IOANA ULTIMULUI CAPITOL
Nu am nici un motiv, afară de întâmplarea că azi mi-a trăznit prin cap, să povestesc despre un personaj neliniar. Număr azi 4 ani de când a plecat puţin. Ultimele-i luni a scris, fără să scrie, cronica unei morţi anunţate. Suferise în ultimii 4-5 ani de viaţă 3 operaţii, dintre care una de cancer, un accident cerebral, soldat cu o hemipareză, pe care a surmontat-o cu voinţa ieşită din comun, cu care se născuse şi pe care o viaţă defel plicticoasă o dezvoltase la nivel greu de imaginat pentru noi, oamenii obişnuiţi, ajutată de un kinetoterapeut talentat, care a ştiut exact ce să-i spună şi pe care l-a ascultat. A anihilat integral pareza, pentru ca atunci când nu s-a mai putut ridica din pat s-o facă dintr-o poziţie demnă. L-am cunoscut, din întâmplare, pe fiul ei, nici ăsta nu exagerat de comun. Un tip care-şi dismula anxietatea (el pretindea că şi-ar fi exorcizat-o) cultivând, voios, humorul negru: o viaţă de om avusese cu maică-sa relaţii de-a dreptul umane, în sensul de impecabil contradictorii, un război îndelungat şi drăgăstos. Cum diferenţa de vârstă era convenabilă, 19 ani, când a simţit că îmbătrâneşte, a început să-i taie macaroana cu o glumă îndoielnică: tu nu-ţi dai seama că suntem deja aceeaşi generaţie? Om norocos, avu şansa să se interneze oarecum de urgenţă, pentru o operaţie similară, pe care dacă n-ar fi fost cretin l-ar fi depistat în prima lună după operaţia femeii care e subiectul naraţiunii. Exact în ziua în care ar fi trebuit s-o extragă din spital, medical local preferând să nu-i moară acolo. Deloc de condamnat, medicul. Soţia şi fiica mezină avură grija incomodului transfer, apoi avură prezenţa de spirit să-i arunce în faţă, ştiind cât de mult gustă humorul negru: ţi-ai aranjat anume criza, să scapi de bătaia de cap. Femeia s-a încăpăţânat să-şi amâne plecarea 4 luni fără o zi. De la prima operaţie a celui care se considera, cu humor negru, ca făcând parte din aceaşi generaţie cu ea. De ajuns pentru a-şi auzi, cu satisfacţie, fiul, că-i dă, în sfârşit, o replică în maniera ei, prin telefon. Din spitalul instituit în spitalul ad hoc de acasă la ea: să-ţi intre bine în cap, de acum am, în sfârşit, şansa să spun că nu mă mai interesează decât persoana mea. Apoi, după ce începuse zombiterapia şi mai trecuse printr-o operaţie, când alt chirurg îi salvă viaţa pentru a treia oară, cu exact două săptămâni înainte de a afla, telefonic, de expiere, avu o ultimă conversaţie veselă şi dură cu femeia. În care-o anunţă că nu are de gând să-i respecte voinţa de a fi incinerată. Apoi, la o zi după aniversarea unei prietene dragi, reuşi s-o înmormânteze alături de sora ei, care i-o luase înainte cu aproape 3 ani, în acelaşi mormânt în care sălăşluiau 3 generaţii de mocani. La etajul intermdiar, mama celor două surori şi bunica bărbatului deja bătrân.
Femeia despre care povestesc devenise medium, fără a şti, din copilărie, când era să moară în urma unui deochi. Atâta doar, primea informaţiile onirice codificat. În scenarii spectaculare. Spre deosebire de soţia fiului, care le primeşte în clar. La exact doi ani după plecarea mamei sale, omul întâlni o versiune simultam mai sofisticată şi mai simplă a primei sale fiice, cu care ajunse, într-un tacit comun acord, să nu afle informaţiile pe care tânăra le recepta şi care-l priveau decât post factum. Acuma sigur că cititorul cu ureche exersată bănuie că personajul, episodic în povestea de faţă, merită de una singură (doamne ce dezacod gramatical oribil, dar e sugestiv) un capitol întreg. Din altă poveste.
