CUM AR CITI CARAGIALE

Oricât mi-aş aroga meseria de cititor, lectura celui mai recent roman al profesorului universitar de matematică Bogdan Suceavă cere concentrare maximă. Iar raportul de lectură, oricum l-am numi, cronică ori recenzie, cere o analiză a cărei arie trebuie să pună romanul însuşi într-un context mai larg.
Documentarea scriitorului a avut adâncime intensivă. Ceea ce solicită cititorului care-şi asumă misia de cronicar o anume extindere complementară. Concret, sursele majore ale scriitorului au fost memoriile lui Alexandru Candiano Popescu şi arhiva procesului de la Târgovişte, intentat participanţilor ploieşteni la… cum să-i spunem oare, aproape orice cuvânt uzual e simultan relativ corect şi incomplete. În fine, să ne rezumăm la neutral termen evenimentul din 8 august 1870. Datoria oricărui cronicar e să se aplece cel puţin asupra memoriilor regelui Carol I, domnitor la orele evenimentului. Dacă nu şi asupra altor surse care vor fi reflectat evenimentul.
Pe cale de cinsecinţă socotim că un raport relevant de lectură nu-şi poate permite să-şi restrângă atenţia la dimensiunea strict literară a romanului, fără a discuta, cât de cât, latura implicit politică a acestuia. A scrie despre republica Ploieşti, cum evenimentul din 8 augst 1870 a rămas în memoria colectivă până la prima generaţie născută după al doilea război mondial cerea valorificarea surselor deja numite şi asumate explicit de scriitor. Care a încorporat inteligent nu puţine citate şi perifraze din acestea surse. Pentru cititorul din această generaţie aflată dinclo de crepuscul, la apus cere relectura cel puţin a capitolelor din cea mai populară ediţia memoriilor personajului indirect, numit în text exclusiv Vodă Carol, cea redactată de Mite Kremnitz (reeditată la începutul anilor 90 de edituri efemere). Iar pentru a scrie despre roman, din perspectiva acestei generaţii senecte, cere cee ace spuneam de la început: o contextualizare mai largă. Perspectivei participanţilor la evenimente – şi ale apărătorilor acuzaţilor reprezentativi la procesul post factum socotim cel puţin utilă schiţarea unei perspective complementare. Pe scurt, dacă republicanii ploieşteni voiau alungarea lui Vodă Carol (în ochiilor cumva ca o etapă naturală consecutivă alungării, cu 4 ani înainte, a lui Vodă Cuza), credem că e mai bine pusă în valoare latura istorică a romanului dacă aflăm cum a privit prinţul domnitor evenimentele. Dece? Deoarece, dacă tribulaţiile de moment ale fostului căpitan Candiano Popescu sunt bine acoperite documantar de propriile memorii, în roman nu se face nici o referire la partea a doua a carierei acestui personaj interesant. Anume cea în care a îndeplinit funcţia de aghiotant al fostului domnitor, promovat rege, prin voinţa direct populară şi indirectă, prin reprezentanţii parlamentari. În limbajul de azi termenul ar fi şef de cabinet şi orice discuţe asupra nuanţelor terminologice excede aria raportului de lectură. Cum şi trecutul personajului, în armata română, apoi la Paris, ca avocet, e referit în text doar ca element de fundal. Nimic mai firesc, disiprea atenţiei dincolo de ziua de 8 august şi procesul consecutiv ar fi diluat construcţia literară. Totuşi, între ultimele citate din memoriile lui Candiano, încorporate în ultimele pagini ale romanului, e mai mult decât o diferenţă de nuanţă. Subtil, dacă romanul se încheie concluziv cu replica personajului Iancu, extrasă din Boborul, ultimul cuvânt, concluziv şi el în felul său, cu 2 replici mai înainte, al personajului Candiano – extras la rândul său din aceleaşi mereu prezente memorii -, trimite discret la schimbarea de optică a revoluţionarului. Aşa de discret (un moment de artă scriitoricească a lui Bogdan Suceavă) că nici nu-i pot recunoaşte sorgintea decât cei care cunosc episodul istoric al cooptării fostului mazzinist în stafful regal. De altfel posedăm o dovadă că această nuanţă fu lipsită de echivoc: la lansarea de librărie post Gaudemus (25 noiembrie, Humanitas Kretzulescu) scriitorul a evocat en passant schimbarea de statut a fostului prefect efemer. Iarăşi dintre participanţi, generaţie intermediară, e improbabil să fi observant toţi. Nu ştim cum va fi decurs lansarea ieşeană, dar nu ne reprimăm o curiozitate firească.
