JURNAL BALTIC

Prin anii 70 circula un banc cu pingelică: şef de taraf, la ţambal. Ostromentu’ închipuia o hartă. Piesa de rezistenţă spunea: p-aici am fost, p-aici nam fost. În primăvara anului ăstuia haşuram o hartă a Europei, fredonând, pe o melodie inventată ad hoc, fraza bancului. Lipseau câteva enclave şi o spărtură în nord est. de unde căutarea de itinerare oferite de agenţii. Mă mira raritatea unui tur în ţările Baltice. Abia pe teren am înţeles dece. Experenţa directă a adus mai multe surpize decât oricare alt teritoriu păşit cu piciorul.
Vişina din glazură era o excursie opţională de o zi, traversarea cu ferryboatul a golfului finic, de la Tallin la Helsinki. Ceea ce mi-ar fi permis completarea hărţii personale. Europa mea ar fi devenit un domeniu compact, cu doar 2 enclave interne şi un soi de antienclavă, Islanda. Unde e extrem de probabil să nu ajung niciodată. Elveţia şi sud-vestul peninsulei Balcanice, mai puţin Slovenia şi Croaţia, prin care am trecut (vezi Călătorul de serviciu, Ed. MNLR & Ed. Semne, Buc., 2008) erau enclavele. Iar limita estică ar fi fost Europa fără Rusia, Belarus şi Ukraina. Da, în fine şi fără aşa zisa republică Moldova. Dar plus Turcia şi Israelul. În fine, şi fără Malta. Că am renunţat la satisfac erea acestei curiozităţi fu replica naturii locale, că aceasta nea păcălit, vremea redevenind convenabilă când jumătate din grupul itinerant s-a bucurat de ziua finlandeză, e aproape logic. în logica mereu ironicului dialog cu natura locală, din Stocholm până-n Tenerife şi de la Ierihon pănă la Cabo de Roca. În fine, nu-I permis să uit că trebuie fcalizată privirea interioară pe partea plină a paharului, ‘acar de n-ar fi mai mult de picătură. Şi în 13 ani paharul peripatetic e îndeajuns de plin.
Prima supriză negativă rezultă din chiar consultarea documentelor contractuale. Zborurile Bucureşti – Vilnius şi Tallin – Bucureşti (puţin peste 3 ore efectiv în total) sunt fragmentate de escale la Varşovia. Se merge, deci, cu curse de linie. Firesc, câtă vreme agenţia organizatoare nu are decât 2 tururi, iar alta merge cu autocarul, cee ace lungeşte timpul cu 2 zile. Puţini români vor să vadă ţările Baltice, ar fi neeconomic să închiriezi fie şi un singur charter. Dar, de aici şi până la enormitatea timpului de transit pe aeroportul Chopin e cale lungă. 4 ore la dus, 7 la întors. O pereche de tineri explică: agenţia a ales variant cea mai ieftină de legături, pe seama turiştilor. Programul mai are un cârlig. În zilele programelor opţionale alternativa e libertatea de mişcare în oraşe practic necunoscute. Încât plecăm chititi să le plătim pe toate, deşi dacă ar fi fost incluse din capul locului în preţ nu e 100% sigur că a mai fi acceptat oferta. La urma urmei tot la costul real ajungi, dar explicitarea propriului raţionament are relevanţă statistică. La fel gândeşte turistul mediu standard, iar agenţiile trebuie să-l momească cumva. Dar asta nu-I decât socoteaa de acasă. Cea din târg o va amenda. Pe ici, pe colo. Prim părţile esenţiale. Astfel, 2 zile ploioase în Riga ne fac să dăm curs prudenţei şi renunţăm la vişina din glazură. Harta mea nu va fi complete în flancul e de est. în Finlanda cine ştie de voi mai ajunge vreodată.
