DESPRE UNELE ASPECTE ALE SINERGIEI FAPTELOR

Ironicelor vise erotice

Riri funcţiona conform unui mecanism lent şi întrucâtva complicat de tranziţie de la somn la veghe. Deşi nu-şi amintea aproape niciodată ce visase. Expresia pe care o folosea, în anturajul lui, pentru a caracteriza somnul lui stabil era una clasică: dorm buştean. La acest amănunt al robusteţii lui neuopsihice contribuiau, în proporţii niciodată analizate (nu pierd vremea cu prostii), o natură genetică favorabilă, un temperament echilibrat nativ, un pragmatism existenţial dus cu un prag dincolo de invizibila graniţă a cinismului benign, manifestat prin concentrarea asupra muncii, evitarea oricăror complicaţii şi implicări emoţionale, o vitalitate rezonabilă şi, pe cale de consecinţă, succesul facil la femeile din aceeaşi clasă spectrală. Care numai că nu-şi luau bon de ordine la bârlogul lui, pentru a dispărea, cât discret, cât cu zirkus agrementat cu lacrimi de circumstanţă, a doua zi dimineaţă. La vârsta lui, trecut de prima tinereţe, fără a se fi înfipt ireversibil într-a doua, tratamentul igienic funcţiona ca ceasul din turnul Goliei, dacă ăla ar mai fi la vremea naraţiunii în stare să poarte un ceas muşteşugit. Cota somnifer y compris. Cum să-şi amintească băiatul ăsta aşa de normal, cu excepţia prenumelui, ce visa?

Numai că, deh, de n-ar fi nu s-ar povesti. În dimineaţa care tocmai începe, Riri fu trezit nu de lumina matinală, fără pic de ceaţă, ci de un pachet de senzaţii niciodată încercat. Care se articulau într-un tablou. Coerent. Pe care ştia că-l trăise aşa de intens şi de plenar, încât continua să-l trăiască cu ochii deschişi. Nimic comun cu acele coşmaruri în care eşti în pericol iminent şi vital şi faci eforturi să te trezeşti, să rupi filmul horror, dar eşti aşa de obosit că pleoapele se reînchid, în ciuda voinţei de a scăpa de teroare, şi filmul horror continuă exact de la acelaşi cadru. Ci cumva invers. Cum invers? Ca povestaş, nu ştiu decât că nu am voie să redau decât senzaţia de beatitudine plenară, din perspectiva căreia viaţa lui de ceasornic era mai trivială decât a porcului crescut cu lături pentru a se răzbuna pe cei care-l vor savura, odată ucis şi preparat, mărindu-le colesterolul. Cel rău. Primul cuvânt care-i veni de capul lui pe buze fu nimicnicie. Dar, vigilent, cum ar fi putut supravieţui în libertate socială altfel, realiză că fiind vis prematinal, o parte a lui se putea explica simplu şi rezultatul era vizibil. Roti ochii, prudent. Fiind aproape de solstiţiu, nu avu de ce să se mire că blonda cu care împărţise patul confortabil dormea nu chiar în 2 picături de Chanel, cum suna reclama unui cunoscut sex simbol de pe vremea părinţilor lui, nici măcar în două picături de sudoare, demult evaporată. Dormea pe burtă, cu un genunchi îndoit. Cel dinspre el. Mâna stângă, cu palma căuş îi sări singură din umăr. La mai puţin de un centimetru de fesa stângă, rotundă, apetisantă, se opri la comanda centrului de asigurare mnemonică. Riri simţea nevoia să nu uite nicio iotă, nicio cirtă, din vis. Între două comenzi opuse, una expresie a proprii autonomii, alta de la un centru de siguranţa informaţiei, rămase suspendată la acel centimetru de fesa magnetică. Nici eu, ca povestaş, n-aş putea pretinte prostia că aş fi omniscient, ar fi greu de găsit cale mai sigură de a rata o povestire, fapt e că Riri reuşi, numai drakku ştie cum, să lipească cu salivă mentală bucla de film a punctului culminant al visului, care de atunci ciclă în mintea lui o vreme. Efectul fu o străluminare a figurii lui în general ironic-ursuze, ce-i dădea o privire plecată nicărí. Evident, tendinţa erotică se răci. Sigur pe păstrarea visului, Riri, în loc să se ridice din pat pentru automatismele matinale, se aşeză într-o rână, privind trupul foarte puţin dodoloţ. Durduliu, pentru cititorul nonardelean. Sub privirea care trecea prin ea, blonda se întoarse în somn, dar nu pe o parte ci direct pe spate. Apoi genunchiul lejer îndoit se destinse, trupul luă, poate tot de capul lui, o poziţie ofertantă, în timp ce respiraţia suavă căpătă un timbru între cel mai delicat sforăit şi mormăitul unei pisici mulţuminte. Obişnuit cu o viaţă de dat şi de luat ţepe, Riri o studie atent. Somnul era nesimulat. Constatarea asta, mai mult decât poziţia instictiv ofertantă îl făcură să reacţioneze. Dar cumva îi părea reacţia mecanică a unui corp străin. Căci tot sufletul se încăpăţâna să cicleze extatica beatitudine din vis. Se surprinse plasându-se în echilibru, pe vârfurile degetelor de la cele 4 picioare, cele din spate paralel, cam pe bisectoarea unghiului picioarelor deschise ale blondei, cele din faţă lateral, în dreptul sânilor. Mirat că nu-l mira nimic şi ceva mai mirat că sânii nu chiar format mini nu cădeau lateral, ci împungeau cerul, o atinse simultan în vârfurile unui triunghi isoscel ascuţit: pieptul nu putu evita mameloanele deja tari, iar penetrarea avu loc cu delicateţea cu care aşezi un timbru rarissim, din Timbuktu, în vechiul clasor. Blonda continua să mormăie pisiceşte îm somn, dar trupul ei particpa autonom, lent, răspunzând trupului suspendat în degete. Paşii spre climax aveau ceva din furişarea unui kiowas în preerie. Explozia se propagă din adâncurile celor două coloane vertebrale, cu viteza unui fitil lent, ce ar permite artificierilor să ajungă la pas în Alaska. Dar când lava senzaţiilor în fuziune izbucni, simultan, femeia ieşi violent din somn şi cele patru picioare ale ei se închiseră asupra trupului bietului Riri ca manşoanele clinchenitoare ale scaunului electric. Ochii verde-albăstrui, priveau, însă, cu o tristeţe fară seamăn în ochii negri ai lui Riri, unde nu găsiră nici oprelişte, nici reflexie. Ci doar un soi de vid, care o sperie cumplit. Rămaseră o vreme aşa, apoi blonda în eliberă. Riri o şterse la duş, apoi o tuli în chicinetă şi reveni cu o tavă tout à l’egout. La mijlocul tăvii, un soi de ulcior de ceramică mierie susţinea o lumânare albă, aprinsă şi o floare de nu-mă-uita. Blonda ieşi din baie, în halatul lui Riri, se aşeză la masă. Murmură ceva neauzit, stinse lumânarea, nu se atinse de micul dejun, se îmbrăcă, îşi infipse floarea de nu-mă-uita la reverul bluzonului jeans, îl sărută furtiv pe obraz şi dispăru pe vecie din viaţa lui. Lui Riri îi pierise foamea, visul cicla mereu proaspăt, chemă pisica să hăpăie ochiurile cu şuncă, să bea laptele, pisica mormăi, mulţumită. Abia când urechea muzicală a lui Riri sesiză că mormăitul pisicii şi sforăitul blondei sunau în terţă, mai mult deduse decât îşi aminti cuvintele fetei: îi mulţumea pentru delicateţea cu care o dăduse afară, niciodată până acum nu avusese un partener de-o noapte aşa de rafinat, dar terminase spunând cu tristeţe că îl plânge, nu-şi va retrăi niciodată visul.

