, exact această acceptare semnifică. La scurtă vreme avură loc primele alegeri libere după zeci de ani, iar un an mai târziu fu ratificată şi promulgate Constituţia.
Dar, înainte ce acestea, regele reuşi să adune la aceeaşi masă, în palatul Moncloa (sediul de atunci al guvernului), toate forţele politice ale ţării, cu scopul de a defini o arie cât mai largă cu putinţă de acord mutual minimal. Rezultatul e cunoscut ca pactul de la Moncloa. Pare simplu, dar, dacă realizăm că în aproape jumătate din Europa aşa ceva n-a fost posibil după 1989, avem o măsură a performanţei politice. Mai important, însă, decât pactul în sine e faptul, istoriceşte dovedit, că a şi funcţionat. Cum? Documentele publice disponibile spun prea puţine, dar putem recurge la logică. Un pact e un petec de hârtie, nu contează dac-a spus-o Bismarck sau o practică ruşii, de când se ştiu. Un pact are şansa de a funcţiona dacă presupune implementarea unui sistem de garanţii reciproce. Nu e treaba noastră să explicităm presupusele garanţii ale pactului de la Moncloa. Dar iarăşi putem recurge la logică. Între poate altele, însăşi egida neutralităţii politice a factorului monarhic, unul cu personalitate şi forţă trebuie luată în considerare ca atare. Un rege în vârstă de mai puţin de 40 de ani, încoronat de mai puţin de 3, acceptat de şi mai puţin timp, reuşeşte pacificarea (alt termen mai precis nu găsim) politică a unei ţări frământate şi traumatizate. Dacă Felipe Gonzales avea să conducă mulţi ani guvernul regatului, fiind unul din cei mai apropiaţi colaboratori informali ai regelui, spectacular şi profund semnificativă fu reacţia liderului comunist, Santiago Carillo. Ostil la încoronare, acesta avea să exclame public Dumnezeu l-a salvat pe rege, după jugularea tentativei de lovitură de stat militară din 1981. De altfel cei doi au ajuns prieteni…
Tentativa de lovitura de stat era previzibilă. Tocmai necesara şi abila deschidere spre stânga a noului rege va fi dezamăgit pe cei care se aşteptau la o improbabilă şi sortită eşecului continuare a liniei autoritar-naţionaliste. Dacă aparatul de stat n-a prea avut de ales, în armată se concentrase o importantă pondere a mişcării naţionaliste. Desigur, tratativele penrtru admiterea în NATO nu s-ar fi putut derula peste noapte. E posibil ca forţele conservatoare să fi încercat teama de a vedea o ţară membru NATO lunecând periculos spre stânga extremă. Calcul eronat, moment rău ales, apreciere greşită a personalităţii regelui. Care a şi contribuit active la jugularea tentativei. Popularitatea lui a crescut de atunci brusc şi stabil. Scăderea inerentă de la declanşarea crizei nu-i scade statura pe termen lung. Wikipedia citează un sondaj publicat de El Mundo, în 2005: 77,5% dintre spanioli cred că regele Juan Carlos este “bun sau foarte bun”, 15,4% “nu așa bun” și numai 7,1% “rău sau foarte rău”.
Ar mai fi un aspect legat de tentativa de putsch din 81: am citit surse care sugerează implicarea discretă a unor forţe complet opuse celor militaro-naţionaliste, forţe dirijate de centrul major de interes deranjat de admiterea Spaniei în NATO. Dar vom evita să ne referim explicit, fie şi ca linie de analiză logică, la aceste surse. Pentru a ne păstra cionsecvenţa de a ne baza exclusive pe surse publice. Aşa cum am făcut-o în cazul OMG, a gazelor de şist etc.