Poveste suspendată. De o vreme, personajul episodic, devenit personaj apropiat de suflet, s-a alăturat, cu subtilă originalitate, altor personaje, pe care, în nemernciia sa, fiul cultivator de humor negru le numeşte duhurile sale transparente. Cum? Contrasemnând, cu mereu originalitatea sa impecabilă, decretul prin care duhurile transparente îl avansaseră pe cultivatorul de humor negru, la gradul de colonel. Ca să nu-i mai scrie. Eroare! Nu e adevărat că cea de-a treia fiinţă cu abilităţi mediumnice, o vreme în anturajul bătrânului nu-i mai scrie! Mult mai rău! Îi răspunde la rare mesaje, telegrafic şi impebabil politicos. Vă puteţi imagina o uşă mai temeinic închisă, domnilor preşedinţi? Dar să continuăm…
Femeia care a plecat puţin, cu 4 ani în urmă, fusese, de mic copil, cea mai încăpăţânată fiinţă pe care o cunoscură toţi cei din anturajul ei de-a lungul a 82 de ani. Îşi pierdu tatăl la o vârstă periculoasă, 13 ani, ceea ce-i împietri o bucăţică din fire. Izbită fiind de evidenţa că din acel moment avea să fie nevoită să se bazeze doar pe forţe proprii. Ironia imanentă făcu ca această voinţă monstruoasă să anime un corp din ce în ce mai neputincios în ultimii ani. Măritată la 17 ani, divorţată la 21, îi oferi inconştient fiului şansa de a se dezvolta lipsit de orice presiune paternă. Schimbase nenumărate meserii, pentru a nu reuşi să adune, prin reîntregire şi după acoperirea unor perioade înregistrate aiurea, cu martori găsiţi nu prea lejer, minimul atunci legal de 20 de ani de muncă, la vârsta pensionării. Soră medicală, funcţionară, regizoare la clubul muncitoresc din orăşelul natal al fiului, atunci copil, dată afară pentru incompetenţă după singurul an din istoria clubului în care fuseseră montate 4 piese în regia ei, secretară şefă la un grup şcolar de chimie (în alt orăşel, unde şi când fiul termina liceul), inspector de personal, dată afară pentru insolenţa de a refuza decontarea unei sume ridicole. Pe un bilet de tren falsificat, în beneficial unui mare ştab al trustului. Apoi, 12 ani, până la pensie, abia reuşi să adune a treia parte din ani, ca tricoteză, cooperator cu munca la domiciliu. Proporţional cu o normă de batjocură. Un rezumat ultraprescurtat al unei vieţi din care banalitatea fusese alungată dign. Probabil de la naştere.
Cum spuneam, l-am cunoscut din întâmplare pe fiul ei, nici ăsta prea liniar. Un exemplar mult diluat. Dar cu unele circumstanţe compensatorii. Şi în capul lui cel puţin o rotiţă se învârtea pe dos faţă de celelalte. Povestea maică-sii de la el o ştiu. Refuză s-o scrie el însuşi. Ar fi făcut-o mult mai bine ca mine. Nu numai că face parte din propria lui viaţă, dar omul a devenit, probabil tot ca urmare a gustului mcabru pentru humorul negru, scriitor. Deloc banal, evident. Cu atât mai rău că o scriu eu, antitalent la povestit. Dar tot de la el mi-a rămas în minte un citat din André Gide: Atunci când nu poţi spune “cu atât mai bine”, spune “cu atât mai rău”, Nathanael. Sunt aici mari făgăduinţe de fericire.
Bine, dar de unde până unde titlul? Fiului femeii îi intrase în cap, pe semne nu cu totul nemotivat, că, dacă nu-i prelungise cu o vreme viaţa maică-sii, în perioada de bătrâneţe comună, cel puţin i-o făc făcuse întrucâtva mai suportabilă. Cititndu-i, la telefon, în conversaţiile zilnice, mesajele surorii lui de steaua lui David. Altă femeie genială. Evreică, israeliană, scriitoare de expresie ivrit şi română, generatoarea unui humor cu forţa dizolvantă a elixirului care ar lichefia scoarţa globului. Şi care devenise, prin acest canal indirect, prietena femeii noastre. Plecată şi ea, după 16 luni. Un grup de prieteni ai scriitoarei s-au apucat să-i editeze scrisul. Ultimul capitol al celui de-al treilea volum, apărut, iată, cam tot în perioada asta, povestea despre… Ioana. Această prietenă prin releul e-mail – telefon. Fu acest final ideea unei alte femei inteligente, din grupul redacţional respectiv. Un motiv în plus ca fiul să refuze să scrie despre maică-sa. Un motiv în plus ca eu să nu pot evita s-o fac în locul lui.
Iată câte ceva despre această remarcabilă femeie. Textul e datat la prezentul momentului.
