DESTINUL CELOR 2 CUIRASATE GEMENE

Kaiserul Wilhelm al II-lea a încercat, încă de la începutul secolului XX să ajungă din urmă flota Marii Britanii. Construite în a doua jumătate a anilor 30, cele două cuirasate, Tirpitz şi Bismarck au fost lansate la apă în 1939. Al doilea era, la acea dată, cel mai mare din Europa. Iar pe plan mondial n-a fost întrcut, pe parcursul războiului, decât de cele 2 cuirasate jponeze, Yamato şi Musashi, ambele scufundate de aviaţia îmbarcată pe portavioanele americane.

Construirea celor două cuirasate germane a cerut un uriaş consum de resurse, dar contribuţia lor la război a forst derizorie. Cea a lui Tirpitz a fost redusă la o singură misiune. Prima. Numită Rheinübung. Destinat să atace convoaiele nord-atlantice, care aprovizionau Regatul Unit din USA şi Canada, monitorizat de o reţea de 54 nave britanice încă din 23 mai 1941, după ce plecase din port pe 19 mai, cuirasatul, însoţit de crucişătorul Prinz Eugen fu interceptat, în dimineaţa de 24 de o escadră compusă de crucişatorul de bătălie Hood, nava amiral a flotei britanice şi cuirasatul Prince of Wales. Însoţite de 4 distrugătoare. Hood avea o putere de foc egală cu Bismarck la nivelul maxim. S-au schimbat câteva salve, precizia de tir a cuirasatului german o depăşea pe a navelor britanice. Totuşi o lovitură norocoasă a decis această primă confruntare. Un obuz de 380 mm tras de Bismarck a nimerit magazia de muniţii de pe Hood. Acesta s-a rupt în 2 şi s-a scufundat pe loc. totul a drat 8 minute.

După pierderea contactului flotei britance (Home Fleet) cu cele 2 nave ale Kriegsmarine, care se despărţiseră, hidroavianele pazei de coastă l-au regăsit pe Bismarck pe 26. Fu atacat consecutiv de avioanele portavionelor Victorious, cu 12 aparate şi Ark Royal. Acesta lansă 2 valuri consecutive a celor 15 aparate ale sale. Abia 2-3 torpile atinseră coca cuirasatului, cu efect aproape nul. Cercetări postbelice făcute în Japonia dovediră că structura protecţiei antitorpilă a cuirasatului, bazată pe containere vidate, putea absorbienergia a 900 kg echivalent TNT, când torpilele din 1941 nu depăşeau 500 kg. Ultima şansă, seara, târziu, înainte de a-l pierde defintiv pr Bismarck, lovi pupa şi blocă axul cârmei. Vasul fu nevoit să se rotească în cerc cu viteză redusă. În dimineaţa de 27, 2 cuirasate, King George Vth şi Rodney, angajară un Bismarck şchiop. După o oră de schimburi de lovituri rămase şi orb. Atacanţii se apropiară la 2 mile marine şi 70 de proiectile de calibru maxim tocară suprastructura. La mai puţin de o oră şi jumatate de la deschiderea focului, căpitanul Lindermann dădu ordinul de sabordare. Bismarck se scufundă la 10:30, cu 400-500 de membri ai echipajului. Amiralul Lutjens murise in decursul bombrdamentlui britanic al dimineţii. Crucişătoarele dorsetshire şi Norfolk, care participaseră la bătălie, începură să adune pecei 1400-1500 suravieţuitori din valuri. Dar, după salvarea a 115 dintre ei, fră nevoite să abandoneze restul, în urma sesizării prezenţei unui submrin german. N-aveau cum să ştie că acela nu mai avea torpile. Răspunderea morţii supravieţutorilor aparţne, în ultimă instanţă, unei fatalităţi.