***

Deşi mai apropiat profilului om-de-acţiune, deci mai degrabă nerăbdător, Riri se mulţumi să constate că ajunsese la un control al retrăirii visului, încât şi-l putea proiecta, mental, până şi în şedinţele operative ale consiliului de administraţie unde avusese de grijă să evite funcţiile împovărătoare de manager general şi de secretar, dar mintea lui inginerească, fuzionată la nevoie cu laptopul, îl făceau indispensabil deciziilor majore. Avantajul e că gândea iute, îşi schiţa poziţia auzindu-şi pairii, apoi îşi băga nasul în dispalyul laptopului, butona, se prefăcea că reflectează, reuşea să vadă pe ecranul plin de tabele imaginea visului ca şi cum ar fi fost filmată din afară, el trăind clipele în sinea lui. Şi-n spiritul legii, evident^*. În timp, îi fu imposibil să nu deceleze un spor de productivitate pe felia lui de când cu sportul ăsta ilegal. Ba încercă şi experienţa drogului, în premiră absolută, căci nu-i lipsea curajul. Fu nevoit să-şi ia 2-3 zile libere, să revină la nivelul uzual şi aşteptat de funcţionare. Aşa se lămuri că visul nu e un drog neuropsihic. Dar nu obişnuinţa cu starea de beatitudine plenară îl făcu să nu se grăbească a-i cerceta sursa, ci curiozitatea dominată de răbdare analitică. Plecă de la ipoteza de lucru că personajul în compania caruia petrecuse, în vis, cea mai luminoasă şi înălţătoare aventură ar putea fi imaginea unei corespondente reale, anodine sau/şi anonime. Îşi făcu obiceiul să şadă, serile, fix juma’ de oră aruncând nade tout azimut. Ferindu-se să nareze visul, dar punând în cârligul internautic bucăţele alese pe sprânceană din el, aşa, aiurea, ca o fantezie a lui. Prudent băiat, Riri. Partida de pescuit dădu roade după fix 37 zile, 16 ore, 46 minute şi 41 secunde de la tastarea primului caracter în prima fereastră de yahoo messenger. Oare de ce nu mă mir, îşi mormăi în barba pe care n-o purta, mai comod fiindu-i să se radă. Căci era obişnuit din copilărie să calculeze mental şi perioada, suspectă din capul locului, doar îşi notase scrupulos momentul începerii campaniei de fishing, îşi dezvălui mintenaş, pe mica abacă de buzunar structura. În secunda a 41-a a respectivului interval se nimeri să-i sară în ochi un mesaj YM off line, la capătul secvenţei de boot, pe timpul căreia preparase cina pentru el şi pisica Malú. 80% siameză. Lapte degresat cu fulgi din cereale nedecorticate. Mesajul era ambiguu, dar dezvăluia, deliberat, un Yahoo ID. Nu se grăbi să răspundă, cum nu se grăbeşte pescarul experimentat să rupă nailonul forţând mulineta. Iar Riri mai dădea, pe timpul sezonului legal, pe la mica lui cabană, pe malul unui prea puţin cunsocut lac auriu, în câte un week-end. Filtrajul companiei alese era mai exigent. Postulanta trebuia să ştie să tacă 48 de ore şi să nu răspundă, asta monosilabic, ideal în citate şi perifraze, decât întrebată. Compania ideală. Oricât ar părea de ciudat, cum nu abuza de metoda asta de relax adânc de mai mult de 3-4 ori pe an, mereu avea de unde să aleagă.

Prima întrebare pe care şi-o puse, logic, Riri, fu de ce oare plecase tocmai acum la cabana lui şi nu cu o săptămână înainte sau după. Îşi aminti, surâzând, de o carte deja veche, scrisă de Franco Zefirelli, în care regizorul italian numise acumularea spontană de întâmplări care-l forţase, practic, să filmeze, la vremea sa, Gesú di Nazaret.  Conjuraţia evenimentelor. Era după cina frugală, cu peşte fiert la abur, legume, fructe şi ceai. De afine. Şi după curăţirea veselei, pe care Riri, pedant, n-o lăsa niciodată pe mâna femeilor însoţitoare. Se legănă pe picioarele de dinapoi ale scaunului, doar nu era să aducă la cabană un fotoliu rotativ. Figura lui revenise la chitroşenia ironică de dinainte, beatitudinea se retrăsese din ochi, acum se ascunsese temeinic în suflet. Dacă nu în mintea sufletului, drakku ştie. Fu prima oară când o companie de week-end rupse regula draconică a tăcerii: Omule, îmi ştiu lungul nasului, tot anturajul tău ştie de ce aduci în bârlogul tău ultrasecret companii de mai mult de o noapte, dar trebuie să-ţi spun că m-am înşelat: eşti în pragul Marii Descoperiri a vieţii tale. Cum adică te-ai înşelat, îi scăpă lui Riri. Oricum ai fi aflat noaptea asta, fu răspunsul. Ce drakku vrei să spui şi de ce ai rupt pactul, aproape că se răţoi bărbatul. Am mizat pe indiferenţa ta, băiatule. Ştiu că verifici candidatele la week-end în natură exclusiv după criteriul inteligenţei. Dacă e inteligentă peste nivelul cerut de tine, atunci ştie să tacă, compensaţia e consistentă în sine, dacă e inteligentă are sex appeal, asta e marota ta şi chiar ai dreptate peste 87%, niciodată nu priveşti partenera în ochi, ai vrea să fie cumva Hadaly, viitoarea Evă a lui Viliers de l’Isle Adam, cu programe de kamasutra încorporate, deşi toată lumea ştie că deteşti terminologia asiatoidă. Femeia întră în cabina de duş, de unde reveni demachiată, fără peruca neagră ca ideala suprafaţă cu absorbanţă de 100%, cu halatul de baie al lui Riri, cel depozitat aici, la cabană, la fel de imaculat, strâns până la gât. Din care ieşea figura cu buza de sus uşor retrasă, cu ochi verde-albăstrui, vii, frunte înaltă, boltită, parţial ascunsă de casca blondă, nici de handbalistă, nici de Mireille Darc. Obişnit să le schimbe ca pe cămăşi, Riri avu nevoie de un minut bun până s-o recunoască pe cea căreia-i dăruise, la plecare, floarea de nu-mă-uita. Uită să-i interzică a vorbi. Dar se ţinu bine, fără să-şi holbeze ochii. Bărbaţii nu pot gândi la potenţialul lor natural până ce nu s-au descărcat în receptaculul proiectat de mama natură, surâse blonda. Şi cum ştiu că adormi imediat ce mă faci praf, iar la pescuit nu se vorbeşte, hai să stabilim câteva kestii mâine dimineaţă la micul dejun. Cât îl prepari, că apoi va trebui să amuţesc. Dacă o mai fi ceva se punctat, merge şi duminică dimineaţă, idem. Pe drum o să tac… atonal. Cu toate cele 12 semitonuri egale în drepturi. O să-ţi cânt o simfonie tăcută, fii sigur c-o vei auzi. Mai mult de alea câteva minute cât prepari tu micul dejun nu-ţi cer. Dar ştiu şi de ce o fac. Ai nevoie de mine ca să-ţi găseşti sursa visului, preppie. Cum nimeni nu-i vorbise până atunci lui Riri cu aşa subţire insolenţă se mulţumi să nu nege. Ceea ce nicio parteneră de week-end nu obţinuse până atunci de la el. Privi atent ochii, acum vii, ai blondei. Nicio scâteie de triumf. Decise că fata e chiar cinstită, doar că habar n-avea ce-o mâna pe ea în luptă.

Dacă cititorul a crezut, după prima pagină, că se va delecta cu o proză erotică s-a înşelat. Deşi autorul îşi cunoaşte îndeajuns de bine cititorii ca să ştie că au mizat pe cu totul altceva, anume dezvăluirea visului, şi mai ales unde va duce visul. Să nu ne grăbim, însă. Vom trece, aşadar, peste previzibilul episod nocturn, în deplin acord cu codul Hays din cinema, la vremea când pudibonderia era la modă. Fără teamă că ne-am pierde cititorii. Cei care au mizat greşit, oricum puţini, n-au decât să meargă la bibliotecă. Prea puţini scriitori nu s-au distrat scriind şi proză erotică. Oricum mult mai bună decât aş putea scrie eu. Sau decât am scris deja. Să ne regăsim eroul mermelind în chicineta cabanei, faţă de care cea a apartamentului pe care-l ocupa era una de mare restaurant, asezonând pe lângă peştele de data asta la tigaia cu curent de aer vegetalele şi mirodeniile de rigoare cu urechea orietată spre blonda acum în jeans personali, corect umpluţi de forme sexapiloase, dar într-una din cămăşile de lână, în carouri, ale gazdei, cu poalele înnodate artistic sub sâni, sprijinită într-un peş cu umărul stâng de un canat al uşii şi cu cizmoacele de celălalt. Băiete, îşi începu blonda manevra de flanc, esti inginer, hai s-o luăm tehnologic. N-aveai cum să nu te aştepţi din partea mea, doar nu ţi se scoală decât la femei inteligente, să nu încep a-mi pune întrebări. După ce am depăşit momentul de tristeţe, doar n-o să încremenim în proiect, nu? Cu atât mai puţin în statui, mormăi bucătarul de conjunctură. A, da, nu te poţi tu abţine să nu te crezi deasupra, cu o referire, un citat, ceva, nu, nu în statui, cu atât mai puţin în măşti, că trenul trece iute-iute şi nu se ştie când mai vine altul. Mormăitul se accentuă. Riri scoase peştele din tigaie, dar nu-l aşeză pe două tipsii, ci pe un singur platou, semn de inedită consideraţie la el. Că una era să fie compania deşteaptă şi alta să poată replica pe loc citând din acelaşi sudamerican ultraviolet. Pe muteşte îi arătă blondei unde ţine dreptunghiurile din pai de orez, tacâmurile şi ce mai era nevoie, duse platoul în odaia unică a cabanei, masa rabatabilă se ridica din tăblia patului. Plecă după micul samovar de ceai, care tocmai fluiera. Cu un gest invită blonda să şadă în prelungirea părţii ei de pat, apoi, fără să-i dea atenţie se apucă să îmbuce. Dacă continui să narezi rămâi flămândă, atât rosti. Şi să vobeşti cu gura plină nu şade frumos. Provocată abrupt, de rafinata bădărănie simulată cu humor, reuşi să închege, printre înghiţituri, următorul raţionament, pe care eu, povestaşul, socot că-i mai convenabil să-l redau cursiv. Rezulta că blonda nu avusese nicio şansă să nu remarce plecarea lui, pe care, fără a putea explica de ce şi cum, o simţise începând din chiar dansul mecanic al celor două corpuri autonome, ea dormind, el plecat. Departe. Dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii. Trezită de orgasm, se speriase văzându-i faţa absentă, în gros plan. Instinctul fusese cel care-o făcuse să-l aresteze în îmbrăţişarea de fier, să se dumirească, batăr o ţârucă. Absenţa fusese aşa de deplină, că nu putea fi decât urmarea unui vis, iar subiectul acestuia nu putea fi decât un anume extaz. Vizibil pe faţa aia absentă. Deşi îl vizita în premieră, nu-i era necunoscut. Niciun fel de nirvana, apropiere de moarte, nimic cât de cât mistic, la care-l ştia imun, nu-l putea aduce în starea pe care o constatase. Ceea ce rămânea nu putea fi decât o femeie. Nicio plimbare prin grădina Edenului, însoţit de cete de îngeri cu trâmbiţe de aur nu rima, ştia că omul e opac la kestii de astea. Bun, femeie-femeie, dar de ce anume trăise el o formă de extaz când folosea sexul doar ca instrument igienic? Bun mister pentru o femeie cu inteligenţa ascunsă sub părul blond, doar era curioasă ca o femeie. Iar femeile sunt curioase ca pisicile. Cam asta află Riri în cele două interludii bucătăreşti, preparare şi spălat vasele. Vasele lui din cabana lui, pe care nicio femeie nu avea voie să le atingă. Pe drumul de întoarcere, blonda nu avu niciun feed-back de la bărbatul cu volanul în mâini, că ar fi ascultat simfonia ei atonală mută. Dispăru apoi din nou din viaţa lui. Dar tot pentru o vreme. On revient toujurs. Chiar fară amour. Doar ca eu să am ce continua. E un motiv bun, la urma urmei.

