FINAL DE TRIPTIC

A treia carte a Mariei Axinte-Buciumi – Privilegiul (file smălţuite sub cetină de brad), Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2018 – conturează o evoluţie coerentă, alături de primele 2: Lixandra (2012) şi Făgăduiala (2016), produse de aceeaşi editură.
În ipoteza, destul de plauzibilă, a încheierii tripticului cu această carte, putem spune că ansamblul sugerează un concert simfonic. Prima parte, expozitivă, ar fi andante malinconico, a doua, în dezvoltare simfonică, ar fi allegro moderato patetico, iar aceasta, a treia, mai mult sau mai puţin concluzivă, ar fi allegretto quasi mesto.
Scriam, după lansarea primei cărţi: … (în fotografie) o diagonală dominantă descendentă, corespunde muzical gamelor minore, dă imaginii footgrafice o conotaţie melancolică. Ceea ce autoarea a reuşit să sublinieze intuitiv, prin machetarea astfel a unor rânduri. Căci melancolia traversează cartea de la o copertă la cealaltă, o melancolie nobilă, distilată, de fapt cea care trimite la atmosfera unei anume părţi a prozei interbelice.
Iar pe marginea Făgăduielii, cea mai consistentă parte din triptic: Sunt reluate şi dezvoltate personaje din Lixandra, începând cu eroina. Dar totul e altfel. Dacă maniera narativă din cartea de debut e mai liniară, în Făgăduiala scriitura e sofisticată, personajele vorbind, pe rând, la persoana întâia. Şi pentru a nu fi aşa de simplu, intervenţiile lor sunt când solilocvii, când scrisori, când adresări directe către celelalte. Astfel textul capătă o dezvoltare simfonică. Nu numai în formă. Apare şi un aspect formal nu neapărat în dezavantajul celui de-al doilea roman. În primul care avea, cum spuneam, o desfăşurare oarecum liniară, abundă citate, cu rol de motto local, sau chiar de breloc literar sui generis, dintr-o largă arie de nume de sorginte clasică. Nu erudiţia autoarei e în primul rând de subliniat, ci ştiinta şi intuiţia distribuirii citatelor în text. Ei, bine, în acest al doilea, citatele se concentrează. Perfect integrate organic în text, sub ele se găseşte un singur nume: Vicenţiu Ghioldum. Am amânat, pe timpul lecturii, orice investigaţie asupra identităţii acestuia. Presupunând ca trebuie să fie un poet legat prin ceva, de autoare. Prin ceva nonpersonal, dar esenţial. Raţionamentul s-a dovedit a fi just, poetul, aparţinând generaţiei noastre, a fost una din valorile culturale ale oraşului, alături de Milica. Deloc de mirare, există o anume comunitate de atmosferă între cei doi, iar procedeul stilistic uzitat în roman, are, dincolo de valenţele intrinseci, o decentă rezonanţă şi o valoare de remember, poetul numit decedând cu puţin peste 20 de ani în urmă.
Ei, bine, Privilegiul se poate citi autonom, făcând abstracţie sau necunoscând primele 2 microromane. Cu dificultăţile de rigoare, generate de luarea ca atare a unei galerii de personaje cu personalitate definită, dar se poate. Oarecum la limită. Dar rostul microromanului este de a încheia saga lumii din jurul Lixandrei în cunoştinţă de cauză. Ceea ce duce cititorul aflat în această convenabilă ipostază să se întrebe dacă nu cumva rezonanţa acestei lumi profund melancolice ar fi mai completă, iar efectul mai plenar, dacă piesele ar fi remontate într-un singur volum. Oricum, cititorii care le vor fi achiziţionat şi citit le vor plasa afortiori alături în biblioteci.