Dar Murphy nu doarme. Ce era de aşteptat graţie legilor sale, decât ca vremea să fie excelentă în ultma zi activă? Ei, bine, aşa a fost. N-am fost singurii care am renunţat. Faţăde opţiunile din ziua plecării pe traseu, cu totul o treime din grup, incluzându-ne, n-a mai ajuns la Helsinki. A fost neapărat o frustrare? Doar faţă de socotelile întrucâtva contabiliceşti cu care pornisem la drum, dece credeţi, domnilor preşedinţi, căam început schita de reportaj, care nu e încă jurnalul baltic (acela va fi gestat un timp încă nedeterminat, oricum nu chiar până-n iarnă) cu vechiul banc despre pingelică? În realitate, aceeaşi vreme foarte bună (cât poate fi vremea aici, asemănătoare oarecum cu cea britanică) ne-a oferit tocmai relaxarea care face diferenţa dintre a bifa un itinerar în ritm de marş sufocant şi a-l savura. De altfel nimic mai firesc ca vremea să fie similar pe ambele maluri ale golfului Finic. Asta fi socoteala din târg. Socoteală care nu s-a redis la atât. În dimineaţa plecării la aeroport(ul din Tallin) schimb impresii la botul calului cu o doamnă mult mai umblată ca noi. Şi constat cu un abur de surprindere că, fără a mă fi gândit încă, clasamentul aprioric în fusese răsturnat. Capitala Estoniei câştigă net competiţia subectivă cu suratele sale. Pornisem la drum simţind mai mult decât socotind Lituania ca liderul natural al celor 3 ţări. Umbra lui Witold, ca personaj al lui Sienkiewicz, referit local ca Vytautas cel Mare, accentuată de revederea, de curând, a ecranizării din 1954 a lui Alexander Ford (cu o actriţă diafană în rolul Danusyei, de care fostul tânăr care vedea filmul în adolsecenţa târzie s-ar fi îndrăgostit, de-ar fi avut gusturile mai precizate), amintirea unei hărţi privite într-o mânăstire bucovineană, în care, înainte de legendarea descălecare ce-ar fi întemeiat Moldova, marele ducat ajungea la Marea Neagră, coroborate cu ştirile neoficiale, propagate underground în anii 80, care spuneau că polul forţelor centrifuge faţăde Moskova, în zona baltică, la Vilnios era, toate mă pregătiseră pentru o întâlnire esenţială. Nu fui defel dezamăgit, mai ales că ghida locală vorbea o românească cu vag accent slavo-moldovenesc, a cărei origine rămase misterioasă, pedală pe lanţul uman din 90, formă de rezistenţă pasivă la ofensiva trupelor OMON, trimise de Gorbaciov (sic) să juguleze calea deschisă de independenţa votată de sovietul suprem local. Care nu era încă parlamentul Lituaniei. Destinul căreia fu marcat, iată, de 2 Vytautas: al doliea, Landsbergis, primul preşedinte ales al Lituaniei independente, generaţia simbolică a lui Havel şi Wałesa. Dar tot ea, între biserica Petru şi Pavel şi cea a sfintei Ana (despre care Nspoleon, trecând pe aici, în vara lui 1812, spunea că i-ar fi plăcut s-o ia la Paris cu totul) preciza cu ineluctabilă tristeţe cifre reci: în ultimii ani populaţia ţării sale, de 3.5 milioane, a scăzut cu 500,000. Cu un million de lituanieni în emigraţie (am o reticenţă pronunţată pentru prea uzatul şi speculatul politic cuvânt diaspora). Ghida locală simboliză snsibil realitatea actuală a străvechiului mare ducat: un amestec nu atât de îndârjire, cât de memoria îndârjirii cu o irepresibilă melancolie resemnată.
Riga avea imaginea unui oraş mare în mintea mea. Şi s-a prezentat ca atare. Cu tot cu ce-am aflat peste puţinul ştiut aprioric. Căror date le va veni rândul mai la vale. Căci acum nu fac decât să argumentez surpriza pe care Tallinul mi-o pregătea. Tallinul practic abstract, un soi de oglină peste gold a mai celebre captale finlandeze, îşi etală personaltatea mai ales în ziua liberă, când jumătate din grup se bucura la şi de Helsinki. Iar cele prezentate de ghida locală, la fel de mândră de ce avea de prezentat precum omologele sale (despre cea din Riga, pe ploaia agresivă, tot mai la vale) se aşezară firesc într-u tablou întregit. Hoda ne oferi ziduriile, noi furăm impresionaţi de iarba grasă (parcurile sunt păşuni potentiale) şi de frecvenţa stejarilor, iar relaxarea din ultima zi puse zip useu tuşa de culoare a unui asfinţit de aramă luminoasă. Başca un oraş de-a dreptul viu, cu mai mulţi copii la vedere decât în celelalte două capitale. La acest amănunt, recordul de pitoresc şi plasticitate avea să ne întâmpine în tranzitul aeroportului din Varşovia. Sau Warszawa, dacă doriţi. O mămică tinerică, cu o mare bucată de viaţă înainte, încearcă să dirijeze 2 pici de 2-3 ani, ţinuţi în lesă cu panglici colorate, dar rezistente. piciul care trebuia strunit îşi băga nasul peste tot, cel care trebuia tras, pe un instrument la modă (l-a folosit şi Matei, la vremea cuvenită), călărit şi propulsat cu mişcări de avandat trotineta), protesta monoton. N-aveam cum să determinăm naţionlitatea tinerei mămici, oricum un oval slavo-balt, cu pecetea unui surâs curajos, se brodi ca simbol paradoxal al vitalităţii surprinzătoare a Tallinului.