Riri petrecea în medie 7 nopţi din două săptămâni în companii alese pe sprânceană, pe care le expedia dimineţile, afară de cazul că se grăbeau singure să ajungă acasă înaintea soţilor sosiţi din delegaţii cu vreun tren de noapte. Week-endurile erau exclusiv ale lui. Cum le petrecea nu interesează defel povestirea. Cu excepţia celor 3-4 de la cabana lui de pe malul lacului auriu, montan, strict corelate cu sezoanele de pescuit legal, ceea ce echivalează cu 3-4 pe an. Iarna nu merita să consume combustibil, nici să repire aerul presupus sănătos. Nu-i plăcea zăpada, pur şi simplu. Sigur că povestaşul ştie de unde i se trăgea, dar consider că e mai rentabil ca cititorul s-o afle dintr-o anchetă a uneia din femeile din jurul lui. E mai distractiv şi alungă monotonia narativă. Reproiectarea mnemonică a visului scădea în frecvenţă după o curbă inginereşte calculată, dar viaţa lui robotizată fusese deja contaminată. Drakku ştie cu ce. Aşa trecu iarna. Furtunile echinoxului, dacă nu alte surse de turbulenţă, îi aduseră o solicitare de aprobare a unui contact instant pe skype. Instrument pe care-l folosea strict în scop profesional, afară de câteva dialoguri, nu prea multe, cu prieteni mai depărtaţi. Reticent, ceru date. Puse un mesaj tout azimut pe unul din siturile de socializare care proliferau vesel, cam aşa: cine mi-a solicitat conexiune pe skype îmi ştie adresa de email. Să ia, deci, de pe email toate datele personale. Sau, la rigoare (şi aici deja germenul cu care se contaminase viaţă lui robotizată găsi cu cale să ia iniţiativa), să dea un semn de recunoaştere exclusiv de mine cunoscut. Logic. Inginereşte. Apucă să uite amănuntul, când, pe neaşteptaste, primi via email o singură frază. Recognoscibilă: Ştiu că n-ai abandonat căutarea sursei visului, apreciez strategia de a-l determina să vină el la tine, fără mine şansele să vină spontan sunt aproape nule. Mai rău, dacă ar veni, n-ai fi prevenit, deci n-ai fi pregătit. Aparent aiurea, mintea lui pusă la rece găsi o anume logică în frază. Dădu şi el OK solicitării de contact skype tot peste 48 ore. Semnalul era limpede. Fără grabă zice, fără grabă facem. Mai trecură două zile. Era vineri seara. Riri se amuza să-şi considere week-endul început odată cu shabatul celor care-l ţineau. Cum regulile pe care le întâlnise erau variabile, de la apusul soarelui până la apariţia primelor 3 stele pe cer, el lua în considerare mai mult sau mai puţin aleator ambele definiţii. Soneria skype se auzi, mai mult sau mai puţin întâmplător, când văzu Vega. Alpha Lyra. Pe geam. Lângă care se odihnea, alături de pisica lui, lungită pe calorifer. Se ridică fără grabă, se aşeză comod, îşi puse căştile, clickui. Apelul era audiovizual. Figura cunoscută apăru în fereastra skype. Shabat shalom, se auzi în căşti. Cod. Azi o luăm încetişor, deschidem cu un caro, echivalentul unei glume. Răspunse la fel.

Preppie, interpretă just blonda replica, pe care o echivală cu o pică, vreau să-ţi propun un experiment. Zi, mormăi Riri. Suna ca o licitaţie intergativă. Blonda anunţă manşa cu 3 sans atout: Unul din amanţii mei face nuş’ce cercetări aşa de secrete că habar n-are pentru cine le face. Şi ce-ai găsit tu la mine să fiu bun de cobai, jucă Riri rolul celor 3 anunţuri de pas care încheiau contractul de manşă. Exact scena visului. E o materie primă de incredibilă valoare pentru proiectul lui. Ce anume din vis? Nu, nu scenariul, sper că ai apreciat că n-am încercat să aflu ce se întâmplă în visul ăla care te iluminase, între tine şi femeia aia. Dar imaginea ei ştiu că ţi-o poţi aduce în faţa ochilor minţii prin simplă voinţă. Riri nu găsi cu cale să răspundă. Bine, fie, ştiu că poţi retrăi totul, pe mine mă interesează să recuperez pentru tine imaginea femeii, de fapt doar a chipului ei, restul nu-i treaba mea. În format digital. Cum drakku, îi scăpă bărbatului. Păi ăsta-i şpilu’ proiectului ultrasecret, ce nu te-ai prins? Nu m-am prims, sunt un biet utilizator de programe, şi alea simple, necum softist. Mă pricep să proiectez tot felul de kestii, da’ nu te interesează. Sigur că nu. Vrei? Două întrebări, fată dragă: la ce-mi foloseşte şi ţie ce-ţi iese la afacerea asta. N-ai aer de bună samariteancă. Poate ţie direct nu, eşti prea încastrat în comoditatea ta, deşi ştiu că te arde pe dinlăuntru să afli ce-i cu visul, altfel nu te-ai fi strofocat atâtă să-l memorezi înainte de a mi-o mai trage odată, aşa de delicat, înainte de a-mi comunica, şi mai delicat, să nu te uit. Uite că nu te-am uitat. Nu-s curioasă şi nici nu pot fi bănuită că-mi pică mucu’ după tine. Ne-am jucat, ne vedem de treabă fiecare, dar e ceva în tine care nu scapă unei femei care nu-i tolomacă, te faci că nu-i aşa, da’ te roade al drakkului. Păi ia pune-ţi tu mintea puţin la muncă, ce poţi face cu o fotografie digitală a cuiva din memoria ta? Cauţi. Pentru urangutanul ăsta care mă dezghioacă mai rău decât dacă aş fi rezistat nu 8 secunde la rodeo, ci 8 ore, dacă posedă divaisu’ cu care, prin câţiva electrozi puşi unde ştie el, prototipul lui şi un ocean de soft e nimica toată să caute o poză în toate blogurule din lume, pe toate saiturile de socializare, pe scurt pe orice server, oricât de codat. Dacă găseşte o expresie diferită a aceleiaşi fiinţe îţi spune mintenaş.

Riri avu o reacţie care-l miră în primul rând pe el: şi cine ţi-a dat ţie dreptul să-i vorbeşti savantului ultraviril, cu creier de copil, de mine, fă? Tu, tu singur. Sigur. Cum, când? Atunci, dimineaţa. Bine, de fapt nici nu contează. Cum? Simplu. Dai telefon şefului tău, îţi iei o zi liberă, ieşi pe drumul vechi, către Piteşti, nu pe autostradă, mă culegi cam dupa 22 km. OK.

