DINU PATRICIU

S-a vorbit mult despre Dinu Patriciu. Nimic mai firesc, a fost o figura cu suprafaţă remarcabilă şi cu forţă de impact public. Dar nu foarte multă lume a sesizat că s-a tăcut şi mai mult. N-au tăcut mai mai mulţi decât cei care au vorbit, dar au tăcut mai mult. Non multa, sed multum. Rudimentele flerului meu reportericesc m-au făcut să amân cele de mai jos. Până după înmormântare. Care a întârziat mult mai mult decât cele 3 zile cutumiere. A căror origine iarăşi nu foarte mulţi o cunosc. Obiceiul se statornicise pentru a evita drama falselor decese. Mi-am promis că voi scrie, aşadar, după ce intimii, care s-au adunat aproape o sută totuşi, după ce familia insistase pentru discreţie, în cimitirul Bellu, îl vor fi condus la locul de veci.
Apelul la decenţă, de fapt la discreţie, termen mai adecvat, era firesc, în contextual dat. Dar tocmai acest apelmi-a ascuţit urechile. Ce-am reţinut din comentariile TV despre înmormântare a fost tăcerea majorităţii foştilor colegi de partid. Cele câteva excepţii nu miră observatorul avizat, pe fondul trădării partidului din care a făcut parte, căci reacţiile acestor câţiva au fost nuanţate atât ca prieteni ai răposatului, cât şi ca actori politici în preajma campaniei electorale prezidenţiale.
Voi puncta un succint istoric al relaţiei mele, ca spectator al fenomenului public, cu cel plecat puţin.
I-am auzit prima data numele în primavera lui 90. Legat de o primă dizidenţă din lungul şir care a scos din banal partidul istoric reînfiinţat de câteva luni. Alături de Kuki Tăriceanu, prezent acum la ceremonialul funebru, de regretatul Horia Rusu, ideologul de facto al cele de-a doua generaţii de liberali postdecembrişti şi de încă un nume. Kuki era fiul adoptive al la fel de regretatului Dan A. Lăzărescu (cel căruia i s-a spus eronat Amedeo), corifelul intelectual al reînfiinţării. Bătrânul s-o fi simţit trădat. Dar nu şi-a îndreptat tirul asupra fiului adoptive, ci asupra iniţiatorului, de facto, al dizidenţei. Într-o filipică pronunţată, am uitat dacă în CPUN sau parlamentul ales în duminica orbului, cu statut de constituantă, a lansat găselniţa caracterizantă, numindu-l… Dinu Păturiciu. Atunci n-am realizat că frustratul răspuns la un pui de trădare era o nedreptate. Căci Dinu Patriciu a fost orice, numai ciocoi nu. N-a fost defel omul kitsch pe care, cu mai puţin de 2 ani înainte, profesorul Ştefan Cazimir îşi bazase volumul eseistic Caragiale şi kitschul. Har cerului, aveam să înţeleg în timp nedreptatea bătrânului liberal.
Nu voi repeta ceea ce suma comentariilor a subliniat deja, şirul dizidenţelor şi oscilaţiilor liberale. De la PNL aripa tânără la PL93, ba NPL, când în Convenţia Democrată, când în afara ei. Mereu în contratimp. Cum subiectul e Dinu Patriciu şi cum acesta n-a avut nici o contribuţie a aiuritoarea poropunere a lui Radu Câmpeanu (fie odihnit, nu neapărat regretat) de candidatură a regelui Mihai la preşedinţie, în toamna lui 92, n-o voi pomeni. Dar trebuie subliniat că în perioada de implicare directă în politică, prin PL93, a dovedit flexibilitate şi consecvenţă. A sprijinit guvernul Stolojan, care plecase din FSN, după îndepărtarea lui Petre Roman cu ajutorul mineriadei din septembrie 91 pentru ca până în 96 să contribuie la consolidarea în opoziţie a Convenţiei Democrate, în timp ce PNL o sabotase de facto.
Treptat, mai ales după tragica dispariţie a lui Horia Rusu, Dinu Patriciu şi-a restructurat implicarea, făcând paşi în spate la nivelul explicit al politicii dar devenind un actor economic din ce în ce mai ponderal. La un moment dat, după ce preluase rafinăria construită sub pingelică pentru petrol iranian cu sulf, care era la preluare o gară neagră economică, nu doar a revitalizat-o, dar asigura numai din taxe cam 5% din bugetul national. Deloc de mirare că-şi făcuse duşmani, hidrocarburile fosile, ca materie primă energetică, au valoare strategică. Nimic mai firesc decât să fi intrat în obiectivul actualului guvernator abuziv. Pentru a înţelege, să ne amintim că, meşter în lozinci cu impact, guvernatorul abuziv zbiera mereu jafo, pană ce l-a poprit pe Iacubov, implicat în privatizarea rafinăriei din Oneşti, sub titulatura RAFO. De când dragă Stolo a pus mâna pe şest pe rafinărie, l-a mai auzit cineva pe guvernator rostind lozinca preferată o vreme? Poate că şi corneliu Iacubov o fi fost mafiot local, sigur e ca din perpsectiva mafiei băsiste era un mafiot ce trebuia scos din joc.
Când Dinu Patriciu a vândut ceea ce devenise, sub manageriatul lui, un holding, trustului de stat din Kazahstan, guvernatorul a turbat. Serviciile de informaţii fuseseră prins epe picior greşit, nu-l ajutaseră să anticipeze. Dar înainte d easta încercase şi cu el ce reuşise cu alţi adversari si avea să reuşească ulterior, cu asupră de măsură. După model Putin, care l-a scos din joc pe Hodorkovski folosind o justiţie obedientă. Brevetul e vechi de cel puţin 3 secole şi jumătate. Doar aşa scăpaseră şi liderii parlamentari de Stafford, omul forte al regelui Charles I, înainte de a-l decapita sub Cromwell. Mai abil, Patriciu a semnat sute de pagini în zecile d eore de interogatoriu şi a scăpat ca ţiparu’ malaxorului atunci presidential. Pentru a arunca pisica la finele campaniei prezidenţiale pentru acest sinistru al doilea mandate. Determinându-lo pe preşedintele candidat să jure la fel de abil: n-am lovit cu pumnul… tehnic n-a comis sperjur, el pălmuise bietul copil… ca apoi sluga penibilă pretinsă savant să inventeze fantasmagoria cu pixelul albastru.
Mărire şi decădere. Implicarea în mass media a lui Dinu Patriciu a fost un fiasco. A cupărat ziarul autointitulat Adevărul pe care l-a livrat, poate malgré lui, nu ştiu, fostului misit de copii Cristian Burci. Averea i s-a volatilizat. Probabil făcea parte din fiinţa lui, căci la fel s-a topit şi el.