DE LA HAIKU LA POEZIA MELANCOLICĂ

Inginerul ploieştean Mircea Teculescu, stabilit în Câmpina, are o bogată activitate literară în cenaclul Casei de Cultură Geo Bogza din oraşul prahovean. A publicat poezie şi proză în multe reviste din aria prahoveană, dintre care merită menţionată Revista nouă a poetului şi animatorului cultural câmpinean Florin Dochia. Premiat în 2015 de Revista spaniolă Occidentul Românesc. A debutat în volum cu Exerciţii de tăcere – 2003, micropoeme, cum le denumeşte, în format haiku. În acelaşi an devine membru al Societăţii de haiku din Constanţa. Formatul japonez e ilustrat şi în al doilea volum, Porti în depărtare – 2008. Între timp contribuie la 5 antologii de haiku, ultima fiind Solidaritate prin haiku – 2011. Al treilea volum, primul de poeme în format liber, Venus de februarie, apare în 2016.  

Volumul de faţă, Umbrele copacilor tăiaţi – Editura Neuma 2020, e prefaţat de Horia Gârbea şi girat, pe coperta a patra, de criticul Al Cistelecan.

Majoritatea participanţilor la mişcarea cultivării poeziei în formă fixă japoneză rămân consecvenţi subgenului. Mişcarea e aproape închisă. Autorul nostrum nu reprezintă doar o excepţie. El experimentează. Nimic de neaşteptat din partea unui autor de haiku –  şi a altor forme fixe de gen – şi, uneori, de proză scurtă, decât să scrie şi poezie în formă liberă. Diferenţa apare între cei care scriu o asemenea poezie.

Prefaţatorul îşi găseşte o afinitate, pe care o afimră fără echivoc, cu autorul câmpinean. Pornind de la realitatea că ambii au formaţie inginerească, diagnosticul e impecabil: modul de a vedea în poezie o formă de exprimare a emoţiei care nu exclude rigoarea. Citind poezia lui Mircea Teculescu având în arière pensée pe cea a multilaterarului prefaţator suntem determinaţi să observăm că dincolo de acest diagnostic essential corect, diapazonul celor doi diferă fundamental. Cum rostul unui raport de lectură nu e de a analiza spectrul diferentelor specific, mă mărginesc la a aminti de humorul ubicuu din poezia horiagârbiană. Nu că cea de faţă ar fi lipsită de humor, dar humorul nici n-ar avea ce căuta în reţeta de fabricaţie.

După o serie de poeme aproape abstracte, la un moment dat explodează un sonet în formă pură. Pentru a dovedi că, la nevoie, autorul stăpâneşte prosodia? N-ar fi nevoie, cine a scris haiku are garanţia că poate scrie şi alexandrine. Dar sonetul e încântător:

…

Tăcute crengi, dintr-un copac stingher,

Se-nalţă-n păsări creionate, ivite

Ca să tot urce şi să se-naţe-n cer.

…

Chiar dacă-I lipseşte strălucirea valului de metafore şi vibraţia sentimentală, poezia lui Mircea Teculescu se citeşte cu plăcerea unui confort liniştit. Ea se adresează unui public nu tocmai temperamental, dar lucid.