Vom trece peste codurile cu care blonda traversase cele 3 linii de sârmă ghimpată, probabil sub tensiune, invizibile de pe stradă, peste uluirea lui Riri la intrarea, tot prin 3 uşi blindate, cu coduri triple, amprentă dactiloscopică, iris şi vocală, dintr-un banal tufiş într-un coridor subteran, cu uşi transaprente, pe care le presupuse rezistente la proiectilde de 45, în spatele cărora siluete de ambe sexe, în salopete colorate, probabil fiecare însemnând altă specializare, se mişcau cu alură mai robotică decât propria sa viaţă optimizată inginereşte, vom trece şi peste intrarea într-una din încăperi, mai mică decât celelalte, unde fu aşezat pe un pat, i se înfipse o dranulă pe dosul palmei stângi, apoi se trezi direct în maşina lui, parcată pe un refugiu, la marginea vechii şosele, cu centura pusă, dar pe locul din dreapta volanului. Blonda, la volan, nici nu zâmbi. Pentru prima dată în viaţa lui vag intimidat, Riri nu îndrăzni să întrebe cum ajunsese de pe patul unde presupuse că fusese supus investigaţiei despre care nu auzise mai multe cuvinte decât a auzit însuşi cititorul, traversând înapoi numai drakku ştie cum, cele 3  porţi de securitate, doar nu l-o fi cărat blonda în spate. Ghicindu-i nedumerirea, de altfel logică, blonda se mărgini să-i spună că simultan cu trezirea îi fusese injectat un preparat cu efect somnambulic pe timp calculat la secundă, combinat cu altul ce ştergea memoria pe un interval calculat cu aceeaşi precizie. Blonda verifică efectul, interogându-l serios asupra a ce ţine minte să fi făcut după ce trecuse de kilometrul 20, deci înainte de a o culege pe ea de la marginea drumului. Întrebări meşteşugit repetate, încrucişate, pe care nici cea mai abilă minte cu IQ > 163 nu le putea păcăli, ascunzând, minţind. Experimentul reuşise tehnic, secretul rămăsese intact. Riri, revenit la ironia sa vag insolentă, întrebă: acum o să mă inviţi să deschid scula asta enervantă, da? Blonda nici nu catadixi să răspundă, atentă la un bun loc de a întoarce maşina pe şosea. Riri căută în folderul de poze, pe care-l ştia gol. Găsi o singură imagine. Nici nu tresări când văzu fata din vis. De fapt reuşi doar să-şi controleze expresia facială şi tremurul interior. De fapt avu doar impresia că şi le maschează. Blondei nu-i scăpă nimic.

Şi acum? Acum nu mai e treaba ta. Ar fi nevoie de mai mult timp să fii instruit să foloseşti softurile pe care le va manevra pentru tine cine le stăpâneşte. De fapt cine le-a şi creat. Trebuia să nu ti-l aminteşti şi chiar nici nu l-ai văzut. Şi nu putea face căutarea cu mine acolo? Preppie, mai bine trage tu un pui de somn până te duc acasă la tine şi apoi te las singur, eşti încă ameţit dacă pui întrebări tâmpite. Şi dacă ameţeala durează? Nu te alinta, nu deroba de la personajul tău, ştiu foarte bine şi cred că-s singura parteneră de-o noapte care ştie de ce nu dezbraci tu de două ori aceeaşi femeie. Şi am avut altceva mai bun de făcut decât să ascult dacă cumva vorbeşti în somn. Să dorm eu însumi. Ei, nu o noapte, au fost de fapt trei, m-ai fentat. Pe cele de la cabană, unde am intrat pe fals în programul tău nu le punem la socotală, începuse faza directă de a te ajuta să afli ce-i cu visul ăla. Bun, dacă ai redevenit obraznic, eşti OK. Dă-mi scula aia care te enervează. Doar nu vrei să-mi ştergi poza. Ba da. Tu o ai îm minte, oricât eşti de organizat, tot ai ceda tentaţiei de a căuta singur, m-ai încurca.

Mintea lui Riri făcu un salt: Stai puţin, Baby-face, că tot nu ştiu cum te cheamă. Dacă tu ai aranjat să-mi fie ştearsă din memorie o bucată, în timp ce nu ştiu cum ai făcut să-mi apară pe ecran poza fetei din vis, poate m-ai aburit cu amantul tău cercetător ultrasecret sau nu, nu contează. Singura ipoteză care rimează cu tabloul ăsta de film ieftin e că tu însăţi lucrezi pentru drakku ştie ce servicii. Dar atunci care-i rolul meu? Că abia acu’ îmi pică o fisă mare, de un napoleon. Poate că tu mi-ai indus, cumva, visul ăla. Şi atunci şmecheria cu sondarea memoriei nu-i decât o farsă de prost gust. De aproape un an sunt păpuşa voastră, nu spun a ta, într-un teatru absurd. Faptul că raţionezi, chiar aiurea, e un simptom că efectul injecţiilor necesare se disipează normal. Nu te mai alinta. Ei, nici tu n-o mai fă pe geimsbundiţa, zi de ce crezi tu că nu dezbrac de două ori aceeaşi femeie. Că veni vorba, la cabană te-ai dezbrăcat singură, de parcă erai la tine acasă, dupăce-mi împuiaseşi capul în timp ce eu spălam vasele după cină. Simplu. Preppie. Stilul tău de autoapărare riguroasă mi-a atras atenţia. Cu toată prudenţa ta, poate ţi-o fi scăpat fraza asta odată, te dădeai şi tu rotund. Am aflat. Am căutat. Fraza îmi suna, cum să-ţi explic, băiete, literar. Pe scurt, am dat de ea. E dintr-un roman erotic, la modă pe vremea străbunicilor tăi, preppie. Da, şi ai mei, dar eu nu intru în ecuaţie, eu sunt în afara ei, s-o pot rezolva. În goană după dragoste, de Pitigrilli. Precis ai citit-o în primii ani ai adolescenţei, când creierul e năboit de hormoni şi reacţia emoţională duce la confuzii majore. Un patrician, în naraţiunea cheie din roman, visează o noapte de dragoste cu o curtezană, la modă şi ea, probabil în epoca elenistică a Egiptului. Când ea i se oferă, în schimbul protecţiei împotriva unor mişmaşuri legale, de care nu era vinovată, patricianul o refuză cu argumentul din care tu ţi-ai făcut normă. Nu te psihanalizz, nimic n-ar fi mai riscant, nu-ti sunt de ajutor decât de la distanţă, respectând distanţa pe care o impui tuturor, afară de cei 2-3 prieteni. Pe care nu te mira că-i şi ştiu. Uită de mine, uită că ai văzut imaginea care fusese doar în mintea ta, continuă-ţi viaţa reglată inginereşte, aşteptă, rezultatele vin singure dacă e să vină. Uite că am ajuns la tine acasă, de aici iau un taxi. Nu te scuza, egoismul tău funciar e unul raţional. Aş prefera ca măcar jumătate din partenerii mei să fie la fel de coerenţi. E o formă de onestitate, la urma urmei. Ca să fie lucrurile clarissime, mi-ar face plăcere pe bune să mai petrec o noapte cu tine, dar s-ar strica tot ce am încercat să construiesc. Bineînţeles că nu te iubesc. Nu pierde vremea întrebându-te de ce încerc să te ajut. Murphy spune clar: do not believe in miracles, rely on them. Şi blonda dispăru iar, nici eu, povestaşul nu ştiu pentru câtă vreme, din viaţa lui Riri.

Poate acum să fie momentul, poate e o gafă narativă, nu-mi pasă. Vrăjitoarea care m-a reinventat ca scriitor spunea limpede, în public, că numai atunci când nu mă va mai interesa cititorul, ci doar trăirile mele, atunci şi numai atunci voi trece o primă probă în faţa ei. Între timp şansa s-a dus, ca cearşafurile purtate de vânt, n-o mai interesează literatura. Şi oricum în povestirea asta n-are niciun rol. Momentul să ce? Să dezvălui prenumele real de sub hipocoristicul Riri. Dacă ar fi fost femeie, era simplu. De la Irina. Cum Irinel e un nume pe veci comproms de penibilul vieţii publice din ţara în limba căreia scriu, oricât v-ar părea de ciudat, eroul meu fusese botezat cu prenume monahic: Irineu. Atitudinea foilor de ceapă, da, de ceapă, nu de varză, a straturilor concentrice de indivizi umani din anturajul lui, începând cu părinţii, miraţi de strania lor alegere până la poporul de femei interşanjabile, colegi de serviciu, trecând pe la colegii de şcoli de toate nivelele, de armată, tot (da, fusese ultima promoţie care făcuse armata), nu ne interesează. Poate ne-ar interesa atitudinea celor 2-3 prieteni, dar manifestarea interesului ar deturna aiurea firul roşu al naraţiunii. Aşa să-i rămână numele, vom cita dintr-un text al deja aproape uitatei formaţii humoristice Divertis, pe la începoutul anilor 90. Ai mileniului trecut, fireşte. Nu ne vom mai referi la el de acum, ca şi până acum, decât ca Riri.

