CIRCUIT ALPIN (I)

E posibil, poate chiar probabil, ca acest tur să fie ultimul. Jurnalul aferent va încheia al treila şi, foarte probabil, ultimul volum de călătorii. În nomenclatorul agenţiei de turism e trecut ca Elveţia, Lombardia, Bavaria, dar nu e tocmai exact. Itinerariul intră la marginea a 4 ţări care înconjoară Elveţia, care e centrul de greutate al turului, plus microţara Lichtenstein, care se consideră practic un canton elveţian. Fâşia bavareză ce conţine 2 castele ae lui Ludovic al doilea e singurul teritoriu disjunct de Alpi. Cel mai important lanţ muntos al Europei, afară de Caucaz, care o desparte nominal de Asia, constituie, de fapt, obiectivul în mare al turului. Alpii, cu frunţile de gheaţă, spunea, cu mai bine de un secol în urmă, Eminescu. Dar Alpii actuali arată mult mai mulţi versanţi erodaţi de foştii gheţari, decât gheţari propriuzişi. Ceea ce nu înseamnă că nu continuă să determine o civilizaţie locală specifică. Cu date evident mai accentuate în Elveţia.
Îmi amintesc ce glosa, cu destui ani în urmă, Grigore Leşe, rapsodul cu personalitate artistică accentuată, dar doctor în muzicologie, cu prilejul unui interviu portretistic: folclorul muzical european e marcat de o dihotomie fundamentală. Cel pastoral şi cel agrar. Ideea reproducea, în alte cuvinte, clasificarea intuitivă cu care operau, acum un veac, strămoşii mei ţărani: mocani şi cojani. Ei, bine, cu excepţia celor de pe ţărmurile unor lacuri, precum Leman, elveţienii sunt, prin forţa lucrurilor, un popor de mocani. Cărora le lipseşte, totuşi, spiritul mioritic.
Dacă, fără a fi specificat în titlul turului, Alpii sunt subiectul, dacă peisajul alpin e, fireşte, omogen, mocanii elveţieni par, la prima impresie a trecătorului, mai iabraşi decât ceilalţi. Tirolezii, lombarzii, savoiarzii. Mai temeinici. Dar, dincolo de peisajul natural, amprenta umană îşi regăseşte omogenitatea cel mai bine în infrastructură. Aproape nu e contrafort montan fără serpentine, nu e vale intramontană fără autostrăzi. Sau cel puţin fără ceea ce în terminologia noastră se cheamă drumuri rapide.
Dar locul unor generalităţi e mai la vale. Să purcedem la drum. Turul a fost oranizat în două variante, ca formă de start. Viena fiind polul. Cum Budapesta jucase acelaşi rol în turul european (2006) şi cel nordic (2011). Unii au ajuns cu sutocarul, plecând cu o zi înainte din Bucureşti. Unde aveau să ajungă, simetric, cu una mai târziu. Ceialţi, între care echipa mea, cu avionul. Ghidul a plecat, desigur, cu primii. Ne-am reunit în piaţa Maria Tereza. Turul capitalei austriece fu mai scurt şi mai discret, până la anodin, faţă de cel din urmă cu 11 ani. O rocadă potrivită de program, defileul Dunării şi, mai ales, abaţia Melk, fiind lăsate pentru ultima zi. Obiectiv, eficientizarea timpului, ca să-l citez pe ghid, subectiv, cum întâlnirea virtual cu Umberto Eco, element major în alegerea turului, sporea în pondere cu aşteptarea. Rocada a ajustat un program din capul locului încărcat. S-au economisit prea puţin din cei 445 km, dar s-a economisit timp. Ori se ştie că punctualitatea e greu spre imposibil de impus. Iar micile întârzieri se adună peste zi şi se decontează seara, la cazare.
