Celui care a fost şeful meu şi
Dlui Tolontan
Azi, 12 august, dintre nenumăratele aniversări şi comemorări, două îmi sunt importante. Iar de coincidenţa lor am devenit conştient în 1974. Nu contează de ce. E ziua de naştere a două persoane plecate, la 18 ani diferenţă, într-o lume presupusă a fi mai bună şi care au avut, fiecare, cota proprie de influenţă asupra biografiei mele. În proporţii firesc diferite.
Tot azi e ziua de după un meci de campionat, care, vai, cel puţin în anul de graţie 2013 n-a mai fost un derbi. Dar care a fost singurul derbi autentic în cea mai mare parte a celor 65 de ani, cât măsoară biografia acestei rivalităţi sportive, în particular fotbalistice. Ziua cronicilor. Incidentele, altfel nu neapărat inevitabile, dar quasipermanente la un aşa meci, s-au acordat în gen, număr şi caz cu nivelul mediocru al meciului: un grup de radicali dinamovişti, deghizaţi în echipament de suporteri stelişti, posesori de bilete în peluza rezervată oaspeţilor (care au returnat 2000 din cele 5000 de bilete rezervate), au declanşat o mică bătaie. Stewarzii (de ce le-o zice, doamne, aşa?) derutaţi, n-au intervenit. Har cerului, jandarmeria a stins prompt şi fără excesul obişnuit de violenţă, micul incendiu. E adevărat că galeria dinamovistă n-a mai dat foc unei bune jumătăţi de sector, ca pe Ghencea, cu ani în urmă, dar au zburat câteva scaune. Va fi oarecum interesant cine va fi determinat să le deconteze. Simetric, colericul care ocupă, mă rog, aşa cum ocupă, funcţia de manager general la echipa campioană, n-a scăpat ocazia să se mai facă odată de râs, provocând incidente simetrice la vestiare, după meci. Nu ce funcţionari din Ştefan cel Mare au reacţionat violent e important, ci că, afară de forţele de ordine, cei mai activi contributori la liniştire au fost Dănciulescu, un profesionist mereu decent şi antrenorul oaspeţilor. Ambele incidente au fost relatate exact de ediţia de azi a Gazetei Sporturilor.
Dar ce-mi pare interesantă e o aproape neaşteptată consonanţă din dubla pagină a cronicilor. Relatând corect derularea unui meci văzut de marea majoritate a cititorilor (şi, doamne, ce grea a devenit meseria de cronicar azi, când eşti nevoit să relatezi ce va fi văzut toată lumea), ambele cronici sunt scrise din poziţii, diferite ca nuanţă, dar lesne identificabile, de parti pris. Din partea dlui Cristian Geambaşu, o cronica scrisă corect, dar din poziţie de irepresibil suporter, e(ra) de aşteptat. Mai ales după ce s-a făcut de râs în dialogul cu decenta campioană de scrimă. Îi respect afinitatea electivă, cum respect mărturisirea dlui Cristi Borcea, că ar fi plâns de ciudă în noaptea de la Sevilla. Infinit mai mult decât aş repecta poziţiile conjuncturale, oportuniste, ale unor jurnalişti de sport, care se înfruptă din succesele campionilor, când au din ce, dar… în fine, să nu continuăm. Ne-am micşora dându-le atenţie. Humorul imanent al dublei pagini vine, însă, de la articolul semnat de dl Cătălin Tolontan, o semnătură de calibru. Impecabilă demonstraţia logică a dsale şi, atâta cât pot fi de obiectiv (şi, fără falsă modestie, pot), serveşte, dincolo de politica unei echipe fără de care, oricât de rivală mi-ar fi, nu poate fi conceput fotbalul românesc, serveşte, aşadar, unui principiu pragmatic şi realist. Un vademecum succint pentru orice investitor în fotbal. Asta e partea obiectivă a articolului, repet, oportună, necesară chiar. Întâmplarea că după a şasea înfrângere consecutivă în competiţiile interne, a echipei Dinamo, în faţa rivalilor de-o viaţă, două articole semnate de două nume emblematice şi stimabile ale Gazetei Sporturilor, altfel exacte fiecare în parte, sunt scrise din perspectivă dinamovistă, ţine, cum sugeram, de humor. Humorul imanent. Atenţie!!! Am formulat cu destulă grijă frazele. În nici un caz comentarea articolulului dlui Tolontan nu trebuie citit ca o acuză. Nu-mi amintesc să fi citit nici un singur articol semnat de dl Tolontan care să poată fi caracterizat de o anume simpatie. Cum dl director al ziarului îşi asumă simpatia pentru echipa craioveană. Similitudinea celor două articole, paginate alături, se restrânge la perspectivă. Logică pentru ambii autori. Dacă lectura lor e să-mi amintească de ceva, din nemuritoarea arhivă virtuală, cea din memoria mea, a ziarului, e citarea, de către regretatul şi neuitatul Ioan Chirilă, a altui cronicar, din altă trecută generaţie: cronica unei înfrângeri o scriu uşor, imediat. Cronica unei victorii îmi ia cel puţin 2 ore. Har cerului că de 3 ani nu există stelişti printre redactorii Gazetei… Dar au existat vreodată? Dacă nu, cu atât mai bine!
Totuşi, perfecţiunea articolului dlui Tolontan e, vai, nimic nu-i perfect, ciobită în ultima sa frază: Când… ca dinamovist îţi vine să te intorci spre tribuna oficială, ca pe vremuri, şi să-l înjuri pe Valentin Ceauşescu, cel care afişa, flegmatic, drapelul roş-albastru chiar în „Ştefan cel Mare”. Aia era o umilinţă protejată ideologic, asta e o neputinţă justificată contabil.
M-am aplecat cu atenţie asupra frazei. Dincolo de fina aluzie la Andone, altfel un fotbalist şi un antrenor decent. Ca efect convenţional, accentuează concluzia analizei pertinente a politicii economicoase a finaţatorului dinamovist. M-am întrebat, apoi, logic, dacă un jurnalist sagace, ca dl Tolontan, comite eroarea comună de apreciere a contribuţiei exacte a lui Vale (familiarismul unui fost coleg), sau o simulează. Căci imi pare improbabil să nu fi citit foarte exacta carte a confratelui Andrei Vochin, retras de la tribuna jurnalistică în spaţiul tehnic al comentariilor tactice (ceea ce, totuşi, e mult mai greu!). Care carte a descris foarte corect, pentru intimii de atunci ai echipei (intimi printre care avusesem şansa să mă număr), contribuţia exactă a lui Vale. Atunci singura alternativă logică e simularea erorii comune de interpretare a influenţei fiului cu totul neaderent politic, ca să-i sune bine în coadă demonstraţia, repet, oportună. Procedeu, la urma urmei, rentabil. Căci orice scriitură, de la cronica de fotbal la romanul fluviu, se adresează unui public mediu…
Related Articles
No user responded in this post