Era primăvară de-a binelea, poate trecuse un an de la vis, poate nu, oricum nu contează, când Riri se pregătea, gospodăreşte, de primul week-end la cabana de pe malul lacului auriu. Blonda, care-l lăsase o vreme în pacele lui, irumpse pe skype, cu imagine cu tot. Neobişnuit la o femeie, cu exact aceeaşi coafură liberă de orice aiureală de stilist. Nimic, preppie, nimic. Cu probabilitatea de 96.86% imaginea nu e stocată pe niciun server, pe niciun hard disk conectat la internet. Iar calculatoarele neconectate nu merită atenţie, trust me. Nu, nu mă autoinvit la cabana ta, am stabilit că-ţi respect singurătatea în doi, o nucă-nvechită şi tare, cum spunea unul din foştii mei amanţi, un poet olimpian. Atunci întregul experiment a eşuat? Nicidecum, preppie, nicidecum. Orice rezultat experimental, fie el negativ, e valorificabil. O spune sub forma glumeaţă a unei teoreme un prieten al meu, da, am spus prieten, nu amant, de ce n-aş avea şi eu prieteni, dacă până şi tu, robotul aproape perfect, ai 2-3. Şi rezultatul ăsta negativ cum drakku îl vezi tu valorificabil, dacă nu minţi când spui că nu banda ta mi-a indus visul? Asta nu mei e problema mea, ci a ta. Dar ţi-l mai aminteşti? Ce întrebare tâmpită, noroc că nu semeni cu Sean Young, care juca o androidă într-un film mişto din copilăria mea. Nu mi-l mai repet de peste juma’ de an, dar îl pot retrăi când vreau. Ai încercat şi după vizionarea imaginii fetei din vis? Da, merit bila neagră, fără gust de caviar, nu mi-a trecut prin minte. Încearcă şi vezi ce se întâmplă. Rolul meu se apropie de sfârşit.

Perversitatea hazardului, ce altceva, fu sursa asemănării somatice între actriţa americană a altei epoci şi compania aleasă pentru primul week-end la pescuit. O fire tăcută, bine antrenată să-şi trăiasca pe seama ei clipa, dar care-l asasină rafinat pe Riri fluierând, la răstimpuri, un motiv dintr-o antică melodie a lui Charles Aznavour. Privind amuzată, pe sub genele lungi şi negre, la gazda ei de două seri, două nopţi, două zile de pescuit şi două drumuri cu maşina. Intuind perfect că ingineru’ lu’peşte prăjit îşi amintea versurile armeanului: on a cette attitude, de double solitude, qu’on apelle l’amour. Ironic pân’la Dumnezeu şi mai departe. Căci fluiera cele 3 fraze muzicale, însoţite au ba de alte câteva, de dinaintea acestora sau de după ele, fix când se relaxa, ca o pisică sătulă, după orgasmele servite conştiincios de gazda mecanică. Zâdărându-l. Perturbându-i maliţioas cele mai preţioase momente, relaxarea lui postorgasică. Aşa că pe Riri nu-l miră defel că, dacă în prima noapte îşi şoptise, înţelepţeşte, în barba pe care n-o purta, că strategia lui poate da şi mici rateuri, la urma urmei convertibile, cu un strop de bunăvoinţă, în amuzament, duminică dimineaţă visul, visul de la care porni naraţiunea noastră, se repetă. Bruneta care semăna cu Sean Young îşi primi pe loc răsplata. Riri nu rămânea dator, supralicita rar, prefera să plătească cu sec, să vadă cărţile partenerului de joc. De orice sex. Vom sări iar peste secvenţă erotică, oricât m-ar distra să descriu tot felul de proceduri epicureene, de la mese di granda, gen Lucullus prânzeşte la Lucullus la sex nonpornoigrafic şi niciodată tributar modei acum corecte politic. Nu mă interesează cititorii care se opresc aici, plictisiţi, ci doar cei interesaţi de punerea misterului în ecuaţia lui.

Vom trece şi peste următorul an din viaţa lui Riri. Incubaţia morbului comunicării în timp real via internet fusese lungă şi oricum era departe de a deveni dependent de ea. Primise, în plină furtună echinoxială, un poem. Pe adresa de email folosită aproape exclusiv profesional. Nimic din conţinut nu trimitea la nimic cunoscut. Adresa expeditorului nu-i spunea nimic, dar ştia că poate fi una ad hoc. O bănui, firesc, pe blondă. Gardianul lungului drum în căutarea visului. Imediat, ceva subtextual îi rezonă în drakku ştie ce coardă de care abia acum află că e inserată în centrul lui emoţional. Aproape à contre coeur  îşi făcu cont la situl literar respectiv. În care nu intra mai des de 3-4 ori pe lună. Mizând pe rolul de momeală pe care contul lui ar fi fost logic să-l joace. Cum era antitalent literar verificat, dar nu cu totul lipsit de câteva lecturi eteroclite şi nici lipsit de gust, găsi o secţiune a sitului unde membrii încărcau texte literare consacrate. Se lămuri că momeala simplei prezenţe nu aducea nimic. Se mai gândi, după dialoguri neobişnuit de lungi, în vizită la 2 din cei 2-3 prieteni, cu ocazia unor week-enduri caste. Fără să le şoptească o vorbă. Dar încercând să restrângă aria de texte consacrate pe care, odată încărcate pe sit, să funcţioneze ca momeală. Selecţia finală o făcu într-o noapte de vineri pe sâmbătă, în compania unei femei pe care demult încerca s-o atragă în patul lui, de fapt de ani buni, fără niciun succes. N-o să insist eu, povestaşul, asupra mijloacelor de persuasiune, căci chiar nu le cunosc. Una e să ecranezi, din necesităţi de compoziţie, lucruri oe care le ştii despre personajele tale şi alta e să nici nu ştii. Tot ce ştiu e că Riri respecta riguros 3 reguli. Pe care le preluase dintr-o piesă a unuia dintre prieteni, scriitor acela, care nici el nu le inventase, ci le preluase din romanul unei tinerele, acum deja nu chiar aşa de tinerică, generaţia lui Riri fiind ea. Reguli pe care scriitoarea cu pricina le pusese în cârca personajului ei feminin, ce purta straniul nume de Vlada: să nu minţi, să nu te droghezi, să nu te sinucizi. Cum nu avea cultură literară, nu ştia zicala cărţile se fac din alte cărţi. Cum aduse Riri în acea seară de vineri, împotriva calendarului personal, pe rafinata literată frumoasă de pica, cu figura oacheşă, ochii oliv şi părul tuns băieţeşte, fără să mintă, fără să se drogheze şi fără să se sinucidă nici măcar călcând altă regulă decât cea a libertăţii shabatului, asta eu, povestaşul, dacă n-am spus-o o repet, habar n-am. Dar experienţa îl bulversă total pe Riri. După o noapte fără pic de somn, dimineaţa de sâmbătă îl găsi scos din toate ţâţânile. Neimplicarea lui emoţională zăcea în jurul patului, spartă în sute de ţăndări tourquoise. Plătise înmiit ideea de text-momeală. Realiză, speriat de moarte, că e simultan îndrăgostit fără ieşire de posesoarea ochilor oliv şi de fata din vis, ba chiar de încă o fată de care habar n-avea nici că există. Despre care nu ştia decât că e îndrăgostit fără speranţă de ea. Dar cel mai rău fu că visul se repetă. Pentru prima dată după aproape doi ani. Partenera de la care smulsese idea textului-capcană îi ceru s-o ducă mai întâi acasă la ea, să-şi ia oarece bagaje, apoi la aeroport. Pleca definitiv într-o ţără îndepărtată. Zero conexiune. Pe drumul către aeroport îi spune net să n-o caute prin mediile inetranutice, nu-i va răspunde niciodată. Nu-l iubeşte, iar dacă el a lăsat o clipă doar garda jos n-are decât să se descurce cum l-o tăia mintea. Poate că practicase generozitatea pentru a-l lega pe veci de mica ei nebunie personală, prea era normal la tot capu’ individul, merita educat prin suferinţă. Dar nici asta nu e treaba mea. Fapt e că după ce se dezmetici oarecum, depunând noile sentimente, prea noi pentru el, la banca unui strat adânc de memorie, Riri încărcă pe situl cu pricina o povestire stranie, găsită după îndelungi căutări, la un anticariat: Urma sângelui tău pe zăpadă. Autorul era aşa de celebru că până şi inginerul auzise de el. Contez şi eu pe lecturile cititorilor mei. Momeala funcţionă. Dintre cele câteva nume de participante la situl literar, deja oarecum detaşate în ochii lui, poate graţie noii sensibilităţi induse de ultima noapte a unei dragoste care nici nu începuse când se sfârşise brutal, trei comentară nuvela. Două îl întrebară de ce nu scrie. Dialogurile erau striuct reglementate, tot ce nu avea rol de comentariu literar era strict prohibit şi cenzurat. Moderat, în ipocrita nouă limbă de lemn a satului global. Riri se sfătui cu acela dintre prieteni care era artist plastic. Ceea ce-l costă un week-end într-o zonă submontană, la casa de poveste a acestuia. Plasticianul tocmai finisa o grămadă de picturi pe sticlă şi, deşi avertizat telefonic, mai întâi îl puse pe inginer să se descalce, apoi arătă cu chelia spre o zonă din bibliteca lui agăţată de perete, cumva în spatele unei scări între cele două nivele, refuzând să vorbească. Dădu din cap aprobativ la alegerea unei cărţi, nu voi dezvălui titlul şi autorul, oricum mi se reproşează, nu fără temei, excesul de citate-n general. La cină pictorul pe sticlă îl somă pe oaspete să tragă concluzia. Revenind pe terenul logicii, asta fu simplu. Totodată imposibil. Păi cum o să pot scrie eu o povestire despre faptul că-s antitalent la scris, pentru asta e nevoie tocmai de talanetul care-mi lipseşte. Scrie-o fără niciun talent, povestirea poate semăna cu ghetele scâlciate ale impresionistului de care degeaba ţi-aş pomeni, tot nu-l ştii, n-ai să-l ţii minte şi n-are importanţă. Tu faci aici o vânătoare, nu literatură. Logica îţi e de ajuns. Doar atât, nu pune povestirea fără s-o citesc eu, dacă e total analfabetă îşi pierde aia de-o cauţi orice interes. Ceva din firea ta trebuie să răzbată, dincolo de lipsa ta totală de talent şi experienţă în arta narativă, altfel alea două femei au pierdut vremea degeaba cu tine. Mai rău, însuşi visul a pierdut degeaba vremea cu tine.