Pentru această primă trecere în revistă a reflecţiilor pe marginea impresiilor în priză directă, două vorbe despre cele văzute. Bisericile din Vilnius – Vilno (nu ştiu dece simt nevoia de a adăuga oricărui nume lituanian versiunea lui poloneză, deşi ştiu…), chiar cele catolice, au, totuşi, relativ puţine elemente gotice. Doar faţada celei cu hramul sfintei Ana, în cărămidă roşie altfel, e construită, spun specialiştii, în goticul flamboyant. De altfel, prima ei versiune, de lemn, mistuită de un incendiu, fusese ridicată de Anna, a doua soţie a lui Vytautas cel Mare. În spatele bisericii e un alt aşezământ gotic, aparţinând căugarilor bernardini. Ce a omis ghida să ne arate, din prgramul turului, a fost muzeul KGB. Dar ne-a dus în piaţa unde e marcat punctul de finiş al lanţului uman de 700 km pornind din Estonia.
A doua zi am vizitat castelui Trakai, situate pe o insulă din mijlocul unui lac, nu departe de Vilnius. Ridicat de ducele Kestutis şi terminat de Vytautas cel Mare, în 1409. Scări înguste de lemn fac accesibile încăperile strâmte, unde adastă colecţii de obiecte de epocă. Departe de turnul Londrei, departe chiar de Castelul Cantacuzino, dar de partea lui sunt cele 6 secole. Neglijând probabilele lucrări de restaurare pe linia original. Dar, comparat cu castelele medieval occidentale, de dinainte de apariţia artileriei, acestuia îi lipsesc crenelurile, turnurile au acoperiş conic, de efect esthetic, dar cu îndoielnică valoare militară. E adevărat că pe mica insulă era greu de adus maşini ofensive, cum erau turnurile de asalt, folosite încă de generalulul roman titus la cucerirea Masadeicu aproape 13 secle în urmă. Se renunţă de comun accord la vizitarea celui de-al doilea oraş al Lituaniei, Kaunas. Unde, pe neve, singurul punct de interes ar fi fost, aş zice, casa Perkunas. Numele zeităţii păgâne a triburilor baltice.
Coroborarea albumelor şi broşurilor face superfluu sporul de documantare internautică, pentru a-mi confirma că regele Władisław Jagello, întemeietor de dinastie, despre care ştiam ca era lituanian şi văr cu Vitold-Vytautas, au fost nepoţii lui Gediminas, tatăl lui Kestutis-Kiejstut. Uniunea statală polono-lituaniană, utilă politic, a fost deci favorizată de legăturile personale. Numele originar al regelui polon, botezat după căsătoria cu prinţesa catolică Hedviga de Anjou, din ramura domnitoare în Ungaria înainte de botez, a fost Jogaila. Alegerea sa mai întâi ca Mare Duce al Lituaniei, a echivalat cu a doua creştinare a acesteia.
În drumul spre Riga, un popas la un loc sfânt al lituanienilor: dealul crucilor. Voi lăsa idtoria acestuia pentru etapa definitivării jurnalului. Dece? Simplu. Tot ce ne-a povestit ghidul agenţiei e reprodus aproape mot-à-mot de un website creştin, repertoriat de google, deci e accesibil cititorilor. Pentru acum socot că alte elemente sunt importante. Povestea acestui loc de pelerinaj începe într-un an an extrem de important atât pentru lituanieni, cât şi pentru români. Dar mai ales pentru polonezi: 1795. Raptul, în anul anterior, 1774, unei părţi a Ţării de Sus, partea nord vestică a principatului Moldovei, atribuită de pacea de la Küçük Kainarca (Kuciuk Kanargi) dintre imperiile rus şi otoman celui habsburgic. Dece aduc aminte şi de acest episod? Deoarece el exprimă starea de alianţă dintre ruşi şi austrieci, care, împreună cu regatul prusac, vor desfiinţa statul polonez, prin a treia sa împărtire. Odată cu care Lituania intră sub stăpânire rusească. Şi? Doar s-a eliberat în 1918-20, a fost reocupată în 1940, eliberată din 41 până în 44, pentru a deveni, în sfârşit, independentă la începutul anilor 90. Semnificaţia succesiunii punctelor vizitate abia acum mi se revelează: Castelui Trakai aminteşte de o vreme câd marele ducat al Lituaniei domina inclusive o parte a actualei Rusii. Nu mai vorbim de Belarus şi Ukraina. Iar povestea pe care dealul crucilor o narează începe în momentul în care raportul dominaţiei se reversa.