CELĂLALT FOCAR
Azi 17 august Mama Geea a terminat 2 2/3 ture complete în jurul Tatălui Helios de când sora mea de Steaua lui David, cum se amuza considerându-se, Hana Fratu, născută Luana Zosmer, a plecat puţin într-o nouă misiune. Orbita Geei, Terrei, Pământului, n-are importanţă numele, e la fel de eliptică precum a intuit şi verificat magistrul împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, Johannes Kepler pe nume şi cum a statuat sir Isaac Newton. Cum sunt toate orbitele fraţilor şi surorilor planetari, de la Mercur la Pluto, inclusiv nenumăraţii asteroizi, comete et caetera. Una cu excentricitate foarte mică, aproape un cerc, dar tot elipsă. Astrul ce ne dă viaţă fiind plasat, conform legilor, într-unul din focare, habar n-am ce-o fi în celălalt focar. Îmi place să cred că Hana şi-a stabilit pupitrul de comandă acolo. În acel celălat focar. În celălalt prezent.* În dificilul reportaj, aici, mai jos, de la un eveniment public la care participam, fie şi ca personaj secundar, trebuia să mă restrâng, să mă focalizez adică, la dimensiunea de scriitoare a acestei femei rarissime. Mi s-ar părea ieftin, însă, să schiţez măcar nexusul nenumăratelor dimensiuni mai mult sau mai puţin conexe, de care am aflat, conversând, de la prima la ultima replică, despre acelaşi subiect, Iisus – omul. Nexus despre care sunt perfect conştient că reprezintă o parte aproape neglijabilă din personalitatea ei derutantă. Ieftin prin utilizarea momentului comemorativ. Va veni odată şi odată timpul să vorbesc, să scriu, scurt, despre Hana. Timp am. Deşi siguranţa astra afişată insolent e tot derutantă. Ca o fentă din gleznă. Acum mă limitez la două lucruri: primul e că-mi reproşez azi, ca frate de cruce, cum tot Ana (Ana am zis? Hana. Dar poate nici n-am greşit prea mult), că nu mi-am făcut datoria să am grijă, după plecarea ei, de sora ei, care-mi locuieşte în gând (ca să zic aşa), tocmai pentru că nu are nevoie să aibă nimeni grijă de ea. Frate, fie şi de cruce şi soră, fie şi pur şi simplu, ai Hanei, nu sunt neapărat fraţi între ei. Dar, domnilor preşedinţi, nu mă întrebaţi ce-şi sunt, căci nici dacă aş şti nu v-aş spune. Ştiu doar că după plecarea unuia, de când lumea, ceilaţi se strâng la olaltă mai… strâns. Să fie îndepărtarea orbitală, simultan cu o apropiere inefabilă perenă, simptomul permanenţei pregnante a Hanei? Dincolo de definiţia ei a ceea ce e viu, citată în reportajul de mai jos, aici, de la un moment deja trecut.
Al doilea lucru e un exerciţiu, consonant cu momentul comemorativ. Iată, mai jos, o pagină din cea mai stranie carte a unui scriitor mult drag mie, pe care Hana îl gusta. Şi care pagină e o transfigurare a propriului ei scris, dincolo de îngroşata tuşă exterioară. Prin ceva la fel de inefabil:
„Brusc, ca din pământ, apărură cei doi lăncieri războinici, purtând deasupra capului înalte şi ascuţite suliţi. Pielea lor cafenie-roşiatică scânteia toată, cu excepţia braţului drept, presărat cu un praf argintiu. Goale cu desăvârşire, trupurile lor vorbeau singure despre forţă! Erau mărunţi, cam cât Vinoacă. Unul înaintă şi se opri la cinci paşi de musafiri, aşezând lancea în diagonală, aşa cum mânuiau halebarda vechii oşteni din Europa, când voiau să oprească intrarea sub zidurile păzite de ei. În poziţia luată, ca şi în vocea băştinaşului, se puteau bănui mândrie şi conştiinţa propriei forţe.
–Taki buri!
-Ce vorbeşti?, făcu Salamanca.
–Taki-taki!, strigă lăncierul.
-Aha! Asta schimbă cu totul situaţia, răspunse marinarul.
–Taki buri ooo!
-Formidabil! Şi de ce?
Veni şi celălat războinic.
–Riko lam! Riko paava ajuv! Ooo!
-Eşti şmecher? Crezi că mă las tras pe sfoară?
–Bakari! Ooo! Kookey bha-bha!
-Nu sunt de acord. Peştoaica galbenă era mai frumoasă.
–Fukbom urse taki-taki!
-În nici un caz. Aşa nu facem târgul.
–Taki buri ooo!, strigară amândoi băştinaşii şi, după ce executară în acelaşi ritm câteva mişcări cu lăncile, o luară la goană. Dar nu că s-ar fi speriat.
-Ia ascultă, ce… taki-taki aţi tot parlamentat?, întrebă Vinoacă.
-Vechile tangouri.
-Cum?
-Am înţels un singur cuvânt: “ooo”, lămuri Salamanca.
-Şi înseamnă?
-Moarte.”
(dialogul este extras din romanul Aventură şi contraaventură, de Leonida Neamţu)
Nota bene: ieri, 16 august, a fost incinerat alt bun prieten comun al femeii şi fiului ei din aceeaşi generaţie. Iar peste alte 2 zile va fi aniversarea naşterii unei persoane foarte, foarte dragi, mama unei artiste cu os domnesc. Nu în ultimul rând, cu exact o lună şi o zi în urmă fusese aniversarea, acum rotundă, a naşterii altei persoane la fel de dragi. Ambele jucând rolurile, dificile, de duhuri transparente. Roata continuă să se învârtă şi va continua s-o facă şi când amintirea celui în locul căruia am povestit, stângaci, se va disipa dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii…
Related Articles
No user responded in this post