DE LA PASCAL LA… FARAON

Să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul.

Raluca Faraon, editura Junimea, Iaşi, 2019

Se publică multă poezie. Numărul revistelor culurale din România e mult mai mare decât cel din Franţa, de pildă. Sigur mai mare decât numărul mediu al revistelor culturale din UE. E doar o realitate. Fără nici o conotaţie. În sine, realitatea asta e pozitivă, dar o cronică de întâmpinare evită, la distanţă, orice atitudine encomoastică, fie şi indirectă. Contextuală. Care ar risca să fcă un deserviciu subtil cărţii recenzate. Numărul debuturilor în poezie e, proporţional, remarcabil de mare. Potenţialul recuperator după blocajul cultural, în particular editorial, antedecembrist, nu e încă epuizat. Cu puţină şansă nici nu se va estompa, în timp. Dar una e să debutezi la o editură intrucâtva provincială (în sens cultural, nu geografic) şi alta să debutezi la o editură de istorică tradiţie, dintr-una din capitalele culturale naţionale. Precum Junimea. Într-o colecţie rezervată debuturilor, precum Numele poetului.

Acesta e contextul apariţiei volumului Ralucăi Faraon, să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul. Şi nu e un debut de serie. Oricât ar fi editura de prestigioasă. Prestigiu transferat firesc colecţiei. Căci editura junimea i-a conferit autoarei premiul de debut la Festivalul Naţional de Poezie Costache Conachi, ediţia XXVI, Tecuci. Aici intervine un amănunt pe care abia ulterior cronicii o voi ruga pe autoare să mi-l lămurească: ediţia Festivalului, deci a premiului, fu în 2018, iar volumul e datat 2019. Probabil coordonatorii colecţiei, nume prestigioase, la rândul lor, Ioan Holban şi Lucian Vasiliu, vor fi recomandat editurii premierea autoarei cunscând conţinutul. Data Festivalului fiind fixată. Apoi va fi curs timpul editorial.

Dece am insistat cu datele contextuale? Din 2 motive. Pe de o parte am citit în numărul 4(39), August 2019, al revistei Sintagme literare, păstorită de poetul (ne aflăm într-o confrerie de poeţi, cu excepţia cronicarului) Geo Galetaru, 2 cronici ale volumului. Din perspective destul de diferite. Evident, pozitive. Ambele. Pe de alta, un alt nume cu greutate, Mircea Martin, girează, pe coperta a patra, volumul. Cu un diagnostic sec şi cuprinzător: Un debut atipic, retro, în linie modernistă, un debut remarcabil. Obişnuit să încerc a surmonta stacheta ridicată pe care girul lui Horia Gârbea o pune în faţa mea, en tant que cronicar al unor cărţi ale editurii Neuma despre care simt nevoia organică să scriu, rămâne să încerc a contura un unghi propriu de lectură a acestui provocator (sic) volum de poezie. Aşa îl resimt, chiar făcând abstracţie de backgroundul autoarei: doctor în filologie, profesor de limba şi literatura română. Provocatoare e considerată teza Neliniştea în literatura modernă de către criticul şi teoreticianul literar Mircea Martin, în textul girant de pe coperta a patra. Dar informaţiile signaletice de pe manşeta coperţii sunt incomplete. Reflexul oricărui cititor de poezie care le asimilează e de a se întreba dacă autoarea nu se ilustrează şi în critică. Iar răspunsul e afirmativ. N-am găsit date exacte, care volum a apărut mai repede, cel de poezie şi cel de critică: Flash (itinerar critic în poezia românească de azi). Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2019. Volum de asemenea premiat. Oricum 2019 e anul dublului debut al autoarei. Nu e singura poetesă care a publicat şi un volum de critică. Mai mult sau mai puţin în paralele cu cronici literare publicate în reviste. Despre unele am scris. Dar nu cred că e de bun gust să citez nume. Ce deosebeşte, însă, volumul de gen al Ralucăi Faraon e structura. 5 poeţi din 13 sunt analizaţi în grupaje de 2-3 articole. Iarăşi nu voi preciza care dintre subiecţi imi sunt mai familiari, nu de afinităţile mele e vorba. Doar sunt dator să mărturisesc că portretele literare a câtorva dintre aceşti poeţi se apropie de propria-mi viziune. Iar la alţii am descoperit, în analizele autoarei, laturi pe care nu le sesizasem. O oarece comunitate de afinităţi mă face să aştept din partea autoarei o serie de cronici… de cinema.