În urma scufundării lui Bismarck, Hitler, preocupat deja de pregătirea operaţiei Barbarossa (atacul asupra aliatului rus), şi-a schimbat, realist, strategia navală, de la folosirea bastimentelor blindate mari, adevărate artilerii plutitoare, preconizată de marele amiral Raeder, la folosirea intensivă a submarinelor. Comandantul acestora, amiralui Dönitz, deveni comandantul Kriegsmarine.

Această schimbare, logică până la un punct, avu şi o consecinţă secundară. Cuirasatul Tirpitz, geamănul lui Bismarck, a cărui construcţie conumase o cantitate imensă de resurse, petrecu următorii aproape 2 ani ascuns în fiorduri norvegiene. Participând direct la acţuni ofensive destul de rar. Ceea ce nu l-a împiedicat să joace eficace rolul de sperietoare pentru convoaiele rutei nordice, care alimentau  Rusia stalinistă prin portul Murmansk. Acestea au continuat, totuşi, dar scufundarea lui Tirpitz a devenit o misiune primară pentru marina britanică. Au fost încercate multe metode, cu rezultat derizoriu până la nul: submarine standard, submarine de buzunar, torpile dirijate de oameni, dar mai ales aviaţia de bombardament. Prudenţa strategică a cuirasatului german excludea orice confruntare navală directă. De-a lungul timpului cuirasatul a fost mutat în 3 fiorduri. Din ce în ce mai spre nord. cu scop dublu: pe de o parte îndepărtarea de aerodroamele britanice, pe de alta apropierea de zona vulnerabilă a convoaielor spre portul rusesc Murmansk. Dar nici un convoi n-a fost pus în pericol real. Activitatea lui Tirpitz a generat o situaţie apropiată de remiză prelungită, prin dublu şah etern. În acest timp războiul curgea.

Câteva detalii: Tirpitz pleacă din portul Kiel la 12 ianuarie 1942, deci la peste 7 luni după scufundarea cuirasatului geamăn Bismarck si ajunge în fiordul Trondheim 4 zile mai târziu. I se alătură pe 22 februarie alte 2 crucişătoare. Dintre care unul, rinz Eugen, participase, alături de Bismarck, la prima fază a bătăliei din mai 41, din strâmtoarea Danemarcei. Între 3 şi 13 martie atacă un convoi arctic. Reperat de aviaţia de pe acelaşi portavion Victorious, care participase la scufundarea lui Bismarck, e atacat la rândul său. Rezultat nul, de ambele părţi.  

Prima avarie gravă o suferă Tirpitz pe 22 septembrie 1943, în urma unei operaţiuni combinate a submarinelor britanice şi a rezistenţei norvegiene. Abia reparat, e din nou avariat în urma a 8 atacuri aeriene. Unul dintre acestea în trepte. Celebra escadrilă de bombardiere 617 traversează Marea Nordului şi nordul skndinav, pentru a ateriza pe o bază rusă. De unde se întoarce a doua zi să bombardeze Tirpitz în fiordul Alta. Situat la 70^o latitudine. Apoi un drum la fel de lung, în 2 etape, pentru a ajunge în Scoţia. Rezultatele operaţiei rămân incerte, fiind aproape imposibil de monitorizat.

Ultima perioadă de viaţă a cuirasatului: 15 octombrie – 12 noiembrie 1944. Remorcat lângă Tromsø, într-un mic fiord ales anume, cu o adâncime cu foarte puţin mai mare decât pescajul vasului – ceea ce excludea scufundarea – e atacat de aceeaşi escadrilă 619, în cooperare cu escadrila 9. Bombardierele Lancaster, echipate cu bombe de 5400 kg, numite Tallboys, reuşesc să-l răstoarne în apele puţin adânci. Majoritatea echipajului se salvează.