Dar la urma urmei, despre ce e vorba în acest roman, intitulat elocvent Republica? Şi, pe cale de consecinţă, cine-i eroul său? Sub aparenţa relatării, oră cu oră a zilei de 8 august 1870 şi a procesului, adevăratul erou e Iancu. Tânărul de 18 ani Caragiale. Numit, din când în când, Caragiali. Nu numai că el e preznt în toate momentele acţiunii, nu numai că prezenţa lui e tot ce poate fi mai departe de anonimat. Iar ultima frază a textului, care încheie nota post dialog, e elocventă: Că tânărul Iancu Caragiale ar fi fost de faţă la aceste scene e un fapt de o mare importanţă pentru noi toţi, într-un mod secret, care amuzăşi doare deopotrivă.
La lansarea de care vorbeam şi care a avut un aer destul de neconvenţional de masă rotundă, scritorul mărturisea ceea ce oricum nu se putea ascunde: că munca sa la roman, integrând documentarea şi scrierea efectivă într-un gest unic, a fost una de arheolog. Cu dublu ţel, am completa. Deshumarea cioburilor cam rare a unui eveniment nu foarte cunoscut la nivelul marelui public, pe de o parte, dar mai ales descifrarea resorturilor decisive în traiectoria dramaturgului, a nuvelistului, a inventatorului speciei numită momente, a jurnalistului şi la urma urmei a cetăţeanului Caragiale. Căci stingerea din viaţă a tatălui său, între zaveră şi proces, de unde nevoia acută de a-şi asuma susţinerea existenţială a mamei şi surorii preadolescente n-a fost cel mai neînsemnat factor determinant.
Romanul e conceput într-o foarte discretă antiteză. Prin cele 2 personaje centrale. Candiano şi Iancu. Aparent primul e eroul, republica de 15 ore e opera lui. Dar structural, acesta, deşi alimentat cu destule citate din memoriile persoanei reale, e, mai degrabă, un simbol semnificant. La care vom reveni. Pe când personajul Iancu e un model reuşit de erou literar. Singurul care evoluează de-a lungul naraţiunii, pentru ca acumuările să-l maturizeze şi să-l silească să opteze în final. Faţă de evoluţia personajului, toate celelalte rămân statice. Cu un abur vag de fantoşe. De la abia postadolescentul care iese bezmetic în stradă auzind clopotul popii Nae, la surprinzător de maturul tânăr care refuză gemenilor hrăniţi cu Victor Hugo participarea la falsa aventură rocambolescă (excelent exemplu de provincialism non mahalaesc cei 2) a trecut un veac. Deloc de seninătate. În doar câteva săptămâni. Reacţia sa organică la descoperirea falsităţii lumii judiciare e cel mai bun certificat de calitate umană. Şi deloc întâmplător, descriind reflexiv noaptea de febră a tânărului, Bogdan Suceavă îşi scrie cee mai bune pagini din roman. Petru ca imediat să rămâi, la prima lectură, cu impresia că anunţarea sentinţei de achitare e ratată narativ. Dar nu! Căci adevărata lovitură de teatru, flamboyant şi perfect articulată întregului, abia urmează. Moment în trepte ascensionale. Farsa acuzatului care scuipase sânge (te-am dus şi pe tine, i-am dus pe toţi, îi spune farsorul avocatului Fleva), apoi apariţia de grand guignol a revanşardului comisar deposedat de funcţie şi de sabie în prima noapte de tânărul Iancu nu fac, în ciuda spectaculozităţii, decât să pregăteasca marele fix a rolului titular, ca să folosim o clipă argotul teatral: evadarea lui Iancu din sala de judecată, scăpându-i comisarului printre degete. Deghizat spontan în prăpădita femeie care şurluise sângele de pe podele. Să nu omitem din acest final de comedie bufă al procesului un amănunt pasager. Dar semnificativ. Personajul Eugen Carada, viitor corifeu al creditului şi al Băncii Naţionale, marea operă a liberalilor după chemarea lui Brătianu la guvern, proaspăt achitat, pleacă de la Târgovişte fără să-şi ascundă o tristeţe care, de atunci, nu-l va mai părăsi niciodată. Prin această volută stilistică, scriitorul anulează din poignet impresia generală de a fi descris lumea acelor săptămâni cu un parti pris aproae ostentativ. Dar, atenţie, pentru cititorul avizat. A fi luat tale quale de cititorul mijlociu e, însă, riscul inerent al oricărui scriitor neliniar.