În următorul an se întâmplară mai multe lucruri. Proza uneia din cele două femei care comentaseră postarea nuvelei celebrului scriitor, sprinţară, autoironică, se înfipse, lent, treptat, dar ireversibil, în partea de suflet descoperită de inginerul robotizat în singura noapte de shabat nerespectată, care-l înzestră cu un sentiment cu totul inedit, pentru care era cu totul nepregătit: neliniştea. În forma ei pernicioasă. Febrilă. Pe deasupra încerca, dârz, să-şi respecte programul de viaţă, pe de alta în aceste încăperi sufleteşti abia descoperite şuiera vântul. Legătura evoluă după dinamica standard a efectelor internetului, poate ceva mai lent, cu pauze mari, care-i amplificau neliniştea, pe de alta cu o temeinicie din grupul statistic de sub un procent. Complementaritatea era perfectă, el era solitar, fata susţinea 4 bărbaţi, adică un soţ şi 3 băieţi. Ca-n basme. Sau ca-n standardele americane, deşi, fără a-şi dezvălui arealul vieţii, Riri începuse a o presupune caucaziană, mediteraneană şi deloc musulmană. Poate chiar creştină. Avea şi un câine. Dog danez. Asta deduse el, poze iok. Legăturile de familie n-o împiedicaseră se apropie de un om cu crusta de o normalitate banală, sub care un nume simţ al ei măsura fierberea lavei. Originară din propria lui ţară, urma să vină după nişte daraveri. Între timp, n-are importanţă cum, comunicau din scrisuri, calea vocală şi cea vizuală find interzise de ea. Cu două zile înainte să ia avionul, Riri aruncă bomba caldă. Îi povesti visul. Cu ea în rolul fetei din vis. Era sigur că o găsise.              

Acum e momentul să-l aflaţi şi voi, cei care n-aţi aruncat cartea până acum. Visul. De o banalitate zdrobitoare şi de un efect sublim. Banalitatea consta în cele două componente, repetitive şi arhicunoscute. Toată lumea visează, uneori, că levitează, e treaba onirologilor să explice mecanismul şi să interpreteze. Inginerul era la fel de departe de un onirolog pe cât de departe ar fi o lopată plină cu balast de râu de el. visele erotice sunt tot unele frecvente, rutiniere, nu insistăm. Dar combinarea în acelaşi scenariu oniric a celor două vise uzuale, cumva standardizate, Riri nici nu mai auzise de aşa ceva, nici nu trăise. Numai că nu levita, ca în visele standard, ci zbura de-a dreptul, făcând dragoste cu gesturi de o libertate de neînchipuit, cu fata pe care blonda pretindea că imagna ei fusese extrasă, prin tehnologie IT ultrasecretă, din centrul de prelucrare a semnalelor ce vin de la nervii optici. Cu fata din vis, adică. Tot ce rumegase în cei cam 3 ani de câd visase scena e că nu zburau în imponderabilitate, căci, ca inginer, ştia bine cât durează adaptarea la imponderabilitate a coordonării muşchilor antagonici, proiectaţi de mama natură să funcţioneze la gravitaţia pământului mamă. Pur şi simplu zburau liberi, făcând dragoste liber, iar suma libertăţilor, a zborului, a amorului, a armonizării trupurilor şi a sufletelor nu putuse fi tradusă de sistemul său nervos decât ca o beatitudine nemaiîntâlnită şi de neatins. Nimic comun cu nirvana, cuvânt care-i trezea suspiciuni, nimic comun cu niciun fel de aşa zisa evoluţie spirituală, cu care băteau capu’ o grămadă de atinşi de filoxeră mentală, cu care evita orice interacţiune, pentru a nu-şi perturba echilibrul psihic aşa de inginereşte controlat. Beatitudine şi nimic altceva. Ştia că raiul creştin e pudibond, ştia că raiul mahomedan e promiţător la nivel primitiv, raiul lui de câteva minute subiective, poate 2-3 secunde fiziologice era un rai liber de orice condiţionare. Fusese aşa de uluit în vis că nici nu conştientizase presupusele sentimente faţă de partenera de zbor şi de amor. Trăire pură, nimic altceva. Cu atât mai uluit când descoperi că, autoprotejat nici el nu mai ştia câţi ani de zile, destui oricum, de orice implicare emoţională, se trezise îmdrăgostit simultam de 3 femei: cea pe care zadarnic încercase s-o aducă în patul lui şi care-i lăsase, plecând departe, drakku ştie unde, o amărăciune de nesuportat, în schimbul nuvelei-momeală. Fata din vis, în care bănuia noua lui legătură încă departe de orice mărturisire ori acceptare mutuală. Şi, doamne, de-ar fi fost numai astea două, şi tot ar fi fost prea mult. Dar în spatele lor simţea o a treia prezenţă, inefabilă, un soi de duh transparent, fără nume. De care sufletul lui abia deschis începu să bănuie că-i cel mai adânc impregnat. Îi povesti visul celei aşteptate să se intervizioneze în direct. Primi un răspuns şăgalnic: noaptea următoare, înainte să iau avionul, ne vom mai reîntâlni în vis şi vom încerca alte poziţii. Era, cu tot aparentul succes al urmăririi, aşa de năucit, că nu sesiză capcana. Nu primi niciun semn de viaţă. Convenţia era să aştepte telefon, nu să sune, nu ştia unde. Cam trei sferturi de an, fata din vis, sau cea de care nici nu mai ştia dacă e aceea sau nu, îl ignoră. Total. Nu mai răspundea la niciun semnal. Se încăpăţână şi-i găsi blogul. Se inseră, sub identiatea sa. Nimic. Fata se comporta ca şi cum el n-ar fi existat. Viaţa-i curgea automat, dar automatismul nu-i mai producea nicio satisfacţie. Se simţea nu părăsit, în fond nu avusese nicio relaţie, nici ignorat într-un fel care să-i rănească mândria. Se simţea nonexistent. Mai rău, un miros greu, de mucegai, impregna atmosfera de la servici şi de acasă. Se sperie aşa de tare că-i fu teamă să-şi mai viziteze prietenii. O vreme se mai lăsă vizitat de femei de-o noapte. Toate inteligente, evident. Întroduse, prudent, un element nou în ritual. O cină uşoară, apoi un duş împreună. Partenerele se pretau, pentru toate era ceva inedit. Duşul comun nu dura niciodată mai puţin de trei sfert de oră. Fiecaree îl săpunea pe celălalt, cu migală, abilitate, conştincios şi cât se poate de erotic. Dar de un erotism subtil, abia efleurat. Progresiv. Un preludiu lent, la limita percepţiei. Nu odată câte o parteneră mai fierbinte juisa mult înainte de orice penetrare, pentru a repeta orgasmul de câteva ori, crescendo, până la explozia finală, comună. Apoi limpezirea cu duşul, la fel de minuţioasă, tandră, postudială. Ajunşi în patul mereu cu aşternuturi în ziua aceea cumpărate, şedeau mult timp îmbrăţişaţi, în tăcere, cu ochii închişi, fiecare cu gândurile, fanteziile, durerile şi dorurile lui. Repetarea ad infinutum a versului aznavourian: cette attitude de double solitude, qu-on appelle l’amour. Acumulare pentru o partidă mai spre sălbatec. Duş separat, apoi o foame cumplită, pe la miezul noţii, masă pregătită de el, doar era gazdă, pe timpul duşului invitatei. O vreme merse. Procedura, sofisticată, alunga izul de mucegai. Care, însă, reveni până la urmă. Cu luciditatea-n scădere, îşi interogă prin interfeţele bancare, conturile. Plătit bine, cheltuind sub nivelul celor de vârsta lui, nu mai discutăm de condiţia lui, putea rezista ani de zile fără salariu. Avu destulă minte să facă un aranjament în 3, cu managerul general şi un psihiatru la care ajunsese conform unei teoreme din teoria grafurilor în maximum şase paşi, zâmbindu-şi în sine, lanţul caragialean al slăbiciunilor avea cu cel puţin o verigă mai mult. Obţinu o suspendare din muncă, pe timp de juma’ de an. Fu sigur ca aveau nevoie de el. Îşi schimbă radical programul. Sport, nu tras de fiare, ci lejer, lectură. Avea de umplut un mare gol. Descoperi că analfabetismul cultural dusese la subdezvoltare emoţională. Fără de care carapacea de femei n-ar fi funcţionat. Se întrebă, într-o dimineaţă, la ceaiul de sunătoare cu afine, ştia acum că are efect antidepresiv, cunoscut încă de pe vremea lui Michel de nostre Dame, acid-amărui, ca gustul ceaiului, cât de mare ar trebui să fie America asta dacă zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă cineva o tot descoperă. Fireşte, pentru o minte organizată inginereşte, programul de lecturi, făcut de cei 2-3 prieteni, merse mult mai rapid. Spirit obiectiv, îşi examină viaţa în lumina educaţiei sentimentale curs accelerat. Fusese un fiasco, o risipă. Poate nu 100%, dacă putea evalua conştient eşecul. Reflectă mult la vorba aruncată de blondă, nu se grăbi să-l citească pe Pitigrilli, până ce nu construi o fundaţie cât de cât consistent de lecturi.