Să nu omitem un aspect essential al constituţiei. Conform căreia Spania e un regat constitutional. Dar nu numai atât. Însăşi istoria ţării, de la primul recul al ocupaţiei berbero-musulmane şi începutul Reconquistei, este una a mai multor regate. Chiar după alungarea ultimului rege maur, din Granada, deşi Castilia şi Aragonul reprezentau cea mai mare suprafaţă a actualei Spanii, chiar pe timpul lui Carol Quintul mai subzistau unele regate mici. Cel mai la îndemână exemplu e Navarra, al cărei print moştenitor, ulterior rege, Enrique, avea să devină la finele secolului XVI regele Henry IV al Franţei. Această structură a indus, de-a lungul secolelor, unele mişcări centrifuge în regatul centralizat. Cele mai pronunţate au fost şi sunt şovinismul catalan şi cel basc. Mişcările centrifuge au fost îngheţate sub regimul naţionalist al lui Franco. Acesta interzisese folosirea limbii catalane (mai apropiată de latina vulgară decât spaniola, dezvoltată din castiliană) în şcoli şi instituţiile publice, dar, abil, nu şi în familie. Ceea ce, de altfel, nici n-ar fi fost posibil. La rundele de negocieri complexe de la palatul Moncloa, pe lângă echilibrarea divergenţelor politice subzista şi problema naţionalismelor interne, cu dimensiune alor lingivstică cu tot. Soluţia la care s-a ajuns şi care a fost integrată în platforma comună, apoi în Constituţie a fost una elastică: regatul spaniol are, din 1978 până azi o structură quasifederativă. El cuprinde 17 comunităţi autonome, cu guvern şi cortesuri proprii, cu drapel propriu, precum şi unele oraşe cu grad ridicat de autonomie. Feicare reşedinţă de comunitate autonomă arborează legal 3 sau 4 drapele: al UE, al regatului, al comunităţii şi, la rigoare, al oraşului. Această strructură e menită de a frâna separatismul din ce în ce mai accentuat. Mai ales al Euskadi (Ţara bascilor) şi Catalunya. Ideea e ca acestea să beneficieze de exact aceeaşi autonomie precum Galicia ori arhipelagul Canarelor. E posibil ca structura care subzistă de 36 de ani să nu mai protejeze coeziunea conservată a regatului, dar e aproape cert că fără această soluţie acesta ar fi riscat să se destrame premature.
Un ultimi cuvânt despre pactul de la Moncloa. Acesta a fost insistent evocat de Ion Ilici Iliescu la începutul anilor 90, când societatea românească era la fel de skizoidă ca azi, dar pe altă melodie. Poate că omul să fi fost sincer. Ce ne-a mirat foarte mult a fost că absolut nimeni dintre politicienii din aşa numita atunci opoziţie nu i-a atras atenţia că ideea nu e aplicabilă, deparece lipseşte tocmai factorul esential: regale. O autoritate neutră politic, capabilă de a coagula forţele divergente şi a oferi astfel şansa aglutinării unei mase critice care să identifice şi să susţină acel acord minimal comun mult clamat.****
Cum precizam, în treacăt, din 1982 Juan Carlos păstrează un rol pur decorativ în politica explicită. A fost anul admiterii în NATO şi al instalării la guvern a lui Felipe Gonzales. PSMS a dominat politica mulţi ani, abia de la sfârşitul anilor 90 situaţia s-a echilibrat întrucâtva, socialiştii şi conservatorii alternând relativ la putere. Totuşi, la unele foruri international, cum ar fi comunitatea hispanică, regele l-a însoţit uneori pe premier. Dar acesta e cel care reprezintă ţara, precum în toate celelalte monarhii constituţionale şi republicile parlamentare.
Am ales pentru publicarea textului ziua încoronării ca rege a prinţului Felipe. Se întâmplă să fie joi, zi uzuală pentru blog. Ieri 18, cu ultimul său act regal, Juan Carlos I a semnat legea abdicării, votată deja de cortesuri.

Nota bene: * – situaţie legală ce-a netezit, oarecum, în plan formal, încoronarea tânărului nepot al regelui exilat, căci regalitatea nu fusese abolită legal; desigur, pondereaamănuntului rămâne minoră de facto;
** – un amănunt deloc neglijabil e că cele două centre de putere totalitară şi-au trimis aici elemente mai mult sau mai puţin indezirabile pe plan intern. Desigur, au existat foarte mulţi voluntari sinceri de ambele părţi, nu de ei vorbim. Douăe xemple: zelea Codreanu a trimis un mic grup de voluntari sub conducerea fruntaşilor Moţa şi Marin. După ce aceştia au pierit (sau au fost, poate, discret lichidaţi), liderii legiunii le-au făcut, în ţară, funeralii eroice, dar Codreanu a scăpat de concurenţi periculoşi. Pe alt plan, campania de epurări din 51-52 în coloniile satelitare ale imperiului roşu, prin seria de procese staliniste, a eliminate prima garnitură colonial formată mai ales din luptători în brigăzile internationale de partea guvernului “republican”. Vezi filmul L’Aveu (http://www.imdb.com/title/tt0065439/?ref_=nv_sr_3), despre procesul Slansky.
*** – de când se foloseşte, total eronat, falsa dihotomie real-virtual, al doilea termen fiind rezervat comunicării via internet, subliniem sensul strcit cand folosim termenul virtual.
**** – Acest viciu de fond al ideii clamate de politicianul român se constituie, logic, în argument peremptoriu împotriva constituţiilor hibride. Dacă pe bicontinentul American şi nu numai, un preşedinte ales cu vot universal e de drept şeful guvernului, iar la o republică parlamentară premierul, ca şef al unui guvern reprezentativ, bazat pe o majoritate electorală, reprezintă de drept ţara în plan international, iar funcţia de preşedinte e pur decorative, cumva omologă cu cea monarhică, mai puţin prestigiul acesteia din urmă, un preşedinte ales cu vot universal, cu atribuţii ambigui, nu va produce decât instabilitate politică.