După război, epava a fost achiziţionată de societatea norvegiană Hovding Ship Brekers. Mari cantităţi de oţel au fost ytrimise la Kristiansund, sau vândute Germaniei. În revista Illustrated, din iuloe 1949, Lennart Nilson scria: Germanii s-au lipsit de unt pentru a construi Tirpitz, dar norvegienii au fost cei care au aflat pe ce parte a feliei era untul^*. Să adăugăm că preţul plătit de Germania pentru Tirpitz a fost astfel, parţial dublu.

Acum, să nu omitem a spune două vorbe despre escadrila 617 a RAF. Cunoscută sub porecla The Dambusters. În urma unei misiuni de extremă precizie, care a distrus 3 diguri care reglau potenţialul hidroenergetic din zona ruhr, în mai 1943.  Episodul a fost descris de fostul pilot militar australian Paul Brickhill, în cartea The Dam Busters (1951) şi în filmul omonim (Michael Anderson, 1955), bazat pe cartea citată. Film pe care-l am în colecţie. În campania de bombardare a lui Tirpitz, comandantul escadrilei a fost comandorul J. B. Willy Tait.  

Experienţa de război a marilor cuirasate în WW II a dovedit vulnerabilitatea acestora în faţa aviaţiei, mai ales a celei îmbarcate pe portavioane. Cel mai mult a rezistat Yamato, cuirasatul japonez distrus la asediul insulei Okinawa, în 1945. Care participase în 1944 şi la Leite, socotită cea mai mare bătălie navală de până atunci.

Paralelismul relativ al biografiei celor două cuirasate germene gemene, cele mai mari bastimente participante la războiul naval european merge, pentru cititorul şi cinefilul român, interesat de istoria militară, cu 2 paşi mai departe. În 1974, Editura Politică a publicat versiunea românească, datorată lui Sergiu Stanciu, a cărţii Coulez Tirpitz!, de Léonce Peillard. Sub titlul Scufundaţi cuirasatul Tirpitz! Originalul fusese publicat de Laffont, în 1965. Cele mai multe date inserate mau sis provin din acea lucrare. Aflată la interfaţa dintre recuperare documentară jurnalistică şi istorie miitară. Dar cine e autorul? Născut la Toulon, în 1898, a urmt o carieră în marina militară franceză, apoi a scris o serie de cărţi aparţinând aceluiaşi gen oarecum hibrid. Utile publicului interesat de domeniu. S-au făcut cel puţin 2 filme despre Tirpitz: Above us te Waves (Ralph Thomas, 1955, UK) şi Target Tirpitz (Edward Mirzoeff, 1973, UK), ambele fără vreo legătură cu monografia autorului francez. Deşi colecţia mea de filme de război e relativ bogată, n-am avut şansa să le văd pe acestea două.   

Despre Bismarck se vor fi scris multe cărţi. E momentul să mă refer la o apariţie recentă: Epopeea cuirasatului Bismarck: Triumf şi tragedie. De Marcel Stănescu. Produs al editurii Cetatea de scaun, Târgovişte, 2015. Autorul, prezentat ca istoric de senatarul cuvântului înainte, pare să fie, dacă informaţia produsă de Google e corectă, cercetător la Institutul pentru studii politice şi Istorie Militară. Şi e familiarizat cu lumea marinăriei. Lucrarea dă satisfactie cititorului interesat. Deşi cuvintele din titlu derutează şi provoacă. Nu scapă cititorului că obiectivul cercetării e mai mut uman decât tehnic. Iar tehnic e greu de criticat.

În schimb filmul Sink The Bismarck! (Lewis Gilbert, 1960, USA) nu depăşeşte nivelul filmelor despre WW II făcute în anii 60. Îl am în colecţie şi atât. Cel mult că nu prea gust doza de dulcegărie. În schimb e de remarcat jocul lui Karel Stepanek în rolul amiralului german Lutjens. Am mai dat de un film omonim, făcut în 1996 de Robert Kirk, tot producţie USA. Nu l-am văzut, aşadar nu pot spune nimic. Decât ca aş fi curios să-l văd.

Mi-ar plăcea să vad un film despre Yamato…