Era în primăvară când se adunau 4 ani de la vis. Reciti romanul care, poate, îi marcase adolescenţa. Spre final, făcu o conexiune de care era aproape mândru. Puţini literaţi serioşi avuseseră şansa lui să lege o scenă anodină din finalul romanului, când eroul, obosit de îndelungata şi păguboasa goană după dragoste, ajuns judecâtor de pace într-o fictivă ţară africană, un fund de lume, îşi pune la patefon o placă cu un o romanţă nostalgică. Refrenul suna aşa: Nuit plus doux que le jour, oh, belle nuit d-amour. Servitoarea negresă se oprea din orice treabă la auzirea melodiei şi lăcrima. Ni pli duţe ki li z‘ur, pronunţa ea. Din când în când îl ruga pe massa cu părul alb să-i pună placa. Şi iar lăcrima. La capătul celălalt al legăturii era o scenă plină de humor, din biografia unui mare povestaş român, cel care a lansat pe mări şi oceane Speranţa. Aflat cu domiciliu forţat într-un sat din Deltă, în perioada stalinistă, era unicul posesor de patefon pe câteva zeci de sate. Roiau femeile ca viespile la uşa colibei lui, bărbaţii lor, plecaţi cu lotcile la pescuit la orele două din noapte, nu aveau nimic împotrivă, dacă tratamentul le menţinea liniştite şi numărul scandalurilor obişnuite scăzuse. Fete, neveste, de-a valma. Câte una, care-l călărea, se ridica de pe scriitor la terminarea plăcii, toate învăţaseră să mânuie patefonul, întorcea placa, punea acul de oţel de la început, apoi îl călărea din nou. Povestaşul păstra o mină seriosă, dar se distra teribil. Cristo si è frmato a l’Eboli în versiune autohtonă.

Abia conexiunea asta, simptom de ieşire din depresie, se prelungi în alta, aparent stranie, un gând fugar. Mai mult simţi decât intui că duhul transparent din spatele celor două femei practic abstracte, de care se trezise simultan îndrăgostit, nu se poate să nu fie legat, într-un fel imposibil de detect, de imagina corăbiei scoase din nisipul Sulinei şi lansată la apă de inimile câtorva oameni, pentru a o întâlni undeva pe Adnana. Dar niciun angstrom mai departe.

Nici nu fu conştient că visul i se repetă exact la 4 ani după prima intrare în viaţa lui. Beatitudinea trecu graniţa veghei, convertită în ceva ce nu încercase chiar niciodată: un cumplit chef de viaţă. Era la etajul casei de poveste a pictorului. Acesta, pasăre de noapte, dormea. Fără să ştie dece, se îmbrăcă şi urcă la şosea, unde avea semnal. Pe ultimele 2 trepte de piatră telefonul mobil sună. Vocea – necunoscută. Un val de adrenalină sili inima să pompeze în toată ţevăria craniană. Vocea îi cerea să vină s-o ia de la aeroport. Aşteaptă-mă la o cafenea, un restaurant, acolo, sunt la o oră jum’ate, apucă să spună. Scoase maşina de lângă a prietenului şi o porni în goana mare, uitând să încuie poarta. În minutul 90 năvăli în terminalul sosiri. Ceva iraţional îl duse direct la masa unde figura transparentă de oboseală a fetei din vis surâdea ambiguu. Peste încă 90 de minute, pictorul continua să doarmă. Când se trezi, privi buimac corpul mignon acoperit, pe canapeaua perpendiculară pe masa cu calculatorul, acoperit cu o pătură miţoasă, ce părea de oaie, dar, fiind dintr-o singură bucată, era de lână. Obiect al unui banc străvechi, care-i împrietenise, cu veacuri de singurătate unilaterală în urmă. Reacţia pictorului la witzuri era irerezistibilă. Râse, înainte de a întreba cine-i vietatea. Nimic de mirare că Riri spălă vasele după prânz cu o frenezie care-i stârni zâmbete parşive gazdei. Care gazdă, deşi nu făcuse armata, avu tactul sublim să nu pună întrebări. Dupămasă se încinse un dialog între fata din vis şi pictor, Riri era mut. Dacă i-ai fi secleştat dinţii cu vătraiul căminului în care buştenii trozneau cu flacără albăstruie, cum niciun lemn nu produce, arzând, n-ai fi scos de la el decât banalissimul dumnezeule, cât eşti de frumoasă! Nici frumoasă, nici urâtă, cu un vino-ncoa ce traversa crusta de oboseală acumulată a femeii care are în grija ei 4 bărbaţi, dintre care 3 fii, două servicii şi mai multe gânduri decât încap în cap, Scânteina, căci acum şi nu altcândva e momentul să dezvăluim cum îi spunea, nici el nu ştia decând şi de ce, inginerul triplu îndrăgostit, făcu faţă tirului de baraj al pictorului miştocar à tout prix. Ziua fiind deja cu ceva mai lungă decât noaptea, zugravul pe sticlă mai avu odată ocazia să-şi manifeste tactul: îi lăsă pe cei doi să plece cu maşina într-un tur al locurilor. Având grijă să-i palmeze lui Riri un flash memory cu muzica lui pentru astfel de plimbări. Nicidecum alta. Maniac în materie de de muzică, mâzgălitorul. Le deschise poarta. Din haita lui de câini se auziră şase respiraţii sacadate, cu limba scoasă şi un urlet prelung, ca de lup în nopţile cu lună plină. După ce traversară de câteva ori Alba Neagră, râul ce cobora din munţi, Riri întoarse, trecu chiar pe lângă poarta pictorului, opri o clipă la biserica din Ceraşu, comuna următoare, unde, fără un cuvânt, cei doi îngenuncheară în faţă altarului, murmurând aceeaşi rugăciune. Pe care eu, povestaşul, n-o voi reproduce, respectându-le intimitatea. Urcară apoi în maşină, drumul abutisa într-o cărare forestieră, mai sus de ultima comună, Slon. Riri îi aminti Scânteinei că slon înseamnă elefant, în rusă, but no relation. Lăsară maşina în singurul loc unde ar fi putut fi întoarsă. Îi arătă, înaintând în pădure, un pâlc de larisă, coniferul acela rar, larix decidua, care nu creşte decât în câteva locuri de pe Pământ, aici şi prin Himalaya între altele. Şi care, tăiat, secretă o răşină polimerizabilă, ce-i îmbibă fibra şi-l face tare ca oţelul. Băştinaşii, care-l numesc lari’ci, în idiomul lor, îi socotesc preţul la prelucrare după numărul de pânze abrazive tocate de duritatea lui. Exact de aici o să ne luăm zborul, uriaşul meu drag, rosti Scânteina primele vorbe după rugăciunea murmurată în biserica din Ceraşu, unde venea, din an în paşte, când trăia, şi regele Mihai. Îi acoperi gura mai întâi cu palma, apoi cu pecetea unui sărut mai degrabă ritual decât pasional. Se înălţară în zbor, deasupra pădurii, materializând visul dintâi. După ce se desfătară liber şi plenar, aterizară. Într-o poiană plină de… da, de campanule. Despre care Riri ştia că nu cresc deloc la înălţimea aia, ceva între 1100 şi 1200 metri. Soarele nu numai că pica altfel, dar era mai mic, roşu închis. Copacii din jurul luminşului aveau frunze indigo, forme nemaivăzute. Copaci pitici, o pădure pitică. Riri privi întrebător la Scânteina: Să şedem jos, pe covorul ăsta de campanule. Sunt create de biologii noştri să-ţi fie familiar măcar ceva din mediu. Şi la timpul potrivit vei înţelege şi de ce florile astea şi nu altele. Dar ca să te pot instrui, trebuie să mă ţii strâns în braţe. E esenţial. Nu întreba. Ascultă.

