Inginerul ploieştean Mircea Teculescu, stabilit în Câmpina, are o bogată activitate literară în cenaclul Casei de Cultură Geo Bogza din oraşul prahovean. A publicat poezie şi proză în multe reviste din aria prahoveană, dintre care merită menţionată Revista nouă a poetului şi animatorului cultural câmpinean Florin Dochia. Premiat în 2015 de Revista spaniolă Occidentul Românesc. A debutat în volum cu Exerciţii de tăcere – 2003, micropoeme, cum le denumeşte, în format haiku. În acelaşi an devine membru al Societăţii de haiku din Constanţa. Formatul japonez e ilustrat şi în al doilea volum, Porti în depărtare – 2008. Între timp contribuie la 5 antologii de haiku, ultima fiind Solidaritate prin haiku – 2011. Al treilea volum, primul de poeme în format liber, Venus de februarie, apare în 2016.
Volumul de faţă, Umbrele copacilor tăiaţi – Editura Neuma 2020, e prefaţat de Horia Gârbea şi girat, pe coperta a patra, de criticul Al Cistelecan.
Majoritatea participanţilor la mişcarea cultivării poeziei în formă fixă japoneză rămân consecvenţi subgenului. Mişcarea e aproape închisă. Autorul nostrum nu reprezintă doar o excepţie. El experimentează. Nimic de neaşteptat din partea unui autor de haiku – şi a altor forme fixe de gen – şi, uneori, de proză scurtă, decât să scrie şi poezie în formă liberă. Diferenţa apare între cei care scriu o asemenea poezie.
Prefaţatorul îşi găseşte o afinitate, pe care o afimră fără echivoc, cu autorul câmpinean. Pornind de la realitatea că ambii au formaţie inginerească, diagnosticul e impecabil: modul de a vedea în poezie o formă de exprimare a emoţiei care nu exclude rigoarea. Citind poezia lui Mircea Teculescu având în arière pensée pe cea a multilaterarului prefaţator suntem determinaţi să observăm că dincolo de acest diagnostic essential corect, diapazonul celor doi diferă fundamental. Cum rostul unui raport de lectură nu e de a analiza spectrul diferentelor specific, mă mărginesc la a aminti de humorul ubicuu din poezia horiagârbiană. Nu că cea de faţă ar fi lipsită de humor, dar humorul nici n-ar avea ce căuta în reţeta de fabricaţie.
După o serie de poeme aproape abstracte, la un moment dat explodează un sonet în formă pură. Pentru a dovedi că, la nevoie, autorul stăpâneşte prosodia? N-ar fi nevoie, cine a scris haiku are garanţia că poate scrie şi alexandrine. Dar sonetul e încântător:
…
Tăcute crengi, dintr-un copac stingher,
Se-nalţă-n păsări creionate, ivite
Ca să tot urce şi să se-naţe-n cer.
…
Chiar dacă-I lipseşte strălucirea valului de metafore şi vibraţia sentimentală, poezia lui Mircea Teculescu se citeşte cu plăcerea unui confort liniştit. Ea se adresează unui public nu tocmai temperamental, dar lucid.
No Responses