Din Innsbruck, capitala Tirolului austriac, al cărei nume înseamnă pur şi simplu Podul de pe Inn (cum Amsterdam înseamnă Digul de pe Amstel) n-am înţeles mare lucru. Am ajuns şi ţârziu. După o coadă la vama germană, pentru a reintra în Austria mult mai discret, timpul subiectiv, resimţit, se lungeşte. Cel mai lung a părut drumul spre primul hotel, situat la doar 7 km de Innsbruck, dar urcând peste 1000 metri, pe serpentine în întuneric. Cu 20-30 km/h. ceea ce a produs o anume tensiune chiar celor mai experimentaţi călători. Coborârea, a doua zi dimineaţă, deveni aproape banală. Dar despre hoteluri, mai la vale. Le voi trata în bloc. Merită.
Aşadar, de fapt, turul începu marţi 22 august. Cu vizitarea complexului Swarovski. La Wattens, pe Inn, aproape de Innsbruck. Înfiiinţat la un secol după a treia împărţire a Poloniei, de un polonez. Traseu spectacular de prezentare, cu inerente elemente kitsch. Idem magazinul afferent. Sclipiciuri. Baremi din jad creatorii ar fi fost obligaţi la gust. De gustibus… din perspectiva alor mei nu meritau decât produse bazate pe cristale massive. Dar am déjà prea multe brelocuri. Dar tehnologia e remarcabilă, spectrul chimic de material fiind foarte larg.
Înapoi, spre nord vest, trecem în Bavaria, pentru două castele ale lui Ludovic al doilea. Mai mult decât diferite. Complementare.nu fparte departe de graniţă. Ghidul glosează în drum despre personalitatea insolită a regelui bavarez, despre prietenia sa intimă cu Wagner. Ne pune un fragment, am şi uitat din ce op, dar prefer să zic că din Gőterdammerung. Într-o pauză îi spun că piesa mea preferată din Wagner e Cavalcada Walkiriilor. Cu care Coppola a construit una din secvenţele cele mai spectaculare din cinema. În Apocalipsul acum. Nu-l văzuse. Aluziile sale la consoarta lui Wagner îmi oferă prilejul să completez. Habar n-am dacă e un amănunt real, dar în filmul biografic despre Gustav Mahler (jucat de Robert Powell, care-l intepretase pe Iisus), Cosima Wagner era amanta compozitorului tot german, mai tare ca Wagner. Se non è vero…
Castelele. Linderhof încântă majoritatea turiştilor. E o piesă de perfecţiune barocă. Nu şi pe mine. Deşi grupul literar craiovean consideră proza mea ca fiind barocă, poate o fi, zorzoanele nu-s defel genul meu. Oricât aur ar conţine. Socot admiraţia acestui uriaş rege bavarez (peste 1.90 metri) pentru cultura franceză de epocă una firească. Dar strădania de a imita grădinile de la Versailles ar fi jalnică de nu le-ai admira prin propria arhitectură pesisagistă. Strecor, pricinaş (niciodată cârcotaş) cui vrea să mă audă că în materie de inspiraţie de la francezi Frederic cel Mare îl bate la scor pe acest Ludovic.
În schimb castelui Neuschwanstein e, pentru mine, o încântare. Cocoţat pe înălţimi corespunzătoare, are format şi, probabil, funcţie militară. Dar Ludovic îl construise din banii lui, ca loc de refugiu. A devenit vizitabil după moartea lui. Dece a ales el locul? Probabil deoarece pe versanul opus, peste 2 lacuri, dintre care unul, Schwansee, înseamnă chiar Lacul Lebedelor, se înalţă alt castel, elegant, construit de tatăl său, Maximilian al doilea. Hohenschwangau. Unde Ludovic şi-a petrecvut o parte din copilărie. Ca detaliu amuzant, ghidului îi mai scapă pronunţia Neuschweinstein, rar dar audibil. Deşi avusese grijă să prezizeze că în germană Schwann e lebădă, iar Schwein e porc. Cazarea fiind la acelaşi hotel, drumul de întoarcere spre Innsbruck e simetric. Căţărarea pe panta medie de 1/7 (mult diminuată pe serpentine) pe lumină, piede haloul celei de ieri, pe întuneric, dar rămâne o plăcere, pentru cine gustă. Oricum va fi o constantă inerentă a traseului.