Lumea noastră piere. Nu mâine, dar oricum în mai puţin de un milion de revoluţii ale planetei. Nu e nevoie să ştii de când ştim, cât timp căutarea de soluţii a rămas sterilă, de când funcţionează. Dar încep prin a te lămuri de ce şi cum te-am selectat pe tine. De la conştientizarea nonunicităţii universului în care ne aflăm acum la clasificarea teoretică a celor posibile, cumva paralele, nu pot folosi alt cuvânt, da, sărută-mă, fiecare gest de tandreţe, cu ceea ce voi numiţi încărcătură emoţională îmi permite să continui, au trecut eonuri. Alt cuvânt din limbajul vostru. Parametrul care face un univers să difere de altul e pur şi şimplu constanta a ceea ce voi numiţi forţa tare. Cea care ţine nucleonii la un loc, învingând uriaşa repulsie interprotonică. La noi forţa tare are valoare cu foarte puţin mai mare decât “la voi”. Ceea ce are, rezumând la liniile cele mai mari, două consecinţe. Majore. Spaţiile dintre particule sunt mai mici “aici”, totul e mai compact. Stelele, mai multe şi mai mici, funţionează oricum la fel, prin fuziune. Dar la o forţă nucleară tare mărită, viteza de fuziune creşte neproporţional. Materia stelară se va epuiza mai repede, Ne vom stinge. Timpul curge mai iute decât la voi, unde fuziunea e mai lentă, stelele mai mari. Cum într-ul alt univers posibil, unde forţa nucleară tare e cu foarte puţin mai mică decât la voi, totul e şi mai lent. Limita naturală a universurior posibile scăzâd mereu constanta forţei nucleare tari e un univers cu întreaga materie concentrată într-o singură stea. Unde, probabil, timpul curge cumva infinit de încet, dar unde nu există condiţii de formare a planetelor, deci cu atât mai puţin de circuit energetic cu funcţia de filtru entropic care să ducă la viaţă, apoi la viaţă conştientă de sine şi dotată cu voinţă proprie. Dar pe noi ne intereseaza cum facem sa pierim noi cât mai târziu, să supravieţuim cel puţin până la atingerea unui nivel tehnologic care să ne aducă, mai precis pe urmaşii urmaşilor noştri, în veacul vecilor, la o autonomie faţă de dinamica internă a unui univers anume. Ajung şi la tine, strânge-mă mai tare, o să afli de ce. Ai răbdare şi, fără să uiţi iubirile tale din lumea ta, dăruieşte-mi o mică parte din fluxul iubirii tale. Acum şi aici. Nu mai am mult timp. Vârfurile cunoaşterii fizice de la noi au detectat, nu mă întreba cum, universul cel mai apropiat. Nu spaţial, spaţiul nici nu există. Apropiat ca model dinamic. De la descifrarea modelului stelei în jurul căreia orbitează singura planetă cu viaţă conştientă de sine şi dotată cu voinţă, nu spun inteligentă, inteligenţa e o proprietate intrinsecă a naturii însăşi, la identificarea speciei finale a evoluţiei biologice a mai durat o vreme, nu contează câtă. Pe tine te-am ales, după ce am făcut operaţional sistemul de detecţie a funcţionalităţii voastre, deoarece, din întâmplare, din aproape 9 miliarde de exemplare, posedai creierul cel mai robotizat, alt cuvânt de-al vostru. Adică cel mai capabil de a funcţiona în colaborare cu generaţii întregi ale vârfurior ştiinţei noastre la găsirea unei soluţii de alimentare cu energie a stelei noastre centrale, făra o face pe a voastră să explodeze. Căci transferul legilor fizice interuniversuri, respectiv egalizarea naturală a constantei forţei tari, merge cu  necesitate în ambele sensuri. Ne-a încurcat tendinţa ta de umanizare, dar am găsit în creierul tău un principiu de bun simţ: totul e valorificabil. Eu mă apropii accelerat de limita prioadei mele de funcţionare. Ţie îţi apar ca o femelă pământeană, pe baza alegerii dintre tiparele preimprimate în creierul tău. Nu-ţi spun câte sunt. Dar fiica pe care o ai deja de la mine îmi va urma, apărându-ţi ca o copie a mea. Compatibilizarea biologică ar cere singură un roman şi n-am timp. Ţi-am şi scos din condiţionare conceptul de incest, care are sens în biologia terestră, de unde a intrat în etică şi morală. Nu mă privi aşa uimit, vârsta ei, calculată în ani pământeni, e 4. Aici e matură, instruită, condiţionată şi aptă, la rândul ei, să procreeze. Mă vei avea alături, pe un şir indefinit de suporturi biologice „locale”, folosesc mereu cuvinte fără sens din limbajul tău, ca să poţi intui ce şi cât trebuie. A, să nu uit: mecansimul îmbătrânirii tale e blocat. Dacă reuşim împreună, savanţii noştri cu tine, cum deja poţi presupune că manevrăm puţin şi timpul, poţi alege: fie rămâi aici, iar când te vei plictisi „de mine”, altă linie genetică îţi va fi pusă la dispoziţie drept companie pe măsura ta. Dacă, dimpotrivă, vei dori să te întorci, te vei trezi întorcându-te cu propriul vehicul individual la prietenul tău. Dar nu singur. Căci ceea ce mintea ta a numit fata din vis te aşteaptă acolo. O vei regăsi dormind, acoperită cu o pătură miţoasă, de lână. După scurta ei vacanţă se va întoarce la cei 4 bărbaţi ai ei, dintre care 3 fii. Ar depinde numai de tine s-o convingi să te mai viziteze, odată la câteva revoluţii terestre. Savanţii „noştri” i-au copiat doar modelul. Din mintea ta. Ea exista acolo şi chiar fără intervenţia noastră ai fi întâlnit-o inevitabil. Căci visul nu ţi l-am indus noi, ci ea. Simţea nevoia să fie căutată şi găsită. Vei avea toate opţiuneile posibile: îţi vei întemeia o familie bazată pe un cuplu stabil, eşti condiţionat mai adânc decât poate atinge puterea noastră de penetrare, pentru loialitate. La fel e şi fata din vis. Nicio contradicţie. Numai sufletele liniare sunt monovalente. Iar ale voastrre sunt legate, indiferent de opţiunea ta de viaţă. Ori poţi porni, orfic, nu te mira, am studiat, când tu erai în somn, toată mitologia voastră, în căutarea a ceea ce numeşti duhul tău transparent din spatele celor două iubiri. Fie ambele simultan. Darul cu care vei pleca de aici, dacă vom reuşi împreună, va fi capacitatea şi nevoia, simultane, de a iubi simultan cel puţin două femei. Pe mine, ca entitate ce am luat forma celei către care te atrăgea o forţă pe care nu noi o controlăm, va trebui să mă uiţi, iar de femeia care ţi-a dat, generos şi dur, nuvela-momeală ca să mă găseşti, ca s-o găseşti pe Scânteina, femeia pe care, odată întors, o vei numi prinţesa ta neagră din pădurea de arţar nu te vei atinge niciodată. Căci cu oricâte valenţe satisfăcute, sufletul uman are nevoie de un ţel de neatins.

A, da, uriaşul meu drag. De ce campanule: simplu. Am citit şi literatura voastră. A rezonat cu sensibilitatea mea de fiinţă cu emoţii proprii rima campanulă/libelulă. Duhul tău transparent va beneficia, odată, de darul otrăvit al acestei delicate porecle. Acum uriaşule drag, iubeşte-mă pe covorul de campanule. Vei începe cu mine, care-mi voi da ultima suflare fără să ştii şi vei isprăvi, sub aceeaşi formă accesibilă simţurilor tale, cu fiica ta şi a mea. Acceptarea acestui act împotriva moralei tale va pecetlui acceptarea misiunii de a te integra, cu posibilităţile mentale de care habar n-ai, programului nostru de supravieţuire. Răsplata integrării va fi ceea ce voi numiţi l’embarras du choix.

^*) ”Râde numai în tine şi-n spiritual legii” – Stanislaw Jerzy Lec