Întrebarea nu are un răspuns univoc. Ambele variante au căi de apel argumentabile. Dar… e falsă! Căci nu putem face abstracţie de realitatea că ne aflăm aici/acum, la momentul imediat ulterior lecturii Privilegiului. Operaţie care n-are sens fără relectura la zi, fie şi frunzărind, a Lixandrei şi a Făgăduielii. În alte cuvinte, aceşti cititori… privilegiaţi (sic) se află, virtualmente, în faţa acestui potenţial volum remontat integral.
Dar întrebarea are sens dintr-o perspectivă care nu scapa ochiului de cititor. Dacă a şi participat la unele evenimente conexe. La Bookfest 2012 fu lansată, de editura Ars Docendi, care produsese, în anul precedent, prima carte a colegior si urma s-o lanseze pe a doua în mai puţin de o lună. Prezenţa colaboratoarelor direcorului fu mai mult decorativă. Dar lansarea avu un aer de cenalcu amatoristic. Cu excepţia alocuţiunii aceleia dintre colege care publicase, cu exact 30 de ani în urmă, pe vremea când se publica între farte greu şi deloc, o excelentă carte despre fuziunea nucleară contrlată. Apoi, peste 4 ani, lansarea Făgăduielii fu by the book. Tot la Bookfest. Directorul editurii luă jackpotul cu o alocuţiune ludică. Autoarea reuşi să fie mai emoţionată decât la prima lansare.
Dar această a treia carte n-a mai fost lansată. Bookfest a trecut, apoi Milica a oferit exemplare din noua ei carte la întâlnirea anuală cu colegii. Peste câteva zile. Atunci mi-am zis că cea mai plauzibilă ipoteză a renunţării la evenimentul lansării, pe pnctul de a deveni o mică tradiţie de grup, ar putea fi motivat de încercarea autoarei de a găsi răspunsul la întrebarea dacă reeditarea integrată ar avea sau nu sens.
Personal, chiar dacă aş avea un răspuns motivat, nu i l-aş oferi Milicăi. Trebuie să-şi rezolve singure propria e problemă.
Acuma sigur că textul de faţă e prea puţîn o cronică de întâmpnare. Mai ales că analiza elementelor specifice lipseşte în bună măsură. dar autoarea tripticului Lixandrei va citi textul odată cu ceilalţi cititori. Câţi or fi. Simulând că gândesc cu voce tare, îi comunic indirect că mai există, dincolo de considerente structurale, încă o perspectivă: a personajelor tripticului. Sau, cel puţin, Lixandra, Pierre şi David. Pătrunzând în gândurile lor, ca autoare, deci creatoare a lor, ea ar putea cântări mica diferenţă şi le-ar mulţumi propriilor personaje. Sună ficţiune? Cronicarul amestecă genurile? Şi ce? Uzitând de o perifrază cunoscută, cititorii mei, câţi or fi, sunt la fel de inteligenţi ca mine. Iar unii dintre ei, mai inteligenţi. Oricum, orice decizie ar lua autoarea, cele 3 romane şed în biblioteca mea alături de altă carte scrisă de altă colegă de confrerie. Iar de vom fi invitaţi, la Gaudeamus, la lansarea tripticului integrat, loc va mai fi în raft.
Ce-ar mai fi de spus despre Privilegiul? O observaţie. Subtitlul file smălţuite sub cetină de brad e una din imaginile cheie ale romancierei. Dar ce sugerează sintagma? Undeva în text stratul de cetină se amestecă cu pământul. Dar pământul, ca materie, tcmai din degradarea biologică a frunzişului arboretului. Adică şi al cetinei. Acest amestec, peste care firul narativ trece fără al sublinia, simblizează însuşi acest proces degenerativ. Tranziţia, prin tehnologia naturii, unei forme de viaţă în altă formă de viaţă. Ori tocmai imaginea metaforică a transfromării fiinţei în pământ e esenţa ultimă a întregului triptic. Ideea acestei simbolistici nu e, cred, ca cititor, străină naturii personajelor scriitoarei. Mai ales a Lixandrei, a lui Pierre şi a lui David. Pe trepte diferite, după destinul fiecăruia.