Abia a treia zi intrăm în Elveţia. Străbatem ¾ din Tirolul austriac, spre vest, apoi, deşi nu pot fixa pe hartă punctul de graniţă, coborâm spre sud vest, la St Moritz. Staţiunea e splendidă, la peste 1800 metri, pe malul lacului omonim. Numele ei diferă în cele 4 limbi elveţiene: Sankt Moritz, Saint-Mpritz. San Maurizio, San Murezzan. Ultimul în romanche. Suiss romande, reto-romană sau ladină. Timpul prvăzut fiind scurt, abia apuc să intru într-o biserică catolică, a sfâtului Karl. Care-o fi ăla. Drumul zilei e lung, realitatea îl face foarte lung. Avem de trecut Alpii. Prin trecătoarea Maloja, căreia ghidul îi face o reclamă pe măsură. Dar, când să ne anajăm pe serpentine. Şoferii află că e închisă. În aval şoseaua, oarecum îngustă, e blocată de căderi de pietre. Har cerului, am aflat la timp. Abia zilele următoare, televiziunile de ştiri de la hoteluri, ne spun că situaţia reală a fost mai rea, imaginile susţin comparaţia. În paralel cu ştirile despre dezastrul produs în sudul USA de uraganul Harvey. Întoarcere la St Moritz, angajare în sens invers, spre nord est. Vom traversa Alpii prin trecătoarea Bernina. 2300 metri. Dar drumul, inedit pentru echipa ghid-şoferi, se dovedeşte mai bun decât scria pe hărţi mai vechi. Ocolul până la nordul lacului Como, unde reîntâlnim itinerarul programat, mănâncă 3-4 ore. Ajungem a Milano la crepuscul. Turul pietonal în fuga mare. Obiectivele standard le vedeam a treia oară. Cel puţin nu mai pierdem vremea. Ghidul ne duce, în supliment de program, la o dugheană cu pizza relativ ieftină. Apoi goană spre zona Varese, unde e hotelul. Mă felicit că contramandasem încă de ieri desprinderea temporară de grup, pentru a mă (ne) întâlni la Menaggio, oraş pe malul vestic al lacului Como (unde nici n-am fi putut ajunge, autostrada urmând malul opus). Unde prietenul stabilit cu 35 de ani în urmă la Lugano ar fi ajuns lesne. Dar, presupunând că el ar fi traversat lacul la Menaggio pentru a ne întâlni, dincolo de dificultatea coordonării cronologice, întârzierea de 3-4 ore ar fi făcut inoperant turul propus de el. Versiunea alternativă a turului, din portofoliul altei agenţii, mai prescurtată dar sensibil mai scumpă, ar fi avut singurul avantaj subiectiv de a trece prin Lugano. Pauza inerentă de oraş ar fi simplificat întâlnirea. N-a fost să fie.
Pe 24 august revenirea în Elveţia se face pe un traseu iarăşi foarte lung, spre nord vest, prin pasul Simplon. La cam 2000 metri. Puţin dincolo de satul omonim. Ghidul spune că pe aici ar fi trecut Napoleon, cu armata de Italia. În prima sa campanile majoră, din 1996-97, completez în minte. După care victorie a încheiat de capul lui pacea de la Campo Formio. După mai bine de jumătate de veac, nepotul său, al doilea împărat al Franţei (Charlemagne nu se pune, fusese împăratul apusului şi era franc. German adică) reface Campania lombardă împotriva imperiului habsburgic, deschizând lui Camillo Cavour calea unirii Italiei. Mă tot întreb, de ficare dată, dece acest act politic e pus exclusiv în sarcina lui Garibaldi). Cititorul mă va ierta sau nu, e libertatea lui, că insist atâta pentru cele câteva minute la pasul Simplon.
Care pas e abia dincolo de graniţa elveţiană. Iar satul Täsch nu-I departe. De aici pleacă un trenuleţ către Zermatt. Praborgne în franceză. Din romanche. O staţiune cochetă, cu o densitate mare de puncte pitoreşti. Intre care un cimitir separate al alpiniştilor căzu tip e munţii din jur (destule vârfuri de peste 4000 metri, cel mai cunoscut fiind Matterhorn, iar cel mai înalt Doufurspitz, în masivul Monte rosa, cel mai înalt din alpii elveţieni şi al doilea după Montblanc. Populaţia locală, majoritar catolică, a făcut în timp, tranziţia de la Suisse romande la germană. Localitate mică, centru touristic (mai ales ski), unde transportul pe hidrocarburi e prohibit. Toate automobilele fiind cu motor electric.