Am auzit un om de teatru, prieten al scriitorului, la lansarea relatată, că nu se lăsase derutat de forma dialogală a unei mari părţi din text, citind totul ca un roman. Diagnostic corect. Dar care abia pune întrebarea care-i rolul şi rostul paginilor dialogale. Personal n-am avut nici un discomfort, lectura curgând firesc. Se pot face speculaţii asupra rezonanţei textului cu însuşi Caragiale – persona reală, dar prefer să scot în evidenţă alte aspecte convergente. Graţie ideii scriitorului de a începe lucrarea cu lista personajelor, manoperă care iar trimite la textele dramatice, le putem împărţi pe acestea în categorii: (i) personaje reprezentând figure publice reale; (ii) personaje extrase direct din opera caragialeşti (3); (iii) personaje consangvine lumii caragialeşti (e.g. Ghiţă Calup, care trimite direct la băcanul din Politică şi delicateţe): şi, în fine, (iv), personaje de umplutură.
Dacă forma parţial dialogală (nu se poate spune chiar dramatică, textul dialogat nu are toate atributee genului dramatic) şi o parte din personaje împrumutate de la Caragiale, altele consangvine cu cele caragialeşti semnifică nu atât un omagiu la adresa dramaturgului, nu atât o potrivită metodă narativă a evenimentelor evocate, cât un inteligent joc de a plasa personajul esenţial, postadolescentul Iancu, în mediul osmotic al viitoarelor sale creaţii. Simultan un argument subtil că nu e vorba atât de evenimentele din 8 august, cât de acestea văzute din perspectiva tânărului erou. Asta e miza romanului, cum am mai sugerat. Văzute, dar mai ales trăite.
Scriitorul merge mai departe. Însuşi limbajul folosit în primele 3 acte e împănat cu perifraze din textele caragialeşti, într-o densitate greu de ignorat. Sesizabile de cititorul mijlociu. Şi acest strat accentuează ideea că evenimentele sunt privite de personajul Iancu, nu ca voce din off, ci ca participant efectiv.
Întâlnim trimiteri parodic-perifrsatice la mai toate piesele impotante. De la Noaptea furtunoasă şi Conu Leonida, trecând pe lângăcâteva schiţe. Chiar motivul scrisrii pierdute seregăseşte în telegrama primită de la Bucureşt, care încurajează conspiratorii.
Dar există, oare, în aceste capitol, o voce din off? Cititorul obişnuit cu literature lui Bogdn Suceavă se aşteaptă să fie. Şi o găseşte. Printre perifrazele la expresii luate din teatru şi, pe alocuri, din Momente (în fond un teatru sui generis) sunt diseminate, în doză homeopatică, sclipiri ironice. Cu dublu scop. Pe de o parte sugerează nu atât distanţarea narativă, cât nevoia obiectivă a construi, în spatele perspective eroului participant o atare perspectivă secundă. Care nu poate fi decât distanţătă prin ironie. Pe de alta, ironia celor câteva comentarii discrete, a căror voce auctorială e lesne identificabilă, sugerează ceva mai adânc. Dacă evenimentele au avut o anume alură eroică, cel puţin în ochii exaltaţi ai participanţilor, aceasta e inseparabil legată de latura comică, destul de naţională. Aşa de bine pusă în valoare de opera lui Caragiale însuşi. Totodată, aceste fulgurante inserturi ar putea avea, pentru cititorii cârcotaşi (care nu numai că nu lipsesc, dar pe care personalitatea literară accentuate a scriitorului are chiar că-I atrage, şi valoarea unui la fel de discret alibi. e un mod de-a face cu ochiul. Una peste alta, până înainte de caitolul 4 cititorul care sunt n-a sesizat nici o notă falsă, nici un amănunt gratuit.