Totuşi, locul n-a reuşit sămă emoţioneze. O anume măsură a lucurilor confer, Dumnezeu să mă ierte, un vag abur de kitsch. Ceea ce nu înseamnă că n-am respectat, tacit, regula jocului şi n-am plantat o cruciuliţă de 1 euro micul comerţ local funcţionează pe lâgă orice punct de interes touristic) în tufişul celorlalte. Ce mi-a sărit în ochi fuse un drapel al Slovaciei (sic), apoi unu al Suediei, înfipte în cruci mai mari.
Apoi, după traversarea anonimei graniţe a Letoniei, un castel monumental: Rundale, construit de un nobil emigrat din Anglia Cromwelliană, pentru a intra în malaxorul rusesc în acelaşi an 1795. Folosit ca spital de campanie de Reichswehr pe frontul germano-rus, a urmat odiseea uzuală a acestor aşezăminte. Acum, urmaşului întemeietorului, cetăţean german, I s-a recunoscut dreptul de apurta tiltul şi I s-a oferit un mic apratament în palat. Un baroc elegant, dotat cu o grădină superbă.
Vedeam Riga ca deosebindu-se de celelalte două capitale prin o anume respiraţie de oraş mare. Respiraţie generate de fluviu. Mă întrebam dacă există în România vreun râu care, pe un anume segment, să se compare cât de cât cu Daugava. Fluviu de peste 1000 km, care trece prin 3 ţări, poartă nume diferite în fiecare, unul în plus în germană. Şi purta nume diferite şi când era un fluviu intern al URSS. Riga privită dnspre hotelul (foarte bun) care ne-a găzduit se arată majestuoasă. Oraşul vechi, ţinta noastră, e dincolo de pod. Ghidul agenţiei încearcă să câştige timp, antrenând-ne în zona medievală pitorească. Dar ploaia, altfel la ea acasă în ţările astea şi care ne-a oferit până acum o perioadă de graţie se prezintă prompt, cu jumătate de oră înainte de ghida locală. O persoană altfel tot pitorească, costumată într-un soi de uniformă neagră, cu şapcă de baseball la fel (care-I pune în valoare părul blond viu). Partea bună fu că, temător de efectele ploii şi prea puţin curios să aflu cu ce se mănâncă art nouveau, reuşi să mă facă interest. Un cartier întreg, cu aer de high life. Un tablou pe dos decât locuinţele grecilor din Fanar, ponosite e dinafară, pentru a nu atrage atenţia turcilor, bogate pe dinlăuntru. Faţădele cladirilor art nouveau sunt decorate mai ales cu sculpture, aspectul fiind la limita dintre încărcat şi rafinat. Pe ploaia sâcâitoare n-ai fi fst foarte atent, dar un nume pronunţăt e ghida în salopetă neagră trezeşte: Eisenstein. Mă aud întrebând: e cuva rudă cu regizorul? Ghiduşa pare a se bucura la auzul întrebării: creatorul crucişătorului Potemkin e fiul său. A trebuit să ajung în acest cartier elegant al Rigăi, murat de apa din cer, ca să aflu. Dar satisfacţia e mai mare. Cel puţin 2 persoane din grup, al căror nivel de informare îl remarcasem, aduc completări: în film ar fI inserată o secvenţă de flashuri cu elemente de décor ale clădirilor create de architect. N-am revăzut filmul de zeci de ani, nu mai ţin minte decât secvenţele premergătoare revoltei, nu mai vorbim de celebra scară…, mă scuz. Încerc să ma revanşez şi povestesc reacţia marinarilor refugiaţi în România la proiecţia filmului. Da, asta e din cartea lui Tudor Caranfil, mă completează una din doamne. E primul grup turistic în care am concurenţă serioasă. Nu mai sunt apoi atent la poveştile ghiduşei despre cele 16 clădiri ale lui Eisenstein sr., dedicate consecutive celor 16 iubite.
Din păcate, conştiinciozitatea gazdei ne trece a doua oară prin toate punctele de interes parcurse deja dimineaţă, cu ghidul nostru. Ce e mult e mult.