De la Zermatt am urcat cu alt trenuleţ, la Gornegrat (peste 3000 metri, unde e un observator astronomic (pe care n-aveam timp să-l vizităm, plus facilităţile tursitice uzuale. Mica esplanadă oferă un larg punct de belvedere, acoperind o bună parte din creasta al[ină de peste 4000 metri. Matterhorn se vede din faţă, e vârful cel mai esthetic, cu izolarea lui. Ghidul nu uită să amintească folosirea imaginii ca logo pentru ciocolata Toblerone. Loc bun pentru fotografii. Toponimul Gornegrat mă duce la Czernogratz, nume de clan nobiliar german dintr-o povestire a lui Saki. Încât e nevoie de un effort mnemonic momentan când vreau să ma refer la punctual cel mai înalt atins în tur. Acest al doilea trenuleţ urcă, deci, cam 1500 metri. Pe cremalieră, evident.
Întorşi la Täsch (Taesch), reluăm autorcarul pentru a ajunge pe malul Nordic al lacului Leman. Direcţia general vest-nord vest. Diferenţă de nivel puţin peste 1100 metri. Parcă ceva mai multă autostradă decât serpentine montane. Popas la Montreux, înainte de care o scurtă vizită la castelui Chillon. Care nu impresionează pe măsura reclamei turistice. Dar Montreux, ca staţiune de lux, e plin de arăbime. Dar peisajul floral excelează prin rafinament şi diversitate. De-a lungul ţărmului strada e bordată de un prelung buchet pe ccare japonezii n-aar putea decât să-l aprecieze. Apoi, déjà pe întuneric, Laussane. Nu e primul oraş cocoţar pe 7 coline, dar e singurul cu diferenţe de nivel între strâi, ba chiar cu unele lifturi stradale. În program e catedrala Notre Dame. Terminată în secolul XIII, a suferit furia protestantă în secolul XIV (Geneva lui Jean Calvin nu era departe). Apoi fu restaurată în secolul XIX.
Deşi e dedicată Fecioarei, nu seamănă cu cele din Paris şi Strassbourg, de pildă. Are un singur turn, formă de cetate. Oricum arhitectură gotică. Rosariul rezistă din secolul XIII, cu excepţia piesei centrale. Oricum spre final va fi vorba de bisericile întâlnite.
Itinerarul de-a lungul malului nordic al lacului Leman (cunoscut şi ca lacul Geneva) trece prin destule oraşe cu semnificaţie. Între Montreux şi Laussane e Vevey, unde a locuit Charlie Chaplin în Elveţia. Între Laussane şi Geneva, mai aproape de al doilea oraş, e Versoix, sediul familiei regale atâtea zeci de ani. Nu departe Nyon, capitala fotbalului european.sediul UEFA. Trecem de Geneva, urmând Ronul, pentru a ajunge la hotel. Undeva în apropiere de Bellegarde. Când citeam programul turului îmi spuneam că numele oraşului are o rezonanţă. Trimite undeva. Am verificat atunci pe loc. Da. Întâlnisem localitatea în romanul lui Dumas père. Celebrul Contele de Monte Cristo. Într-un episod minor. Referitor la un târg, între Bellegarde şi Beaucaire. Dar… hotelul e penibil. Cu 2 corpuri de clădire, o parte din călători într-una, restul în cealaltă. În orice tur există şi camera triple. Stabilimentul de aici nici nu are camera triple. Am mai întâlnit. Se pune un pat pliant. Dar la sosire acesta era sub unul din paturi, funcţionara de noapte l-a montat, de bine, de rău, dar spatial camerei era epuizat. În fine. Am stat tot 2 nopţi. Voi reveni la discuţia despre hoteluri.
(va urma)

acest articol va aparea in rubrica de profil a portalului liternet.ro:
http://atelier.liternet.ro/articol/18192/Radu-Ilarion-Munteanu/Elvetia-Circuit-alpin-I.html