EFECTUL MUTAGEN AL UNUI DEZASTRU

Alegerea acestui moment pentru întreruperea cronicilor la o serie de cărţi Neuma cu un subiect bio-economico-social-istoric e determinată de corelarea cu articolul – în curs de finalizare – rezervat rubricii Pricinaşul de serviciu din numărul  următor al publicaţiei trimestriale online egophobia.ro. acum mă voi restrânge la unele aspect, care vor fi dezvoltate ulterior.

Oricât ar fi de stimulată scăderea interesului public pentru istorie, de către strategia neomarxistă a curentului globalist, există evenimente majore, cu consecinţe de anvergură pe plan global, care mai trezesc un interes punctual. De cele două războaie mondiale – cu largul lor de megaevenimente – a auzit toată lumea. De marea pandemie, cunoscută curent ca gripa spaniolă, mai mult sau mai puţin contemporană cu faza finală a WW I, am amintit în articolul care va apărea în numărul 3-4 al revistei Neuma, la Colţul lui Yorik. Acum mă voi referi la unele aspect ale Marii foamete irlandeze de la mijlocul secolului XIX. De fapt, deocamdată, la dimensiunea biologică a fenomenului, cu consecinţele economice şi sociale ale acestuia.

În Istoria Angliei, academicianul André Maurois spune: în 1845 şi 1846 Irlanda a avut, una după alta, două recolte proaste de cartofi. Şi Peel (premier, al doilea mandate între 1841-1846) a început, de îndată, să folosească cuvântul foamete. Mulţi istorici n-am mers mai departe. Criza s-a petrecut în plină perioadă a impunerii liberului schimb, când principiul laissez faire era sacrosanct. Intervenţia corectivă a guvernului, pentru rezolvarea crizei alimentare, era descurajata de numeroase motive şi interese.

În realitate, cele două recolte consecutive, aşa zis proaste au fost de-a dreptul catastrofale. Iar cartoful constituia sursa alimentară de bază pentru populaţia agrară majoritară a insulei. Majoritatea istoricilor au ignorat cauza crizei. O epidemie a uneia din cele mai agresive boli a mai multor specii legumicole (solanacee) şi fructifere (în special viţa de vie). Mana. Cele mai multe boli ale plantelor, sunt produse de patogeni fungici. Mana cartofilor e produsă de ciuperca Phytophthora infestans. Provenită din America de Sud, s-a propagat în Statele Unite (unde a provocat o amplă epidemie în 1843), apoi în Europa. Cum în epocă nu apăruse discipluna agrobiologică Protecţia culturilor de fapt Medicina plantelor, primii cercetători erau botaniştii. Primele cunoştinţe asupra acestei boli au fost publicate în jurul anului 1830, în Germania. Prin urmare, epidemia de mană din Irlanda, manifestată 2 ani consecutivi, n-a putut fi contracarată deloc.

Identificarea altor factori ideologici, cu efect convergent, urmează a fi dezvoltată în articolul ulterior. Î n care se va contura tabloul complet al dezastrului, pe toate planurile.

Numărul victimelor e evaluat, de diferite surse, de la cele contemporane la cele istorice, între 1 şi 1.5 milioane. Majoritatea tinde să aprecieze la 1 milion decesele în urma Marii foamete. Posibil majoritatea au murit de foame, dar destule decese au fost efecte ale cauzelor secundare.

Dar efectul major al dezastrului a fost emigraţia masivă. Aproape exclusiv în Statele Unite. Emigrarea irlandezilor în USA e veche, dar ritmul acesteia a fost multe zeci de ani moderat. A crescut brusc după Marea foamete. Din a doua jumătate a secolului XIX comunitatea irlandezilor americani, devenită una din cele mai importante minorităţî, a atins 2 miloane.

Revenind la epidemia de mană, odată devenind cunoscute bolile plantelor de cultură, combaterea acestora s-a dezvoltat, într-o primă fază nonindustrială, pe baza cuprului. Ale cărui proprietăţi fungicide au fost folosite spontan încă din secolul XVII, când fermierii tratau seminţele de grâu cu piatră vânătă (sulfat de cuprupentahidrat) împotrivă mălurii (una din bolile culturilor de grâu). Mana viţei de vie a fost tratată în premieră în 1882, cu zeamă bordeleză (soluţie de sulfat de cupru şi var stins). Dar în 1845 tratamenul nu se cunoştea şi, oricum, nu se cunoştea în Irlanda.

Fungicide pe bază de Cupru ionic (C⁺⁺), respectiv sulfat neutru, hidroxid ori oxiclorură de cupru) se folosesc şi acum, când fobia pesticidelor sintetice a devenit draconică. Şi asistăm la dictatura agriculturii aşa zis bio. Dar problema e una de doză, deci de consum de substanţă. Nu voi numi fungicidele comerciale, dar dozele necesare sunt cu maim un ordin de un ordin de mărime mai mici. Totuşi assist, în emisiunea săptămânală agrară a unui post TV că cel puţin practicienii, fermierii, cunosc şi folosesc, în limitele neinterzise, noţiuni de protecţia culturilor. Iar fitofarmacii încă mai există. Chiar în România.