Tonul narativ din actul 4 redevine precis, analitic. Şi nu doar deoarece se bazează, pe lângă memoriile lui Candiano, pe arhiva procesului de la Târgovişte. Pur şi simplu ăsta era tonul potrivit momentului procesului. M-am întrebat dece titlul capitolului referitor la instrucţia (cercetarea penală înlimbajul juridic de azi) procesului e Inchiziţiuni. Personajul Iancu ia parte ca grefier al judelui de instrucţie Populeanu (nume ironic, caragiaesc, dar nu numai. Recomandat de judecătoria din Ploieşti, unde era copist. Îşi face meseria conştiincios. Arestaţii cercetaţi, dintre care se vor allege acuzaţii, îl recunosc, desigur, dar prudenţa tuturor cere să simuleze necunoaşterea reciprocă. Aşadar titlul nu face parte in limbajul lui. Aici e o subtilitate consecventă. E limbajul participanţilor la zaveră, limbajul liberalilor. Sau cel folosit de liberali. Dacă junele Iancu, cel care ieşise noaptea din casă auzind clopotul, l-ar fi adoptat spontan (scriitorul are grijă să nu dea nici un semn despre atitudinea junelui copist de la judecătorie, afară de dornţa acestuia de a-I urma cariera teatrală a unchiului Iorgu, înainte de momentul participării spontane la evenimente), la fel de june grefier de peste câteva săptămâni ar fi fost mai rezervat. Aşadar, ce spune acest titlu? El reprezintă mentalitatea celor cercetaţi. Şi limbajul avocaţilor liberali trimişi să-i apere. Iar adoptarea, de către naratorul autor al acestui limbaj, da capo al fine, ţine de convenţia scenică. E, adică, un artefact auctorial. Nuanţa nu scapă cititorului atent.
Fireşte, instrucţia acuzaţilor nu e deloc inchizitorială. E profesionistă. La nivelul de atunci, desigur. Acuzaţii se dovedesc chiar superiori. Nu prea mult, dar sesizabil. Deşi cei 3 judecători de instrucţie (echivalentul procurorilor de acum) au de acum o imagine destul de coerentă a evenimentelor, n-au abilitatea de a-i determina pe acuzaţi să se trădeze reciproc. Cât despre populaţia vechii cetăţi de scaun, realitatea unui process correct e o mare surpriză pentru ei. Sunt reticenţi.
Surpriza vine ca dintr-o trapă. Element teatral, oportun folosit. Intră în scenă comisarul dezarmat de tânărul june acum grefier. Judele Populeanu, care-l apreciase, nu are de ales. Îl dă afară. Iancu pleacă buimăcit. Cu gândul la grija pentru mama şi sora lui, pe care, iată, nu maiare cum le întreţine. Alt efect teatral. Conjugat cu primul. E angajat de avocatul Fleva. Ca secretar. Schimbă astfel taberele.
La proces, echipa de avocaţi liberali (toţi vor face cariere politice pe termen lung), se dovedeşte mai eficace decât acuzarea, reprezentată de un Lahovari, rudă a omonimului ministru a justiţei, şi el o figură politică de prim plan. Dar Victoria apărării, care, impresionând juriul, determină achitarea, e farsa unui personaj de plan second, recomandat de autor ca nevricos. Acesta scuipă sângeentuziasmul juvenil, simulând efecte ale pretinselor brutalităţi poliţieneşti în celulă. Apoi îl ia în balon pe însuşi principalul avocat al apărării, Nicolae Fleva. Cel care-l angajase secretar pe junele Iancu: i-am dus pe toţi, te-am dus şi pe dumneata. Junele, care jucase correct pe ambele tablouri, ca grefier şi ca secretar avocăţesc, nu mai suportă. Urmează noaptea de febră, de care am mai vorbit şi decizia de a nu mai lucra nici pentru avocaţi. Dacă se lăsase antrenat, cu entuziasmul juvenil, în noaptea sfintelor clopote, întreaga sa fiinţă refuză, cu o consecvenţă interioară abil trecută sub tăcere de scriitor, dar lesne deductibilă, să trăiască o viaţă în şi din minciuna spectacolului judiciar. El, care-şi admira unchiul, om de teatru şi care se visa actor. E, cum spuneam, momentul literar de vârf. Respins de falsa revoluţie, de ambele laturi ale lumii dreptăţii la fel de false, a-şi urma vocaţia teatrală devine unica soluţie existenţială. Teatrul e, în felul lui, o altă lume a minciunii, dar, încă subconţient, junele simte că e o minciună generatoare de multe adevăruri umane. Ironic, argumentul de pondere în faţă mamei şi a surorii preadolescente, care nu decide, dar se adaugă deciziei, e unu material. În fond copistul la teatru e mai bine plătit decât gestionarul hărtiilor avocatului ori conţopistul de la judecătorie. Poate aici e intuită de Bogdan Suceavă rădăcina simpatiei ascunse sub satiră ironică a creatorului real al Momentelor pentru conţopiştii din sfera administrative. Oricum, acest final de mică odisee drapată sub comedia republicană liberală, e unul din acele momente care te fixează în areopagul unei literaturi. Şi desfid pe oricine care ar considera concluzia de mai sus ca sicofantică.
