A doua carte a Mariei Axinte, AKA Milica, semnată acum Maria Axinte-Buciumi continuă, pe de o parte, ca format, volumul său de debut: Lixandra (Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2012). Pe de alta, însă, e o dezvoltare fastuoasă, atât ca scriitură, dar şi ca substanţă. Evoluţia textuală e aşa de marcantă, că prima carte pare, cumva, o eboşă a celei de-a doua.
Sunt reluate şi dezvoltate personaje din Lixandra, începând cu eroina. Dar totul e altfel. Dacă maniera narativă din cartea de debut e mai liniară, în Făgăduiala scriitura e sofisticată, personajele vorbind, pe rând, la persoana întâia. Şi pentru a nu fi aşa de simplu, intervenţiile lor sunt când solilocvii, când scrisori, când adresări directe către celelalte. Astfel textul capătă o dezvoltare simfonică. Nu numai în formă.
Apare şi un aspect formal nu neapărat în dezavantajul celui de-al doilea roman. În primul care avea, cum spuneam, o desfăşurare oarecum liniară, abundă citate, cu rol de motto local, sau chiar de breloc literar sui generis, dintr-o largă arie de nume de sorginte clasică. Nu erudiţia autoarei e în primul rând de subliniat, ci ştiinta şi intuiţia distribuirii citatelor în text. Ei, bine, în acest al doilea, citatele se concentrează. Perfect integrate organic în text, sub ele se găseşte un singur nume: Vicenţiu Ghioldum. Am amânat, pe timpul lecturii, orice investigaţie asupra identităţii acestuia. Presupunând ca trebuie să fie un poet legat prin ceva, de autoare. Prin ceva nonpersonal, dar esenţial. Raţionamentul s-a dovedit a fi just, poetul, aparţinând generaţiei noastre, a fost una din valorile culturale ale oraşului, alături de Milica. Deloc de mirare, există o anume comunitate de atmosferă între cei doi, iar procedeul stilistic uzitat în roman, are, dincolo de valenţele intrinseci, o decentă rezonanţă şi o valoare de remember, poetul numit decedând cu puţin peste 20 de ani în urmă.
Ce au, aşadar, în comun, cei doi oneşteni, poetul cotroversat de altă data şi proaspăta romancieră? Ne dăm seama când realizăm organicitatea textului oricum fragmentar cu comentariile sui generis, majoritatea distihuri? O melancolie reziduală, pigmentată cu câte un strop de amărăciune. De sensibilitate ar fi superfluu să comentăm, aceea e vizibilă cu ochiul liber de la distanţă. Încă din primul roman. Decelabil accentuată în acesta.
Dacă era de aşteptat încă de la lectura Lisadrei, ca personal să nu fie lăsat de izbelişte, cel de aici este şi nu este consangvin eroinei primului roman. Este, prin conexiunile contextuale anterioare, altfel foarte discrete, reduse practic la numele celor legaţi de ea. Şi nu este, structural. Lisandra din romanul omonim e, dincolo se substanţa sufletească în care sunt imersate ambele naraţiuni, sensibilitatea y compris, un personaj într-un fel terre à terre, pe când Lisandra din Făgăduiala este unul din cele mai realizate din proza românească a începutului de mileniu. Prin complexitate, prin personalitate, prin forţă şi prin coerenţă.
Pierre, care abia apare de după draperie narativă, în Lisandra, e dezvoltat pe acelaşi calapod aici. Iar fiul său David nu e decât ceea cete aştepţi să fie.
Cumva, cuplul Lisandra – Pierre se instalează în focarul narativ, iar relaţia mutual, indusă de acea inexplicabilă făgăduială, e una ce calchiază tenebrele unei relaţii filiale. Cumva, pronunţând fără motiv aparent, acea făgăduială unei fetiţe, Pierre o înfiază simbolic, marcând două destine indisolubil legate. Un pariu câştigat e evitarea sigură a lunecării în sentimentalism, relaţia e dacă nu dură, lipsită de îngăduinţă, cum se cuvine dinpartea unei fiice, fie ea virtuală, simbolică. Un înger păzitor viu, dublat de un judecător care-i etalează mereu lui Pierre balanţa mereu aplecatăsub greutatea făgăduielii. Apparent gratuite, dar, cumva, de neevitat. Şi, logic, David şi Lisandra se apropie, vag fratern. Odată cu la fel de logica expiere a lui Pierre.
Totuşi personajele, inclusive cele de plan second (părinţii Lixandrei, tatăl lui Pierre) sunt mai aproape de o natură abstractă decât de relieful psihologic. Fără a fi plate, personaje de bandă desenată. Cu acest dozaj de fineţe, autoarea câştigă un alt pariu. Afara de eventualitatea, la urma urmei plauzibilă, a llimitării puterii scriitoriceşti de contrucţie a unor tipologii umane în întregime vii şi autentice. Dar acest aspect e trecut cu vederea de 17 cititori din 19, sub imperiul forţei emoţionale a scriiturii.
Paradoxal, cea mai vizibilă latură psihologică a personajeor e o vagă nevroză, aceeaşi la toate cele 3 din focar. Nevroză manifestată prin oscilaţii de atitudine. Ca rezultat al luptei permanente a fiecăruia cu sine însuşi. Iarăşi un fenoment ecranat, în mare măsură, pentru majoritatea cititorilor, de profunzimea trăirilor personajelor.
În fine, o observaţie care singularizează ambele romane în lumea prozei prezentului. Absenţa completă a erosului. Ceea ce ne duce în plin secol XVIII şi nu în întregul peisaj literar al acestuia. O atmosferă cum nu se poate mai departe de un Tennessee Williams. Şi, atenţie, fără falsă pudibonderie! Pur şi simplu un soi de amnezie pentru eros. Nu e un defect, la urma urmei e o formă de curaj. Căci în al doilea deceniu al secolului XXI e greu să captivezi cittorul cu vechi poveşti de doamne şi domniţe. Că cititorul e captivat e fărăe chivoc. Care-i, atunci, unealta succesului? Elementar, dragi doctori watsoni: poveştile sunt narrate într-un spirit cu desăvârşire modern. Dacă nu cumva chiar anticipativ.
Related Articles
No user responded in this post