Ziua următoare mergem la Sigulda, pe valea unui râu cu nume de rezonanţă iberică: Gauja. N-am aflat ce înseamnă în letonă. Pitoresc, nimic de zis, dar n-am prea înţeles dece zona e socotită Elveţia Letoniei. Dar catelul Turaida, mai vechi cu 2 secole decât Trakai, e o piesă de gen mai completă. Din păcate, halele de peşte din Riga, imense, faţă de care piaţa de peşte din Marsilia e palidă, altfel un bun final de zi, le trecem în revistă cu teama de ploaia torenţială de afară. E cea mai preactică valorificare a uriaşelor hangare încare Reichswehrul îşi adăpostea Zeppelinele. Iar bogăţia ofertei te cucereşte, chiar dacă n-ai nimic de gurmand.
Drumul spre Tallin ia practice o zi. Comparabil ca distanţă cu cel de la Vilnius la Riga, circa 300 km, e asemănător. Străbate păduri pe cea mai mare lungime, în rest păşuni (parcă ceva mai multe vaci decât în Lituania, dar tot puţine. Starea culturilor e temeinic întârziată faţă de noi. Dar firesc pentru diferenţa de latitudine: cam 12 grade între litoralul finic şi nordul României, adică aproximativ 1300 km. până la Capul Nord distanţa e aproape dublă. Chiar daca au trecut 2 luni de la solstiţiu, ziua e sesizabil mai lungă aici.
Dacă felicitasem agenţia pentru alegerea hotelurilor, relativ aproape de zonele de interes, centrul vechi al fiecărei capitale dar şi cu supermarketuri la doi paşi, la Tallin ajungi la magazine direct din hotel, dprintr-un culoar aerian. Iar de n-ai fi observant linia ferată din autocar, covoarele de pe holuri, cu desen de linie ferată, te-ar fi lămurit. Ceea ce a compensate întrucâtva minusul de confort. Sub nivelul mansardei de la Buşteni. Nu le poţi avea pe toate.
Peisajul pe care ecranul ferestrei din camera îl oferă e, la rândul lui, superb: săgeţile turlelor bisericilor răsar pe deasupra stejarilor din parcul ce bordează oraşul vechi. În parc ajungi imediat ce traversezi bulevardul paralel cu ultimele sute de metri ai căilor ferate.
Oraşul vechi are altăpersonalitate decât omologele sale din Riga şi Vilnius. Estonia a fost ţară protestantă, iar Lituania a fost catolică. Folosesc participial trecut, căci starea credinţei e, din păcate, în Europa, în declin. Mai accelerat sau mai lent, dar manifest. Aici biserica evanghelică nu e cunimic inferioară celei ruse, iar turnul primăriei le face concurenţă. Iar clădirea medievală a primăriei, domină o piaţă largă, bordată de terase cosmopolite. De la localuri tradiţionale, cu reţete străvechi, la pizzerii şi variaţii pe tema burger. Acuma sigur că o atare clădire, monumentală la proporţii păstrate, adecvată oraşului vechi, nu mai e suficientă pentru oraşul modern, cu cartiere de sticlă şi oţel. O parte din prerogative fost-au preluate de un local nou, dar băştinaşii merităbile albe pentru grija de a fi păstrat o parte din funcţionalitatea clădirii de aici. Turul Tallinului e completat de vizitarea palatului pe care Petru I l-a ridicat pentru soţia sa, Ecaterina I, în mijlocul unui parc secular. Edificiu la urma urmei modest, chir faţă de Rundale, dar înfrumuseţat de o minigrădină franţuească. Şi aceasta departe de cea din parcul castelului Rundale. Acelaşi parc e înnobilat de o scenă în aer liber, care poate aduna, zice ghida locală, până la 200,000 de spectator. Un Woodstock Baltic, mormăi sotto voce. Ghida mă corectează vehement. Nu, aici e muzică flclorică, nu pop. De aici ar fi pornit aşa numita revoluţie cantata şi lanţul umn de 700 km, completează ghida, cu mândrie.
Cum de rostul zilei de pauza am vorbit deja, mai e de sus doar că cele 7 ore de aşteptare în aeroport au trecut mai lesne decât te-ai fi aştetat. Ultimele 2 au fost o premieră absolute: fu primul derby naţonal urmărit pe laptop. Cum wifiul aeroportuar e restrictive, n-am avut acces la o transmisie in direct pe internet, aşa că am urmărit meciul în formula live text.