Socotim că o plasare contextuală a romanului în istorie ajută la o cât mai complete înţelegere a lui. Cititorul sedus de scriitură, dar posedând cunştinţ istorice approximative (nu sun nue, ignoranţii istoriei nu-l citesc pe Bogdan Suceavă) riscă să fie întrucâtva derutat.
Episodul din 8 august în sine n-a stârnit, la prezentul epocii, mare ecou. Domnitorul trece peste el între alte mărunţişuri cotidiene. Când i se relateazăcă arestaţilor li se dresează un proces, comentează din mers că se aşteaptă la o achitare generală. Iar după ce i se confirmă aşteptările, spre finele lui octombrie, se mărgineşte la a comenta: achitarea e o mare lovitură pentru partidul liberal. Ambele amănunte sunt de găsit în vol. II al memoriilor lui Carol – Editura Scripta 1993. Cele redactate de Mite Kremnitz. N-am simţit nevoia să recitesc lucrarea lui Iorga, referitoare la politica românească sub Carol I, citate de scriitor ca sursă documentară, preferând una mai mult sau mai puţin omologă: Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, de titu Maiorescu, Editura Humanitas, 1994. În care episodului relatat în roman I se acordă încă mai puţină atenţie decât în memoriile domnitorului.
Dar activitatea partidului naţional liberal a avut o component antidinastică consecventă şi manifestă, ce abia s-a estompat după aducerea lor la putere, în 1876. Trecând, româneşte, în procarlism sicofantic din 1888 încolo. Deloc de mirare, liberalii fiind numiţi de adversarii lor istorici, roşii. Brătianu, conspirator de vocaţie, de influenţă mazziniană încă dinainte de divanurile ad hoc (1857). Faptul că a fost cel care a luat contct cu tânărul locotenent principe Karl von Hohenzollern Sigmaringen, la Dusseldorf, în perioada în care acesta nu se decisese să accepte oferta de domnie a românilor nu l-a împiediat să joace pe cartea antidinastică, pentru a se reorienta la moentul potrivit. În schimb C. A. Rosetti nu şi-a abandonat până târzu cnvingerile republican, de sorginte mazziniană. Dacă farsa de la Ploieşti s-a declanşt pe baza unui calcul greşit, care miza pe Victoria franceză în războiul cu Prusia, proaspăt declaşat în august, o acţiune violentă din martie următor, când regele Prusiei devenise împăratul Germaniei, îl adusese pe domnitor în pragul abdicării. Raportul de importanţă dintre cele 2 momente e net în favoarea celui de-al doilea. Dar primul a fost subiectul schiţei Boborul, publicată de Caragiale în 1896. Nu anticarlismul liberal de până în 1876 e motorul romanului, ci influenţa comediei de la Ploieşti asupr tânărului Caragiale.
Personajul Candiano e iarăşi unul reuşit. Luptător lucid, îşi refuză ealtarea pe care o joacă şi o foloseşte, se apără abil la process şi părăseşte scena cu fraza emblematică: de acum mutăm luota în parlament. E compatibil cu imaginea sa documentară. Ca persoană reală a continuat consecvent activitatea antidinastică, a fost reîncadrat în armată după ce liberalii au luat puterea, în 1976. Dacă asta e explicabil, o notă foarte bună pentru el e comportarea meritorie în război. Avansat maior, apoi locotenent colonel, se distinge într-unul din asalturile asupra Griviţei, la comanda unui battalion de vânători. E chemat de Carol ca aghiotant, iar Brătianu, sperând să aiba un om pe lângă domnitor, îl recomandă. Era în firea domnitorului să-şi apropie astfel adversarii, dezarmându-i. îşi încheie cariera ca general de brigade.
Cariera celorlalator oameni politic liberal care apar ca personaje n roman interesează mai puţin. Doar ca fapt divers, avocatul Fleva, cel care-I algajase pe junele Iancu secretar, fu, ca deputat, cel care-l interpelă pe minitrul de externe Kogălniceanu în seara de 9 mai 1877, provocând istirica replica ce va fi declanşat moţiunea proclamării independenţei naţionle a doua zi. Ceea ce n-are nici o legătură cu romanul.
Ca cititor, îmi imaginez că însuşi Caragiale ar fi citit cu savoare romanul lui Suceavă.