Dar să revenim la poezia Ralucăi Faraon. Volumul e gospodărit concentric. Cu rafinată trimitere la titlul ansamblului. În capitole aproape egale: I Eu, II Eu şi Celălalt, III Eu şi Lumea.  Titlul volumului se trage din chiar primul poem. Văduvit de titlu. Un element aparent mărunt scoate textul titlului din relativa banalitate. Sufixul -ţi. Centrul pe care nu ţi-l atingi niciodată nu al cercului în care ai locui. Ci al tău. Centrul tău. Ambiguitatea termenilor scoate elementele geometrice din relaţia lor naturală. Generează o tensiune cu funcţie poetică. Faptul că din elementele primului poem (primul din cele doar 4 fără titlu) se recompune formula titlului volumului determină, obligă chiar, trecătorul prin librării să ia volumul de pe raft şi să-l deschidă. E un cârlig abil. Dar, oare, e doar atât? Nu. e, nimic mai puţin decât un cod identitar al demersului poetic care e volumul. Dar mai e ceva. Nu ştiu dacă poeta e sau nu conştientă de trimiterea formulei, sau efectul trimiterii e rezultatul – fericit – al hazardului intuitiv. Dar îmi place să cred că trimiterea e cel puţin intuitivă. Trimiterea la ce? La un adagiu care a străbătut veacurile. Dumnezeu este o sferă infinită al cărui centru e pretutindeni şi a cărei circumferinţă e nicăieri. Atribuită curent matematicianului Blaise Pascal, circulă din antichitate. Se pare că Pascal ar fi preluat-o de la teologul şi poetul din secolul XII Alain de Lille (sau de L’Isle). Scriind despre asta, Borges conchide: Poate că istoria universală este istoria diferitelor intonaţii ale câtorva metafore. (J. L. Borges, Sfera lui Pascal, Buenos Aires, 1951). Dar care e relaţia dintre formula poetei şi sfera lui Pascal? În lectura mea, trimiterea, fie şi evanescentă, la adagiul lui Pascal (fie că subiectul e dumnezeu, fie că e Universul) e implicarea neexplicită a lui dumnezeu, indiferent de accepţiunea noţiunii, în universul poetic al autoarei. Dacă faci o astfel de legătură, citeşti altfel întregl volum decât dacă n-o faci. Ca volumul e dens în substanţă, în stil şi în originaliate totusi ambiguă, asta e evident indiferent de lectură. Dar, atenţie! Titlul celui de-al doilea poem e god game. O fi întâmplător?

La un moment dat (pg. 19) poeta îşi manifestă un insolent simţ al humorului. Titlul alienare e contrazis net de conţinutul tonic şi pozitiv:

Nu ştiu să fiu decât autentic profundă

Angajată pe o durată nedeterminată

La rostirea adevărului

De care neni nu are nevoie.

Poemul intitulat ars poetica (pg. 24) e autoironic spre parodic. La prima lectură n-are nimic comun cu o ars poetica autentică. Dar cititorul e deja obişnuit, la un sfert din vilumul volumului cu maniera oarecum iconoclastă a poetei. Încât rolul de ars poetica e îndeplinit prin exemplificare. Aproape imediat, o altă undă autoironică – automistificare – pregăteşte derutanta declaraţie de principii: nu sunt poetă:

Nu mă recunoaşte nimeni după chip

Nu ridic ziduri

Mă pricep în schimb la ruine

Iar meseria aceasta am furat-o de la un cerşetor

Care nu-şi revendica destinul

Strâmbâdu-se în faţa milei

Nu-mi măsor şansele între două poeme scâncind

Nu mânriesc pe nimeni prin cuvânt

Doar modelez tăceri

Decupez o fereastră in zidul lui Manole

Să poată rsepira măcar o clipă Ana

Înainte ca întunericul

Să urle din toţi rărunchii.

Ajuns aici constat, fără surprindere, că aş prefera să comentez toate poemele. Cronica ar fi cu totul ratată. Dar e una dn cele mai dificile selecţii. Demersul poetic e aproape fără relief. Fără a fi plat.  Un platou înalt. Un Tibet sui generis. Trebuie, deci, să las plăcerea lecturii cititorilor. Pe care sper că i-am momit.

Ce-ar mai fi de spus?^* care e cvântul, care e imaginea, care e conceptul cel mai frecvent în volum? Visul. Oniricul. Dincolo de orice s-ar (putea) spune la modul general, tocmai aici e una din cele mai subtile chei de decelare, de decantare a semnificatiei demersului poetic? Ascunsă, cheia, la vedere.